Lucian Ciuchiță – Mari scriitori români: Destine literare în umbra uitării – Ștefan Bănulescu, un titan al literaturii române

Ștefan Bănulescu, un titan al literaturii române, s-a născut la 8 septembrie 1926, în comuna Făcăeni, județul Ialomița. Cu rădăcini în pământul Bărăganului, Bănulescu a adus în literatura română un univers singular, impregnat de mister și fantastic. După ce și-a încheiat studiile liceale în 1945, la Liceul teoretic Știrbey-Vodă din Călărași, secția de limba latină, el și-a continuat formarea la Facultatea de Filologie din București, sub îndrumarea unor mentori de renume precum George Călinescu, Tudor Vianu și Alexandru Rosetti.

Debutul său literar a venit la vârsta de 39 de ani, în 1965, când publică volumul de nuvele Iarna Bărbaților, premiat de Uniunea Scriitorilor. Această colecție a fost tradusă în numeroase limbi – germană, franceză, engleză, spaniolă, rusă, sârbă, polonă, cehă, maghiară – ceea ce atestă puterea de fascinație a lumii sale imaginare și interesul constant al cititorilor internaționali pentru proza sa.

În 1968, Bănulescu își diversifică paleta literară prin publicarea unui volum de poezii intitulat Cântece de câmpie, iar în 1976 lansează volumul de eseuri Scrisori provinciale, care, din cauza cenzurii, apare sub titlul Scrisori din Provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri. Și pentru această operă, el este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Romanul Cartea de la Metopolis (1977), prima parte din ciclul Cartea Milionarului, îi aduce cea de-a treia distincție din partea Uniunii Scriitorilor, confirmându-l ca una dintre vocile fundamentale ale literaturii române.

A părăsit această lume pe 25 mai 1998, la București, lăsând în urmă o moștenire literară unică, pe care cititorii o pot descoperi în scrieri precum Un regat imaginar (1997) și Elegii la sfârșit de secol (1998). Pentru cei care vor să cunoască mai profund gândirea și amintirile acestui creator de lumi, memoriile sale postume, Elegii la sfârșit de secol, publicate în 1999, dezvăluie reflecțiile unui prozator care, prin vocația sa pentru fantastic, se apropie de un Mircea Eliade.

Misterios, retras, obsedat de fantomele propriilor creații, Ștefan Bănulescu rămâne în literatura română un creator al unui spațiu imaginar inconfundabil – Dicomesia – o lume construită cu migala unui povestitor de geniu. Nicolae Breban, amintind de nedreptățile memoriei literare românești, îl include pe Bănulescu alături de Cezar Baltag, explicând cum lipsa unor strategii editoriale și de promovare adecvate le-a împiedicat pe deplin recunoașterea.

Cartea de la Metopolis (1977) de Ștefan Bănulescu este un adevărat epos, o cronică uluitoare a unui oraș fabulos – o lume miniaturală ce reflectă, prin lentila scriitorului, chiar esența Lumii. Primul volum din ciclul Cartea milionarului, din păcate neîncheiat, poartă numele de Metopolis, un spațiu mitic care dezvăluie o dimensiune paralelă a existenței, un univers în care bizantinismul fantasmagoric și profunzimea umană se întâlnesc în mod memorabil.

Acest oraș legendar de pe malul Dunării trăiește din afacerile sale profane și sacre, din rodul holdelor și al turmelor, dar și dintr-un negoț cu simbolurile morții: lumânări, pietre funerare, relicve ale trecerii. Numele Metopolis este sugestiv: legenda spune că provine de la pietrele funerare de marmură roșie – metopole – pe care negustorii bizantini le procurau din acest loc. Metopolisul, însă, merge mai departe decât orice alt oraș al vremii, fiind cunoscut pentru negoțul lui insolit: întreprinzătorii locali ajung să cumpere ultimii ani de viață de la bătrânii săraci ai regiunii, un comerț cu timpul, un târg neobișnuit pentru prelungirea agoniei celor care caută să supraviețuiască.

Orașul în sine este o construcție labirintică, o rețea de tuneluri subterane care se ramifică sub așezarea vizibilă, domeniu al Pierduților omenirii – o confrerie enigmatică de copii din flori, personaje uitate și rătăcite. Acest spațiu întunecat și stratificat găzduiește o galerie de personaje fabuloase, fiecare încarcat de o simbolistică aparte: Milionarul, o figură emblematică a misterului și a puterii; Filip Umilitul, un om al suferinței tăcute; Generalul Marosin, figură de autoritate tulburată; Constantin Pierdutul Întâiul, sufletul unui căutător fără odihnă; Andrei Mortul, mesagerul dintre lumi; și Iapa Roșie, personaj al neîmblânzirii și forței instinctuale.

Metopolisul, „imagine târzie a unui Bizanț mai mult sau mai puțin imaginar”, cum îl evocă Bănulescu, suferă de toate viciile bizantinismului: intrigă, exces, rafinament și decadență. Este o lume unde fiecare păcat al civilizației își găsește locul și unde moartea, timpul și suferința se întrețes în urzeala existenței zilnice. Cartea lui Bănulescu nu este doar o poveste despre un oraș, ci un testament literar al unei lumi care se destramă în ritmuri hipnotice, dezvăluind o imagine străveche a destinului uman prins în ciclul etern al destrămării și reînvierii.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!