Mihaela Fășie Cudalbu – Din diaspora culturală româno-canadiană: În sonorități de jazz cu Gia Ionesco
Printre personalitățile creatoare ale nației române, care au reușit să își construiască un renume pe tărâmuri străine (unele ostile, altele indiferente la cultura și arta universală), o figură cu totul aparte mi-a atras atenția nu doar prin arta sa originală dar și prin spectaculozitatea interpretării ei; pianistul virtuoz și compozitorul de muzică jazz Gia Ionesco. Probabil nu prea cunoscut publicului din România, artistul se bucură de renumele construit prin marele-i talent și munca asiduă care a dus la o carieră jazzistică ce acoperă peste 30 de ani și nu mai puțin de 3 continente – Europa, Asia și America de Nord. Ascultându-i piesa In memoriam Eminescu – prezentată în primă audiție cu ocazia aniversării zilei Eminescu organizată de Consulatul României la Toronto și revista culturală Observatorul pe data de 20 ianuarie 2024 la North York Library Auditorium – am realizat că aveam să cunosc un artist de excepție, cu o personalitate modestă, prietenoasă, plină de vivacitate și umor.
Gia Ionesco
Dar.. să începem cu începutul. Gia Ionesco a crescut într-o familie unde muzica era la mare preț; tatăl cânta piese clasice la pian iar mama asculta fervent lucrări compuse de Messiaen, Mahler, Kodaly, Bartok ori Ravel. Format inițial ca muzician clasic la Conservatorul din București (actuala Universitate de Muzică), în curând spiritu-i liber și inventiv i-a trasat drumul artistic ascultând incognito jazz în vremuri în care acesta era considerat decadent și neconform normelor comuniste. La vremea aceea aparatele de radio nu puteau prinde Vocea Americii, Radio Luxemburg, Europa liberă sau orice al post de radio considerat subversiv; tata, care era inginer a cumpărat niște tranzistori și diode și a modificat aparatul astfel încât puteam prinde și asculta aceste posturi foarte clar. Astfel am avut șansa să mă familiarizez cu muzica lui Louis Armstrong, Ella Fitgzgerad, dar m-am indrăgostit imediat de arta pianiștilor McCoy Tyner și Art Tatum (din interviul care mi-a fost acordat în August 2024). În aceeași ani Gia a avut șansa de a-i cunoaște pe muzicienii de jazz Marius Pop, Anca Ștefănescu, ori marea violonistă Mihaela Martin. Momentul lansării este cu siguranță datorat comentatorului de jazz de la Radiodifuziunea Română, Florian Lungu, care, așa cum afirma Gia, a fost un mentor și mare prieten, tratându-l aproape ca pe un fiu. Era prin anii 80 cînd Gia Ionescu a decis să se dedice complet muzicii de jazz.
„Probabil că voi supăra aici pe mulți interpreți. Pentru mine a cânta muzică clasică este o chestiune de interpretare; exprimi aici gîndurile altuia, chiar dacă ești sau nu de acord cu ceea ce au compus, dar trebuie să respecți partitura, ca și în teatru unde trebuie să înveți rolul și să îl interpretezi. Exisă deja în lume giganți ai muzicii care o fac excepțional. Dar eu am vrut să ies din tipare, de aceea am încercat să îmi creez propria muzică, cu armoniile mele, dinamica mea. Iar jazzul, care este mai mult improvizație, este ca o vorbire liberă, fără scenariu prescris.”
Pasul a fost fără discuție unul nu doar important dar și corect; Gia strălucea la festivalul de jazz de la Costinești în anii 1986-1988, și cucerea marele premiu în 1990 la festivalul internațional de jazz de la Sibiu.
Anii de după așa-zisa revoluție din 1989 aduseseră speranța unor schimbări radicale care se doreau să elibereze intelectualitatea română „arestată la domiciliu” timp de 5 decenii de comunism.
„În anii 90, exista un ziar denumit Observator condus de Domnul Buruiană, unde eu scriam despre muzica de jazz. Aveam deja un repertoriu și o carieră, cântasem cu Dan Aldea, făcusem muzica la 2 filme. Speranțele mele la o Românie democrată s-au spulberat odată cu instalarea lui Iliescu la putere și venirea minerilor în 1990, ceea ce mi-a dat de gândit că batem pasul pe loc; nu mai erau bani pentru cultură, intelectualii plecau pe capete în Franța, Italia, sau America. Așa că mi-am spus, ce ar fi dacă mi-aș urma sora în Israel?” (August 2024).
Acceptat la Academia Rubin din Tel Aviv, Gia Ionescu a fost aproape imediat integrat într-un cerc de artiști ai genului, pe atunci tinere speranțe, astăzi monștri sacri ai muzicii; Asaf Sirkis (Soft Machine), Bob Moses, McCoy Tyner, Eberhard Weber.
„Aceștia nu erau doar mari artiști, ci și mari oameni, modești și plini de bunăvoință. Eu am venit cu ritmurile mele balcanice, cu măsurile inegale, care se pare că au cucerit audiența. Adam Barooh de la Jazzie Record ne-a invitat să înregistrăm primul disc, Changes. Una dintre piesele incluse în acel disc este Răsărit de Bela Bartok în versiunea unui trio de jazz” (August 2024).
Și totuși Gia Ionesco presimțea că aventura-i jazz-istică nu se putea opri aici, ci trebuia continuată pe continentul unde genul pe care îl iubea cu atâta pasiune se născuse; America de Nord. Având șansa de a cunoaște la Tel Aviv câțiva jazzmeni canadieni, artistul va trece oceanul la începutul mileniului III, fascinat nu doar de imensele deschideri culturale dar și de faimoasa politețe a poporului canadian. Așa cum afirma în decursul aceluiași interviu, la Toronto Gia Ionesco a fost primit cu brațele deschise de către muzicienii de gen, ca Reg Schwager, deținător al Ordinului Canadei pentru contribuția sa la scena de jazz canadiană. Integrarea în peisajul jazzistic torontez s-a realizat rapid, Gia aducând un suflu proaspăt împreună cu puternica influență a folclorului român a cărui savoare și autenticitate i-a conferit acea aură de originalitate pe care a păstrat-o permanent.
„Iubesc poliritmurile folclorice și le consider o mare bogăție. De aceea compun îm ritmurile astea, care conferă a anumită dinamică muzicii. Folosesc și moduri folclorice, nu doar cele cunoscute dar de pildă modul 5 al minorului armonic, sau majorul melodic (mixolidian) bemol 6. Plus, acesta este un teritoriu relativ neexplorat, deci chiar daă nu e ușor de recunoscut este interesant și original.”
De aici, la colaborări intensive cu cei mai avansați reprezentanți ai jazzului – Courtney Baron, Chick Corea, John Patitucci, Antonio Sanchez ori Bernie Kirsch – arta lui Gia Ionesco s-a maturizat și s-a particularizat într-un still pe care el însuși refuză să îl înregimenteze într-un anumit parametru, numindu-l generic Gia Giazz; un still liber, pronunțat de avangardă, înglobând elemente de rock sau fuziune latino într-un discurs muzical de mare bravură.
De peste un deceniu Gia Ionesco conduce The Unpredictable Update, un ansamblu de muzicieni de jazz de excepție, fiecare cu un pedigri respectabil, toți cu diplome universitare de specialitate; saxofonistul Pat LaBarbera (care a cântat, printre alții, alături de Buddy Rich), chiaristul Red Schwager (care a fost văzut de nenumărate ori în compania celebrei Diana Kroll), saxofonistul Johnny Johnson, basistul Pat Kilbrid, percuționistul Alan Heatherington ori Wilson Laurencin, pentru a numi doar câțiva. Am văzut împreună planeta, mărturisea Gia. Nu avem nevoie să repetăm. Fiecare artist are cariera lui separată, dar când interpretăm împreună pe scenă ori înregistrăm avem deja limbajul nostru, semne, indicații, multe din repertoriul de jazz, altele create de noi. Un concert are nevoie de sound check în proprție de 90%, ceea e foarte important pentru sonoritatea finală. Toți avem câteva puncte de reper prestabilite, apoi improvizațiile merg de la sine.
Împreună cu acești jazzmeni, Gia Ionesco a susținut sute de concerte și recitaluri la cluburile da jazz din Canada, a produs un număr impresionant de discuri la case de înregistrări cu reputație (Universal, Sonny International și multe altele), și a străbătut lumea, din Canada la Shangai, din Germania la Thailanda ori Australia.
Fragmente ale muzicii sale pot fi recunoscute (și îi aduc drepturi de autor) în diverse coloane sonore din care artistul a numit doar Mission Impossible semnat Tom Cruise, ori The Kennedys. Cei care doresc a-i cunoaște discografia (ori mai multe informații despre artist) pot să acceseze o listă – mult prea extinsă pentru spațiul acestui articol – la https://www.giaionesco.com/.
La finalul acestui portret modest și deloc atotcuprinzător, se cuvine a aminti latura de pedagog a muzicianului Gia Ionesco, a cărui școală de muzică deschisă la Richmond Hill, Ontario, Gia’s Music School, introduce o pedagogie unică, liberă ca și jazzul pe care îl practică, oferind studenților săi autonomia de exprimare în muzică și, în consecință de a se forma independent.
„A educa pe alții în timp ce cânți pe scenă este dificil și trebuie sa fii un bun psiholog. Lao Tzu, fondatorul taoismului spunea că dacă iți pasă ce spun alții despre tine devii prizonierul lor. Am adoptat această teorie în activitatea mea. A fi profesor și a concerta ori compune, e obligatoriu să compartimentezi totul și să ai atenție distributivă, să fii foarte ocupat. Cu studenții trebuie sa fii foarte atent, căci au caractere diferite; de aceea i-am păstrat pe cei care am observat că sunt interesați de a învăța.”
A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,
Mihaela Cudalbu
Muzicolog și Profesor de Muzică
