Lucian Blaga – Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrîurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndîrjit la altarul latinităţii – clare şi măsurate – el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin „maximalismul sclav” […]. În entuziasmul de o clipă al învierii – sunt foarte mulţi cei ce împărtăşesc exclusivismului latin, care cu fineţea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decît o monstruoasă ciudăţenie.

Se exagerează. Şi nu înţelegem de ce. Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri cînd a trebuit să suferim rîsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. – Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atît: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, – dar vrînd-nevrînd suntem mail mult. Însemnatul procent de sînge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneala. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngîmfaţi, aruncîndu-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv – şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.

Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvîntul acesta? Că în generaţiile nouă ce sa nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia din ele sunt stăpînitoare; bunăoara cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din cînd în cînd cu oarescare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilate flori. E o izbucnire din mister, cînd nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru întotdeauna, ele se afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. Într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atît de convingător în simplitatea sa – se poate spune, că în spiritul romînesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricît ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfîrticată de furtuna care fulgeră molcom în adîncimile oarecum metafizice ale sufletului romînesc.

E o revoltă a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe cari îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cît îi ţinem mai multe în frîul întunericului, cu atît răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă – putînd să devină fatală “privilegiaţilor” de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decît în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atîtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetîndu-ne într-o formulă de claritate latină, cînd cuprindem în plus atîtea alte posbilităţi de dezvoltare? – Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură cînd auzim cîte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut, întîlnim o apariţie simbolică: Haşdeu – misticul: un mare îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de linişte şi de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a determinat un Hegel bunăoară. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adînci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.

Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastîmpărat vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? – într-un singur înţeles, da. Şi anume întrucît am convingerea că adevarul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.

Lucian Blaga, în revista „Gîndirea”, I, 1921, nr. 10, p. 181-182