Mihaela Fășie Cudalbu – O viață pe scenă – Amatto Reginald Checiulescu

Pentru un artist român plecat din țară și aterizat pe continentul american, aceasta a însemnat mai mult decât o simplă emigrare; barierele de cultură, de limbă și nu în ultimul rând, de concepție s-au dovedit ades a fi de netrecut. Istoria a pierdut numărul celor care s-au pierdut în mirajul „pământului făgăduinţei” treziți violent din visul „devenirii” încercat de orice mare (sau mărunt) nemulţumit. Câţiva însă au continuat să se încăpățâneze în sforţarea umană de a împlini acel vis. Artişti ca pictorul şi sculptorul Nică Petre sau celebrul cuplu de balerini şi coregrafi Amatto Checiulescu Reginald şi Magdalena Popa au demonstrat că împotriva tuturor obstacolelor, realizarea – chiar şi în condiţii ostile – se poate transforma în certitudine. Acest portret este dedicat uneia dintre ele mai cunoscute personalități culturale ale comunității artistice a Canadei, balerinul, coregraful și regizorul Amatto Reginald Checiulescu.

Povestea sosirii artistului român pe tărâm canadian concide celei a balerinei Magdalena Popa, partenera sa nu doar viață, dar și de profesie; era în 1982, când celebra balerină româncă făcea parte din juriul celui mai grandios concurs de balet din America, la Jackson Mississipi. Voi cita din interviul pe care artistul român mi l-a acordat în 2005 pentru revista toronteză Observatorul; „În SUA (Magdalena Popa) l-a cunoscut pe directorul de la National Ballet Company din Canada, Alexander Grant. Acesta i-a oferit postul de maestră a Corpului Feminin de balet și asa a ajuns în Canada. În țară totul a fost mușamalizat, căci Magda a făcut în așa fel încât să apară nu ca o fugă ci ca o plecare cu contract. Eu stăteam între timp în aceeași casă cu Ștefan Andrei, pe strada Paris, unde făcusem schimb cu un american căruia îi cedasem casa mea de la șosea. În trei luni eu și copilul am ajuns în Canada unde am primit și eu un contract la Betty Oliphant Theatre. Directoarea instituției îmi dădea anual hârtie cum că lucrez acolo, iar eu plăteam în paralel cota la ARIA ca și cum aș fi primit contractul prin ei.”

Aș dori să mă întorc la începuturile carierei de balerin și coregraf în România comunistă, căci aventura artistică a lui Amatto Checiulescu este demnă de o nuvelă beletristică. Adolescent precoce, Amatto a absolvit cursurile liceului Sfântu Sava din București în doar trei ani, înscriindu-se în paralel la Cursurile Conservatorului de muzică (actuala Universitate de Muzică) dar și ale Politehnicii, „deoarece mi-a plăcut sa învăț multe lucruri, să știu să fac multe lucruri, căci niciodată nu știi când ai nevoie de ceva”. La Conservator urma cursurile clasei de pian și de balet în paralel, în același timp figurând la Operă ca dansator în corpul masculin de balet, fapt care s-a soldat cu renunțarea oarecum forțată la Politehnică. „Am audiat totuși cursurile Facultății de teatru colaborând în același timp la diferite spectacole ca Fântâna Blanduziei la Teatrul Armatei sau A douăsprezecea noapte la Teatrul Mic. Și aici mi s-a cerut sa aleg între teatru și balet, asa ca evident, am renunțat la actorie. Am urmat totuși cursuri de regie care mi-au folosit extraordinar mai târziu, de asemenea am audiat și cursuri de scenografie și arhitectură…”

Momentul trecerii de la poziția de membru al corpului de balet la solistică este cel mai bine explicat în stilul său amuzant și ades glumeț, de către artistul român: „Îmi amintesc perfect spectacolul, un balet comunist intitulat Macul Roșu. Printre protagoniștii spectacolului se numărau câteva nume de referință ale baletului românesc: Gabriel Popescu, Sanda Orleanu, Pușa Niculescu sau Mimi Partezian. Mimi era o femeie extreme de frumoasă și evident că întorcea capetele pe unde trecea. Solistul care urma să-i fie pereche în spectacol și-a vărsat din greșeală tot spirtul pe spate și nu a mai reușit să intre în scena. Așa că l-am înlocuit eu cu toate că nu știam coregrafia prea bine. Ar fi trebuit să intru cu Mimi pe umeri, dar de emoție am pierdut din forță, astfel că Mimi a alunecat literalmente de pe umerii mei și, privindu-mă fix in ochi, m-a blagoslovit cu o neaoșă înjuratură românească. Am uitat tot din acel moment, improvizănd efectiv, fapt care se pare că a trecut neobservat, ba mai mult, prestația mea a fost apreciată, căci din acel moment am avut parte numai de roluri solistice.”

Statutul școlii române de balet la epoca aceea (comunismul era bine instalat, epurarea se petrecuse la cele mai înalte nivele politice și culturale, iar „originea sănătoasă” devenise principala modalitatea de selectare și promovare) era comparabil cu cel al baletului rus, beneficiind de influențele acestuia; să ne amintim că marea balerină Magdalena Popa cîștiga la Paris Steaua de aur în decada 1960, în timp ce balerina rusă Natalia Makarova, ea însăși o legendă a genului, obținea doar Premiul Criticii. Instructorii de balet erau „importați” de la „marele frate” de la Răsărit (ca Mihail Mihailovici Gabovici, fostul partener al celebrei Ulanova), ori din alte țări comuniste (ca polonezul Anton Romanovski, fost membru al Companie de balet Djaghilev). Deși partenera cea mai frecventă era soția sa Magdalena Popa, Amatto a a vut șansa de a lucra cu cele mai cunscute stele ale baletului român; Ileana Iliescu, Alexa Mezincescu, Simona Ştefănescu, sub regia și coregrafia unora dintre cei mai importanți reprezentanți ai genului, ca Oleg Danovski, Gelu Matei, Vasile Marcu, Tilde Urseanu. Dar numai alături de Magdalena, Amatto avea să își etaleze statura atletică a cărei combinație cu eleganța naturală a gestului, în reprezentații care au smuls ropote de aplauze ale publicului din Franța, Elveția, Germania, Anglia, Italia, Cuba și altele. Începutul decadei 1970 îl află pe balerinul român în postul oficial de coregraf la Opera Română din București, unde pune în scenă spectacolul Devenire pe muzica lui George Enescu din Suita a III-a, urmând baletele După amiaza unui faun pe muzica de Claude Debussy şi apoi Daphnis şi Chloe pe muzica lui Maurice Ravel, spectacole care au obținut nu doar uralele furtunoase ale publicului dar și aprecierile criticii vremii care sublinia „rara capacitate de a medita atât de sensibil prin intermediul dansului și al muzicii” (din articolul semnat Dumitru Avachian în revista Scînteia din iulie 1973). Dar, dincolo de statutul de coregraf, Amatto Checiulescu a fost desemnat Director al Operei Române în două mandate, în alternanță cu Oleg Danovki. Deși poziția socială ar putea părea multora una proeminentă, amintirile lui Amatto Checiulescu nu sunt dintre cele mai fericite; „nu se mai putea trăi în acel calvar, și nu mă refer la statul la coada pentru hrana zilnică ci la compromisurile pe care eram obligați să le facem zi de zi, in permanență în detrimental artei… ajunsesem să dansăm după normă, ca la fabrică; eram forțat să contorizez fiecare minut pe care un balerin îl petrecea în scenă. Am ajuns să fac spectacol de 1 Mai fără trupa care plecase în turneu cu aprobarea lui Hegheduș. Am adus-o pe Magda de urgență dintr-un turneu în străinătate și am mai scos încă o dată baletul cu fața curată, deși începuse să mi se cam facă lehamite de improvizațiile fără nici o urmă de profesionalism”. (din același interviu pe care artistul mi l-a acordat în 2005).

Nu mă voi opri la povestea plecării în Canada a cuplului Amatto Checiulescu-Magdalena Popa (amplu descrisă în articolul publicat dedicat balerinei). Interesantă este însă viața coregrafului și regizorului Amatto Reginald Checiulescu în Canada, mai precis la Toronto, unde artistul și-a aflat calea la numai câteva luni după sosirea acolo a soției sale. Amatto a devenit imediat profesor de balet al Școlii Naționale de Balet a Canadei, angajat chiar de către celebra (în Canada) Betty Oliphant (Aș face o paranteză aici pentru că fondatoare Școlii Naționale de Balet a Canadei a fost prima personalitate canadiană care a primit Ordinul Napoleon de la Maison Courvoisier, a primit Ordinul Canadei de două ori și a primit doctorate onorifice de la Universitățile Queen, Brock și York). Iată-l așadar pe Amatto în cea mai selectă companie de balet din țara adoptivă, antrenând dansatori canadieni pe scena teatrului pe care celebra canadiancă l-a înființat și care și azi îi poartă numele: Betty Oliphant. În paralel cu cariera de pedagog (amintesc că de asemenea a predat la Universitatea York), Amatto Checiulescu a colaborat intensiv cu ansambluri de balet din China unde a regizat câteva spectacole de mare succes; Lacul Lebedelor de Piotr Ilici Ceaicovski, Romeo şi Julietta de Serghei Prokofiev ori Giselle de Adolphe Adam.

Totuși, cea mai memorabilă realizare canadiană a sa rămâne Compania Româno-Canadiană de Teatru „Ars Nova” al cărei suflet a fost timp de mai bine de un deceniu (https://arsnova-theatre.com/despre1.php). Organizație non-profit, noul teatru propunea o perspectivă total diferită a artei scenice, dovedindu-se în același timp o prețioasă școală de actorie atât pentru actori profesionști cât și pentru novicii care doreau să își etaleze talentul pe scena teatrală. Experiența sa scenică, intuiția perfectă a regiei iar nu în ultimul rând, decorurile creînd ambientul perfect al fiecărei piese prezentate, au demonstrat calitățile unui artist complex și desăvârșit. Nu de mirare, având în vedere că temperamentul și gândirea sa de perfecționist l-a ajutat să obțină și o diplomă la Inkiser Design, devenind astfel creator scenografic și costumație de teatru. Mărturie a talentului actoricesc, regizoral și scenografic rămân spectacolele Caragiale de ieri și azi din 2003 (combinând grațios câteva schițe ale ilustrului dramaturg cu comedia O noapte furtunoasă), Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa în 2004 și reluată apoi în 2012 într-o versiune interpretativă diferită, D’ale Carnavalului de Ion Luca Caragiale în 2009 și 2010, încheind cu realizarea scenică din octombrie și noiembrie 2016 a comediei O scrisoare pierdută a aceluiași dramaturg. În toate reprezentațiile sale, Amatto Reginald Checiulescu demonstrează talentul scenografic remarcabil, ca și marea dragoste către sincretismul artistic, combinând muzica, dansul și teatrul într-un spectacol total, original și fără inutile imitări ale marilor realizări ale contemporanilor or înaintașilor. Deși retras din viața artistică (din motive personale), Amatto Reginald Checiulescu a fost și va rămâne pentru totdeauna un artist desăvârșit, un Om de o calitate umană superioară și mândria comunității române din Toronto.

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!