Lucian Ciuchiță – La ce erau bune ziarele de altădată?

Să fim sinceri: ziarele comuniste ale epocii Ceaușescu – Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă, Tribuna, Informația Bucureștiului – nu erau, în fond, decât niște instrumente rigide de propagandă. Cu pagini înghesuite de clişee, cu titluri care cântau la unison ode închinate „iubitului conducător”, cu articole scrise într-o limbă de lemn atât de grea, încât putea fi folosită la construcția barajelor ideologice. Erau gazete în care realitatea nu pătrundea decât filtrată, mutilată, travestită în minciună oficială. Un fel de ritual zilnic al minciunii colective, livrat pe hârtie ieftină, în tiraje uriaşe.

Și totuși, aveau o utilitate. Nu intelectuală, firește. Dar practică. În lipsa pungilor menajere, ziarele serveau perfect drept înlocuitor: înveliş pentru resturile din bucătărie, pentru borcane la drum lung, pentru ouăle vândute de ţărani în pieţe. Erau hârtia preferată a geamgiilor care lustruiau ferestrele blocurilor gri. Zugravii le transformau în coifuri improvizate, iar elevii, cu sacoşe în mâini, le adunau pentru centrele de maculatură, în speranţa unei diplome sau a unei recompense simbolice.

Aceasta a fost, în esenţă, presa românească până în 1989: o rețea de livrare a unei ficțiuni oficiale, învelită într-un hârtie folositoare doar în gospodărie.

Și totuși, imediat după căderea regimului, între 1990 și 2000, s-a aprins o scurtă, dar intensă flacără a jurnalismului adevărat. Pentru prima dată după decenii, presa a fost o forță vie, curajoasă, neîmblânzită. Jurnaliști adevărați, unii ieșiți parcă din tranșeele conștiinței, au scris cu sânge în cerneală. A fost poate singura oază reală de libertate, înainte ca valul intereselor să măture totul.
După aceea, istoria s-a repetat. Dar fără iluzii. Presa a fost cumpărată la bucată sau la pachet, redacțiile au fost îngenuncheate de bani, șantaj sau obediență. Ce n-au reușit cenzorii cu ștampila, au reușit mogulii cu salariile. S-a revenit, mai subtil, dar mai eficient, la presa ca instrument de control, nu de cunoaștere. O presă în care adevărul e negociabil, iar libertatea – un decor gol.

Iar televiziunile de azi? Ele sunt, dacă e să fim onești, echivalentul colorat și strident al Scînteii. Îţi oferă zilnic spectacol, urlete, „breaking news”-uri goale, vedete fabricate, scandaluri regizate. Dar adevărul? Adevărul nu face rating. Adevărul nu vinde. Adevărul nu are voie să tulbure somnul celor care plătesc publicitatea.

Și atunci, la ce sunt bune aceste televiziuni? Exact la ce erau bune ziarele înainte de ’89: la reciclat. Sau, dacă vreţi o metaforă mai plastică – sunt bune de aruncat în același coș de gunoi al istoriei în care ajung toate minciunile acceptate cu resemnare.

Și iată cum, în România, totul se conservă. Avem din nou partid unic – deghizat în pluralism decorativ. Avem din nou ideologie – vopsită în „valori europene”. Avem din nou muțenie și conformism, dar ambalate modern, cu fundiță de „toleranță” și „progres”. Aceeași Mărie, cu altă pălărie.

Dar tocmai pentru că istoria se repetă, există și o veste bună: oamenii pot învăța. Conștiințele pot fi trezite. Nu suntem condamnați la veșnica resemnare. Adevărul nu moare, oricât l-ar sufoca ecranele sau hârtia. El așteaptă, mereu, un singur lucru: să fie rostit cu voce tare.

Și poate, într-o zi, vom învăța din greșelile trecutului nu doar să ne indignăm… Pentru că o presă liberă nu e un privilegiu, ci o condiție a libertății. Iar libertatea, odată pierdută, nu se mai recuperează cu telecomanda în mână.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!