Lucian Ciuchiță – Cultură sau impostură?

Scriam ieri, fără rezerve, că atunci când o națiune își pierde cultura, lupta ei pentru supraviețuire devine o iluzie tragică. Astăzi, nuanțez, nu pentru a retracta, ci pentru a contura cu și mai multă acuitate ideea de fond: nu orice formă de „cultură” merită apărată, ci doar aceea autentică, aceea care poartă în ea seva identității, adâncimea spiritului, verticalitatea valorii. Dacă banii publici, acea resursă tot mai limitată și tot mai disputată, trebuie să ajungă undeva, atunci să fie acolo unde cultura — adevărata cultură română — este încă vie, deși sufocată, marginalizată, aproape condamnată la uitare.

Ceea ce vedem astăzi este o farsă macabră, o mascaradă regizată cu o meticulozitate perfidă de un sistem care nu doar că nu protejează cultura, dar o subminează activ, investind sume colosale în promovarea nonvalorii. Mizele nu sunt nici estetice, nici morale, ci pur ideologice și comerciale. De aici, poate, și dorința de a intra cu bisturiul în bugetul culturii — pentru a extirpa, măcar simbolic, tumora imposturii care îl macină.

Să ne întrebăm, fără ipocrizie: cât ar putea economisi România dacă ar înceta să mai cumpere, la preț de aur, premii și recunoașteri pentru un autor precum Mircea Cărtărescu, un produs mediatic al unei industrii care vinde mediocritatea drept excelență? Cât s-ar salva dacă nu s-ar mai turna milioane de euro în conductele ruginite ale Institutului Cultural Român, devenit o platformă de export al kitsch-ului intelectual și al maculaturii cu pretenții? Ce caută, de pildă, ICR-ul în Vietnam, acolo unde trăiesc trei cititori de limbă română?

Să nu uităm: ICR-ul condus de Patapievici, cu tot jargonul său abstract și elitismul derizoriu de extracție postmodernă, nu a lăsat în urmă o revigorare a culturii române, ci mai degrabă o caricatură internațională a ceea ce ar fi trebuit să însemne prestigiul cultural al unui popor. Cultura nu se face cu instalații de sunet în galerii obscure sau cu recitaluri de poezie în fața a trei diplomați plictisiți și a doi voluntari în căutare de Wi-Fi. Cultura se face prin apărarea memoriei, prin cultivarea limbii, prin protejarea vocilor autentice, nu prin stipendiile acordate clientelei culturale.

Mergeți, dacă aveți îndoieli, și cereți un audit real la Uniunea Scriitorilor. Veți descoperi acolo o „faună” întreagă de „scriitori” care beneficiază de sporuri la pensie pentru niște plachete de versuri xeroxate, fără ISBN, fără valoare literară, fără ecou în conștiința publică. Această instituție, care ar fi trebuit să fie stindardul literaturii române, a devenit un azil administrativ pentru oportuniști și figuranți, în vreme ce adevărații scriitori — cei care scriu fără sprijin, care nu intră în rețelele lor — sunt lăsați de izbeliște.

Iar filmele finanțate din bani publici? Unele dintre ele sunt adevărate lovituri în plexul imaginii naționale, pelicule în care România apare ca o țară murdară, stupidă, primitivă — o imagine toxică, dar convenabilă pentru festivalurile de afară, unde mizantropia autohtonă e premiată cu aplauze. Opriți finanțarea acestor defăimări ambalate drept a șaptea artă!

Să o spunem răspicat: banii nu ajung acolo unde cultura adevărată este creată, ci acolo unde maculatura este ambalată sofisticat și vândută ca produs de export. Sunt dirijați, cu cinism, spre buzunarele unor șnapani cu legitimație culturală și ideologie pe măsură.

Așadar, da — nu este doar justificat, ci absolut necesar ca bugetul destinat culturii să fie reevaluat. Însă nu printr-o amputare brutală, ci printr-o redistribuire profundă și dreaptă: către teatre vii, către scriitori valoroși, către muzee, cinematografie de calitate, artele vizuale și memoria vie a culturii române. Nu către alogeni care defăimează poporul român, nici către rețelele de impostură culturală care parazitează fondurile publice.

Altfel, nu mai putem vorbi despre cultură, ci despre o farsă susținută din bani publici.

Protejați adevărata cultură română și numiți în fruntea Ministerului Culturii un om care să o apere cu responsabilitate și demnitate.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!