Marele Secret de la Putna: Biblioteca și Codex-ul Mănăstirii Putna, istoria ei și secretele ascunse printre rafturi

În 2007, în timpul lucrărilor de restaurare la Mănăstirea Putna din Suceava, muncitorii au descoperit accidental o dală de piatră care suna gol când lovită. Sub ea, o scară spiralată cobora în întuneric – 47 de trepte tăiate direct în stâncă, ducând la ceva ce nu ar trebui să existe: o bibliotecă vastă, săpată în stânca muntelui, conținând peste 30.000 de manuscrise și cărți, unele datând din secolul al IV-lea. Biblioteca nu apare în niciun document al mănăstirii. Călugării actuali nu știau de existența ei. Dar cineva a construit-o, a umplut-o cu cunoștințe, apoi a sigilat-o și a șters orice urmă din înregistrări. De ce? Și ce conțineau cărțile pe care cineva a vrut să le ascundă atât de bine încât timp de peste 500 de ani nimeni nu le-a găsit?

Structura geologică a zonei a făcut posibilă această construcție secretă. Mănăstirea Putna este construită parțial în munte, iar sub ea se află straturi de gresie solidă – suficient de moale pentru a fi săpată cu unelte medievale, dar suficient de stabilă pentru a forma camere vaste fără pericol de prăbușire. Mai mult, rocile de gresie au proprietatea naturală de a menține umiditate constantă între 45-50% și temperatură stabilă de 12°C – condiții ideale pentru conservarea pergamentului și pielii pe care erau scrise manuscrisele vechi.

Dimensiunile bibliotecii sunt impresionante pentru o construcție secretă medievală. Camera principală măsoară aproximativ 40 de metri lungime, 25 de metri lățime și 6 metri înălțime – echivalentul unei biserici mici, dar complet subterană. Pereții sunt acoperiți de rafturi sculptate direct în stâncă, fiecare raft având aproximativ 40 de centimetri adâncime și 50 de centimetri înălțime, dimensiuni perfecte pentru manuscrise medievale. Calculele preliminare sugerează capacitate de peste 50.000 de volume, deși doar aproximativ 30.000 au fost găsite efectiv – sugerând că biblioteca fusese parțial golită înainte de sigilare sau că o parte s-a deteriorat complet în timp.

Cel mai fascinant aspect tehnic este sistemul de ventilație și control al umidității – o realizare inginerească care demonstrează cunoștințe avansate pentru secolul al XV-lea. Patru canale înguste, de aproximativ 20 de centimetri diametru, urcă vertical prin stâncă către suprafață, deschizându-se în locuri ascunse – două sub streaşina clopotniței, una în interiorul unui horn nefolosit, una sub altar într-o nișă mascată. Aceste canale permit circulația aerului fără a fi vizibile, iar la fiecare gură de canal au fost descoperite resturi de material textil fin – probabil filtru pentru praf și insecte. În interior, canalele se ramifică în tuburi mai mici care distribuie aerul în toate colțurile bibliotecii, asigurând că nicio zonă nu devine înăbușită sau prea umedă.

Apa – inamicul principal al manuscriselor – era gestionată meticulos. Podeaua camerelor are o pantă subtilă de doar 2 grade către un canal central de drenaj, săpat adânc de 30 de centimetri și lat de 20, care colectează orice infiltrație de umiditate și o conduce către o fântână absorbantă în colțul de nord-est. Pe pereți, la joncțiunea cu tavanul, șanțuri circulare adună condensul și îl dirijeză către aceleași canale. Niciun manuscris nu era pus direct pe podea sau pe perete – toate rafturile sunt înălțate cu 15 centimetri și distanțate de perete cu 10 centimetri, permițând circulație de aer pe toate laturile.

Securitatea era obsesie. Intrarea principală – acele 47 de trepte – putea fi blocată de trei porți separate de fier forjat, fiecare cu lacăte multiple. Dar mai interesant, au fost descoperite alte două intrări secrete: un tunel îngust, lung de 80 de metri, care pornea din cripta mănăstirii și traversa muntele subteran, deschizându-se în biblioteca prin spatele unui raft mobil. Acest tunel avea înălțime de doar 1,4 metri – trebuia mers aplecat, făcându-l inutil pentru transportul volumelor mari dar perfect pentru acces clandestin. Al doilea tunel, și mai îngust, ieșea într-o peșteră naturală la 200 de metri distanță de mănăstire – rută de evacuare în caz de asediu.

Organizarea colecției demonstrează un sistem bibliotecar surprinzător de sofisticat pentru epoca medievală. Manuscrisele nu erau aruncate random, ci organizate sistematic. Pe fiecare raft, gravat în piatră, un simbol – cruce, stea, lună, soare, diverse animale și plante stilizate. Aceste simboluri funcționau ca un sistem de catalogare: manuscrise religioase sub cruce, astronomie și calendar sub stele, medicină sub plante, istoria regilor sub coroană. În colțul de sud-vest, o masă mare de piatră cu urme adânci de cerneală – scriptorium unde călugării copiaseră texte direct în bibliotecă.

Conținutul descoperit este uimitor și controversat. Majoritatea – aproximativ 18.000 de manuscrise – sunt texte religioase standard: copii ale Bibliei în slavonă, latină, greacă veche, comentarii patristice, vieți de sfinți, cărți de rugăciuni. Dar restul de 12.000 sunt mult mai ciudate:

– 3.500 de manuscrise medicale, inclusiv tratate despre chirurgie cu ilustrații anatomice incredibil de detaliate pentru secolul al XV-lea, rețete pentru medicamente care conțin substanțe necunoscute, descrieri de boli care seamănă cu diagnostice moderne.
– 2.800 de texte astronomice, cu hărți ale cerului care arată constelații și poziții ale planetelor extrem de precise, calcule matematice avansate pentru predictia eclipselor, chiar și o hartă ciudată care pare să arate ceva ce ar putea fi galaxia noastră văzută din exterior – imposibil pentru epoca respectivă.
– 1.200 de volume despre botanică și agricultură, cu ilustrații color de plante, unele necunoscute astăzi, alte descrise cu proprietăți medicinale care nu sunt confirmate de știința modernă dar care, când testate, funcționează inexplicabil.
– 900 de manuscrise istorice care nu se potrivesc cu istoria cunoscută – cronici despre regi care nu apar în niciun alt document, bătălii care nu sunt menționate nicăieri altundeva, chiar și o genealogie alternativă a dinastiei lui Ștefan cel Mare care sugerează legături de sânge cu case domnitoare din Anatolia.
– 600 de texte alchimice și de „filosofie naturală” – ce am numi astăzi proto-chimie – cu diagramme complexe, proceduri experimentale, descrieri de reacții chimice.

Dar cele mai controversate sunt 4.000 de manuscrise care nu se încadrează în nicio categorie cunoscută. Texte scrise în limbi pe care niciun lingvist nu le poate identifica complet – unele par variante arhaice ale limbilor slave, altele conțin caractere care amintesc de rune nordice, sanscrit, sau chiar hieroglife modificate. Conținutul, când poate fi parțial descifrat, vorbește despre „porți între lumi”, „călătorii prin vise controlate”, „vorbirea cu cei morți prin reflecții în apă”, „vindecarea sufletului prin sunete specifice”. Misticism? Magie? Cunoștințe psihologice codificate în limbaj simbolic?

Cel mai enigmatic obiect: în mijlocul sălii principale, un pupitru masiv de piatră pe care era deschisă o carte enormă – 80 de centimetri înălțime, 60 de centimetri lățime, 30 de centimetri grosime, legată în piele neagră cu decorații din argint oxidat. Cartea – numită acum „Codexul Putna” – conține 890 de pagini de pergament gros, scrise într-o combinație de slavonă bisericească, latină medievală și acea limbă necunoscută. Subiectul aparent: „Tratat despre Natura Timpului și Călătoriile prin Straturile Realității”. Include diagrame geometrice complexe, spirale matematice, hărți ciudate care par să reprezinte nu geografii ci „teritorii ale minții”. La sfârșitul cărții, o notă în latină clară: „Scrisum anno Domini 1476. Qui legit haec, cave ne credas omnia quae vides. Mundus est plus quam apparet”. (Scris în anul Domnului 1476. Cel care citește aceasta, ia seama să nu crezi tot ce vezi. Lumea este mai mult decât pare.)

Cine a construit biblioteca și de ce? Datarea cu carbon 14 a lemnului folosit pentru rafturi și a resturilor organice indică construcție între 1470-1480, exact perioada lui Ștefan cel Mare. Dar mănăstirea Putna a fost fondată în 1466, și nu există nicio mențiune în fondații despre o bibliotecă subterană. Teoriile:

Teoria oficială: Biblioteca a fost construită de un grup de călugări erudiți, poate refugiați din Constantinop0le după căderea din 1453, care aduceau cu ei texte salvate. Au construit biblioteca secretă pentru a proteja cunoștințele de distrugerea religioasă (atâtea texte au fost arse ca eretice în perioada respectivă) și de invaziile otomane care amenințau constant zona.

Teoria alternativă: Biblioteca a fost comandată de Ștefan cel Mare însuși ca parte a unui plan mai amplu. Ștefan era cunoscut că patrona învățăturile și că avea consilierii educați în centre din Italia și Bizanț. Poate a vrut să creeze un depozit secret de cunoștințe, o „copie de rezervă” a civilizației în caz că otomanii cucereau totul. De aceea construcția a fost atât de secretă – chiar și călugării obișnuiți nu trebuiau să știe.

Teoria conspirativă: Textele ciudate, mai ales cele despre „porți între lumi” și „călătorii prin straturi ale realității”, sugerează că un grup inițiatic sau o școală misterială opera în secret sub acoperirea mănăstirii. Acești „iluminați” adunau cunoștințe esoterice din multiple tradiții – creștinism ortodox, gnosticism, hermetism, poate chiar elemente din tradițiile păgâne locale pre-creștine – încercând să sintetizeze o „cunoaștere universală”. Biblioteca nu era doar o depozitară de cărți și manuscrise, ci loc de studiu și ritual pentru inițiați.

De ce a fost sigilată? Aici misterul se adâncește. Analiza stratului de mortar care astupa intrarea principală o datează la aproximativ 1510-1520. Ceva s-a întâmplat în acea perioadă care a determinat pe cineva – probabil ierarhia mănăstirii – să închidă biblioteca definitiv și să șteargă orice referință la ea din documente. Ipoteze:

– Schimbare de conducere: După moartea lui Ștefan în 1504, urmașii lui pot fi fost mai puțin toleranți cu „experimentele” intelectuale. Noul domn sau noul egumen al mănăstirii pot fi considerat colecția prea periculoasă, ceea ce ar putea fi însemnat începutul sfârșitului unor tradiții esoterice ce-și aveau continuitatea de-a lungul mileniilor, chiar în această manifestare la noi.
– Presiune externă: Biserica Ortodoxă oficială, aflând despre texte „eretice” sau chiar și păgâne, poate a impus sigilarea pentru a evita investigația sau excomunicarea mănăstirii, or pentru a o păstra pentru mai târziu, când va veni vremea dezvăluirilor.
– Experiență nefastă: Poate ceva s-a întâmplat – un călugăr înnebunit studiind textele interzise, un ritual mers prost, ceva care i-a speriat suficient pe supraviețuitori încât să decidă că biblioteca trebuie închisă pentru totdeauna.

Astăzi, biblioteca este accesibilă doar pentru cercetători autorizați, și publicațiile despre ea sunt strict controlate. Oficial, autoritățile BOR și Ministerul Culturii „evaluează importanța istorică și stabilesc protocoale de conservare”. Neoficial, există dispute intense despre ce să se facă cu manuscrisele ciudate. Unii cercetători vor publicare completă și traducere. Alții argumentează că unele texte „nu sunt pentru publicul general” sau „ar putea fi interpretate greșit și provoca panică sau fanatism religios”.

În 2019, o echipă de lingviști internaționali a obținut acces limitat la 100 de manuscrise din cele necunoscute. Raportul lor, publicat parțial, concluziona:

„Aceste texte prezintă un sistem filosofic coerent dar profund diferit de paradigmele occidentale sau orientale cunoscute. Recomandăm precauție în diseminarea conținutului până când contextul cultural și implicațiile pot fi complet înțelese”.

Ce înseamnă asta? Ce au citit acolo care i-a făcut pe cercetători să recomande secrete?

Biblioteca Pierdută de la Putna rămâne una dintre cele mai mari enigme arheologice ale României – o descoperire care ar putea rescrie istoria intelectuală a Moldovei medievale, dar care este păstrată deliberat departe de ochii publicului. Ce alte secrete așteaptă în acele 30.000 de manuscrise? Și de ce cineva, cu 500 de ani în urmă, a considerat că cunoașterea aceasta trebuie ascunsă atât de bine încât timp de cinci secole nimeni nu a găsit-o? Poate pentru că, așa cum spune Codexul Putna: „Lumea este mai mult decât pare”. Și nu toată lumea este pregătită să vadă cât de mult mai mult.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!