Lucian Ciuchiță – Țoiul în buza diplomației

Cine își mai aduce aminte, stimabililor, de acel obiect sacru al crâșmei – țoiul, din care se trăgea cu nesaț, pe vremuri, rachiu de prune cu iz de politică internațională?

Ah, țoiul! Cât de filosofic era sunetul lui când se ciocnea de-un frate de pahar! A fost partener de gândire geostrategică pentru nea Gheorghe și tovarășii lui de la birt. Între o înghițitură și-un oftat, se punea problema rachetelor din Cuba, se rezolva criza Berlinului și se redesena Cortina de Fier – toate în tihnă, la umbra sticlei și a fumului gros de tutun național. Analist geopolitic? Moft! Țăranul nostru avea țoiul.

Ei bine, să nu credeți că vremurile acelea s-au dus. Nicidecum!

Într-o splendidă metamorfoză dâmbovițeană, țoiul s-a reinventat, ba chiar a pătruns în sferele înalte ale diplomației. Cum? Simplu. Nu știm ce gust are politica externă în cancelariile lumii, dar la noi e cu aromă de prune fermentate. La noi, prostia și simbolul se îmbrățișează tandru — chiar pe marginea paharului.

Astfel, birtul a fost oficial acreditat ca ambasadă a spiritului național. Se ciocnește în numele țării, cu țoiul ridicat spre stelele NATO, și se discută relații bilaterale cu aceeași pasiune cu care se certau bătrânii despre cine a dat foc Reichstagului.

Așadar, trăiască politica externă cu accent de crâșmă și gramatică de han! Să avem parte de tratate semnate cu buza paharului și analize de securitate recitate între două oftaturi de mahmureală. Că, la urma urmei, ce e diplomația dacă nu un lung șir de toasturi prost înțelese?

Iar țoiul, acel mic păhărel de adevăr distilat, e acum simbolul perfect al unei țări în care politicienii confundă diplomația cu ciocnitul la agape, iar politica externă cu bârfa de crâșmă.

(Acesta este un pamflet)

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!