romania

Maria Toacă – Noi n-am uitat de ce au ajuns românii la Cotul Donului și la Stalingrad

Nu doar luna iunie vine cu un calendar îndoliat de date triste, cu parastase și comemorări ale martirilor și eroilor neamului. Tragediile se țin lanț în istoria românilor, mai ales a celor din ținuturile înstrăinate de țară. Și chiar dacă ne-am îmbolnăvi cu toții de amnezie, s-ar găsi „prieteni” (tovarăși) să ne amintească de marile „păcate” săvârșite de români în istorie, îndeosebi după încheierea pactului tâlhăresc Ribbentrop-Molotov, care de altfel n-a fost condamnat oficial de Ucraina democratică și suverană. Data de 24 iulie 1942 a intrat în istorie ca începerea bătăliei pentru Caucaz, în timpul căreia s-au confruntat armatele germane și române cu cele sovietice.

Unii experți în istorie susțin că a fost o mare greșeală a mareșalului, că trebuia să se oprească la Nistru, să nu înainteze până la Cotul Donului, împânzind pământuri străine cu oseminte românești. Nu e în competența mea să mă aprofundez în controversele unui trecut la care nici istorici versați n-au pus punctul pe „i”. Dar să luam aminte pentru ce și de ce ostașii români au trecut și Nistru, dar nu s-au oprit după trecerea Prutului, pentru ce a fost vărsat atâta sânge și s-au sacrificat atâtea vieți. Cunosc frânturi din istoria vie a baștinei mele, mărturisiri zguduitoare de la consătenii care s-au întors cu sufletul distrus din infernul de la Stalingrad. Nu le-am înregistrat, pentru că eram pe atunci un copil naiv, care lua în serios tot ce se învăța în școala sovietică. Cine ar fi crezut cum se vor schimba timpurile, că se va nărui colosul sovietic? Cedate dictatorului de la Kremlin fără nici o împușcătură, nordul Bucovinei și Basarabia și-au sacrificat fii în cea mai strașnică bătălie din istoria celui de-al doilea război mondial nu pentru a cuceri teritorii străine, ci pentru a reveni la sânul Patriei. Regretând că n-am ascultat amintirile de pe front a câtorva vecini, de care, de fapt, mă temeam să mă apropii în copilărie, deoarece nu erau ca toți oamenii din cauza contuziilor, rănilor trupești și sufletești, am citit și recitit Jurnalul de Companie al doctorului Tudor Nandriș, medic militar pe front, aflat pe linia întâi a focului din prima zi (22 iunie 1941) și până la sfârșitul războiului – august 1945, precum și cele două cărți ale călătorului prin românitate, Vasile Șoimaru, și ale scriitorului basarabean Ion IACHIM, curajosul autor al volumelor „Ninge aspru La Cotul Donului”, „Cireșe pentru Mareșal”, „Sfidând furcile caudine”. Mă trec reci fiori în aceste zile de caniculă infernală, când reiau aceste lecturi. „Să luăm aminte…” îmi scrie ca autograf pe una din cărți Ion Iachim. Să luam aminte pentru ce și de ce ostașii români au trecut și Nistru, dar nu s-au oprit la Prut, cum au luptat ostașii români, cum s-au comportat în condiții inumane ca oameni cu frică de păcate și dragoste de Dumnezeu…

Citesc și recitesc scrisorile trimise din infernul de la Stalingrad părinților și prietenilor de boinceanul Mihai Costel, dat dispărut la 2 februarie 1943. Sunt un adevărat model de bunătate sufletească. Din toate, până la ultimile, noiembrie 1942, străbate atâta seninătate, blândețe, grijă pentru cei de acasă, dar mai ales speranța că se va întoarce și își va relua viața bună și frumoasă de până la război. Iată câteva rânduri din scrisoarea de la 1 iulie 1942, de undeva de pe front: „În primul rând vă pot comunica să sunt bine, sănătos și o duc bine cu serviciu. Dar de când am plecat nu mai știu nimic de Dumneavoastră, ce mai faceți și cum mai trăiți. De mine să nu aveți grijă, dar totuși din când în când să vă mai rugați la Dumnezeu de scăpare și să mă întorc acasă…”. Se profilează din unele doar o umbră de tristețe că nu primește răspuns la scrisorile sale: „Scumpa mea mamă, o duc bine, dar de Dumneavoastră (așa e scris cu literă mare) nu știu nimic, de vreo două săptămâni n-am primit nici un răspuns. Aș dori să știu ce faceți, ce mai lucrați, dacă ați terminat la câmp cu lucru și dacă mai țineți vitele toate sau ați mai vândut. Ce mai face Mihai al lui Gheorghe, că de Crăciun voi veni și eu acasă și atunci ne vom întâlni…” (24-X-1942). Maria Toma, cea care mi-a încredințat spre păstrare scrisorile unchiului dispărut la Stalingrad, mi-a spus că, după câte știe de la bunici, ei îi scriau, îi trimiteau și bani fiului de pe front, dar se vede că nu-l găseau toate scrisorile de acasă. Ca de fiecare dată, adresându-se cu „Să nu aveți grijă de mine”, se simte, totuși, că în fiecare clipă era cu moartea în față: „Dar din când în când să vă rugați la Dumnezeu pentru scăparea mea și să mă întorc acasă”. Prietenului său Nicolae îi scria: „Aducându-mi aminte de zilele petrecute împreună în Boian, ce fericiți eram… Dar astăzi, când stau pe malul Volgăi, în dărâmăturile Stalingradului, mă gândesc… că bun e Dumnezeu, poate vom scăpa și noi de aici” (4-IX-1942). În altă scrisoare lasă să se subînțeleagă pericolul ce-l paște la fiecare pas: „Eu am rămas cu A. Ciobanu din Bucovina, restul ne-au părăsit pentru totdeauna. Mulți din prieteni nu-și vor mai vedea casa și părinții. Până în prezent mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit… Roagă pe Sfinția Sa, pe părintele Ghiuță să pomenească în biserică în fiecare duminică pe Eroul sergent Pătrăuceanu Nicolae, bun comandant al meu, mort în ziua de 1 august 1942” (scrisoare din 4 august 1942). E prea departe până la Don și Volga ca să ajungem vreodată să ne închinăm osemintelor străbunilor, dar nu e atât de greu să arătăm un semn de neuitare aici, aproape de casele și inimile noastre.

A consemnat pentru dumneavoastră Maria Toacă.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *