Lucian Ciuchiță – „Marș la Moscova!”

Atât a putut să proiecteze, pe un zid cenușiu, un ins lipsit de suflare intelectuală, un „candidat manciurian” în sensul cel mai biologic al termenului: un om căruia i s-a spălat creierul până când cortexul a devenit o spumă obedientă, gata să fie turnată în orice matriță ideologică. Un rebut. O cantitate neglijabilă.

Dar pamfletul meu nu se ocupă de rebuturi. Nu merită. Mult mai interesant este corul de trompete uzate moral, gata să sară — la un simplu pocnet de degete al sistemului — în apărarea oricărui manciurian cu o lanternă.

Și atunci intru în miezul problemei: cum ar reacționa cei patru călăreți ai Apocalipsei culturii române dacă sistemul le-ar cere, ba chiar le-ar ordona, să-l apere pe idiotul util? Deocamdată s-a remarcat doar un Paleologu, un ins prea mediatizat în raport cu lipsa oricărei valori autentice, un tip modest intelectual.

Adevărata orchestră începe abia când intru în creierele celor patru călăreți ai Apocalipsei culturii române: Pleșu, Liiceanu, Patapievici și Cărtărescu. Trompete ruginite, dar încă suficient de valide cât să emită sunete stridente, utile pentru manipularea gloatei.

Așa că m-am strecurat, pentru deliciul dumneavoastră, în mințile lor. Și am extras exact ce ar fi spus dacă sistemul le-ar fi ordonat să-l apere pe manciurianul nostru de duzină.

Primul ar veni, inevitabil, Pleșu, cu vocea lui de moralist în vacanță continuă, explicându-ne condescendent că:

„În spațiul civic românesc există o lipsă acută de nuanță. Când un tânăr debusolat proiectează un mesaj precum «Marș la Moscova», nu e cazul să-l demonizăm. Tinerețea e un exces de zel combinat cu un deficit de cultură, iar noi trebuie să privim cu duioșie. Eu însumi, odinioară, am spus lucruri mai nepotrivite și am fost iertat. Deci haideți să-l iertăm și pe acest băietan care, în fond, nu face decât să reflecte confuzia generală în care trăim.”

Apoi ar intra Liiceanu în scenă, ridicând tonul lacrimogen ca într-o audiție filozofică:

„Suntem martorii unei degradări dramatice a discursului public. Și totuși, acest tânăr, acest om rănit de istorie, nu trebuie condamnat. În el am văzut suferința unui popor traumatizat, drama libertății confuze. Cuvântul «Moscova» nu este o geopolitică, ci o metaforă a exilului interior. Vă rog, nu-l transformați într-un simbol al urii.”

Urmează Patapievici, cu aerul lui de dascăl cosmic, convins că doar el are acces la manualul secret al realității:

„Actul de a proiecta un mesaj pe un zid nu este o simplă acțiune civică, ci o metaforă a rupturii ontologice. În acest context, «Marș la Moscova» nu e un îndemn, ci o punere în abis a identității românești fracturate. Tânărul nu e un agent, ci un simptom. Un orizont al disoluției.”

Și inevitabil, Cărtărescu, care ar transforma și un afiș cu „vând cartofi” într-o metaforă cosmică:

„Când am văzut lumina aceea albăstruie, filtrată prin orașul nostru adormit, cuvântul «Moscova» mi s-a părut o insectă magnetică zburând prin memoria colectivă. Tânărul nu e un provocator, ci un somnambul care traversează poduri de lumină între epoci. Zidul acela de beton a devenit o filă de carte cosmică, o rană a istoriei noastre.”

Iar eu, privind această orchestră a obedienței, nu pot să nu remarc cât de armonios se completează între ei. Fiecare cu flautul lui fals, fiecare lustruind în stil propriu prostia unui creier spălat.

Dar, indiferent câte ghirlande de metafore ar împleti în jurul lui, indiferent câte lacrimi pseudo-filosofice ar stoarce pe obrazul public, indiferent câte nuanțe ar mai inventa, câte parabole ar mai scorni sau câte ridicări docte din sprânceană ar mai executa pentru a părea că gândesc profund, adevărul rămâne bătut în cuie ca un kitsch într-un birt de mahala: mesajul proiectat pe perete nu e nici artă, nici revoltă, nici gest civic. E doar un act de manipulare ieftină, o mizerie jalnică aruncată pe ziduri de un individ căruia i-au spălat mintea până n-a mai rămas din ea decât spuma și golul.

Un gest demn de epoca nonvalorilor — epoca pe care, culmea ironiei, chiar cei patru, cu grimasele lor de înțelepți obosiți și cu obediența lor bine lustruită, au ajutat s-o plămădească, s-o parfumeze și s-o prezinte drept cultură înaltă.

În timp ce zidurile țipă adevărul crud, ei încă încearcă să ne convingă, cu voce tremurată și cu același respect ritualic pentru sistem, că hârtia igienică este papirus și că prostia, dacă o pui pe soclu, devine iluminare.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!