Lucian Ciuchiță – Flacăra omului liber

Un OM, un scriitor supus Adevărului şi Conştiinţei Cosmice, liber-cugetător, căutător de sens şi speranţă; uneori par un om trist din cauza răutăţii incomensurabile care acaparează Lumea. Totuşi, în pofida vicisitudinilor, găsesc resursele necesare ca să lupt împotriva nedreptăţii. Dimineţile sunt altfel pentru luptători!

Singurătatea creativă te izolează pe o Insulă a Speranţei ori a Deznădejdii. Fiecare scriitor are o insulă numai a lui, aşa cum toţi oamenii, mai devreme sau mai târziu, vor avea câte o planetă unde vor medita o veşnicie la ceea ce au făcut pe Pământ.

Anii trec pătimaş, dar par lipsiţi de amprenta dorinţelor noastre; alţii vin trufaşi şi ne acoperă zenitul speranţei cu plăsmuiri bine ticluite. Rămânem noi, cei care muşcăm din fructele pierzaniei, cu aceeaşi amărăciune că ziua de ieri a fost doar greşeala noastră. Mâine, oare, ce ne mai aşteaptă?

De ce nu se întâmplă nimic bun în lumea asta?

Doar răul se perpetuează sub diverse forme pe care nu le mai distingem şi pe care ajungem să le confundăm cu ceva bun şi normal.

Suntem chiar atât de incorecţi cu noi înşine? În funcţie de capacitatea de decelare a fiecăruia se aleg modalităţi diferite de exprimare, poate mai facile, dar cu siguranţă ancorate în contextul dramei pe care o trăim din plin. Este o falsă impresie de siguranţă interioară, doar o supapă de refulare a emoţiilor şi o cale sigură spre dezastru!

Este înşelătoarea linişte a tăcerii care se abate meschin asupra noastră, acea pasivitate colectivă ce domneşte peste oamenii înfricoşaţi de neputinţă şi laşitate, de mediocritate şi false speranţe că va fi – că le va fi – mai bine.

Răspunsul imediat este rece, fals şi are o tentă de terapie emoţională. Numai acceptarea interioară a realităţii are o doză de puritate-adevăr şi poate genera ecoul sinelui, oferind o cale de mijloc în propria viziune de ocolire a răului care se extinde şi acaparează lumea!

Am văzut cu ochii minţii ce aş fi putut face ieri şi, încrezător în ceea ce simt, am stat liniştit că există un mâine…

Din păcate, nu am făcut nimic nici ieri, nici astăzi, adică nu am mişcat nici măcar o moleculă din compoziţia mea materială în acea zi ce urma după ieri.

Ceva îmi crea iluzia că mâine există tot timpul şi că nu am de ce să mă grăbesc.

Simţeam, din adâncul sufletului, că mâine înseamnă viitorul plin de speranţă, că voi redeveni acel copil care caută Curcubeul, Soarele, Speranţa şi că voi putea să mă strecor când vreau pe cărările vieţii.

Am lăsat ieri în urmă copilăria, inocenţa, tot ceea ce m-a făcut fericit… împlinirea, iubirea… şi am aşteptat ca astăzi să ating maturitatea, să-mi descopăr conştiinţa, să-mi asum riscurile vieţii şi să trăiesc cu toată intensitatea vibraţiile prezentului…

Nu. Nu există infinit!

Poate doar neputinţa de a înţelege că toate au un început şi un sfârşit.

(Frag. din volumul „Monada Rațiunii”, de Lucian Ciuchiță, Editura Libris, 2018)

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!