Lucian Ciuchiță – Mircea Cărtărescu și lungul nasului

În fiecare toamnă, de parcă ar fi o liturghie absurdă a imposturii, ni se servește aceeași farsă obositoare: Mircea Cărtărescu este pe lista scurtă pentru Premiul Nobel! Apoi, inevitabil, urmează aceeași muțenie jenantă, aceleași dezmințiri subtile, aceleași zâmbete pline de complicitate.

Și totuși, în culisele acestei mascarade se învârt milioane de euro — milioane care se adună fără zgomot, dar cu complicitatea tuturor celor implicați. Sumele cu care s-au cumpărat premiile și distincțiile „marelui scriitor” sunt comparabile, fără niciun efort de imaginație, cu spectacolele de falsă glorie pe care le organiza regimul Ceaușescu pentru „savanta de renume mondial”, Elena.

Același mecanism, aceleași figuri care se perindă de la un deceniu la altul, sub alte costume, dar cu aceleași intenții: să transforme impostura în normă și să ridice mediocritatea la rang de virtute națională.

Cine sunt, însă, cei care își asumă, an de an, această propunere ridicolă? Ce comisie se ascunde în spatele perdelei? Cine o controlează? Cine o validează? Nu există răspunsuri, doar o ceață densă de complicități, de interese și de obediență culturală. Cum este posibil ca, într-o țară care a dat lumii scriitori cu adevărat mari — spirite lucide, profunde, vizionare — să fie promovat la nesfârșit un scrib al onirismului facil, un autor care își închipuie că delirul confuz este echivalentul genialității?

Cărtărescu nu reprezintă literatura română. El reprezintă, cel mult, o industrie a iluziei — o rețea de interese literare și editoriale care a făcut din laudă o profesie și din tămâiere un mod de viață. Nu are nimic de-a face cu autenticitatea, cu rigoarea, cu acea forță interioară care dă greutate unui scriitor adevărat.

În locul observației fine, el ne oferă visări necontrolate; în locul reflecției, halucinații de adolescent întârziat; în locul umanității, un narcisism fără margini.

Și totuși, criticii literari — acei scribi ai scribului — se grăbesc să-i cânte osanale. Într-o notă de o jenă abisală, acest răsfățat al sistemului, ascunzându-și vanitatea sub masca unei glume, are cutezanța de a se compara cu James Joyce — fără rușine, fără discernământ, fără a fi înțeles, nici măcar o clipă, dimensiunea oceanică a scriitorului irlandez. Desigur, istoria literaturii cunoaște destui titani care nu au primit Premiul Nobel; însă tu, care abia plutești pe apele călduțe ale autoadmirației, nu ai dreptul să te așezi nici măcar în umbra lor, darămite să te compari cu ei.

Iar această absurditate nu ar fi completă fără corul de critici literari cumpărați pe câțiva arginți globaliști, care îl laudă mecanic, cu aceeași insistență obositoare, ca o moară stricată ce mai scoate zgomot doar din inerție. Ar trebui, poate, un strop de igienă morală în lumea literară. Un duș rece, o curățenie generală, în care aceste figuri care au înșelat cititorii cu false elogii să fie, simbolic, „unse cu petrol și puf de găină” și expuse în piața publică a rușinii.

Să se pună capăt acestei mascarade cu Nobelul pentru Cărtărescu! Să se oprească, odată pentru totdeauna, teatrul penibil al autoidolatriei! România are scriitori adevărați — voci puternice, originale, vii — dar ei sunt ignorați, marginalizați, acoperiți de zgomotul mediatic al unui singur nume impus printr-o campanie de marketing cultural.

E timpul să ne trezim și să recunoaștem adevărul: Mircea Cărtărescu nu este simbolul literaturii române, ci simptomul decadenței ei.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!