Mihai Vinereanu – Un maghiar din America încearcă să „învechească” istoria Ungariei, prin resuscitarea unui fals

Se știe că ungurii au ajuns în Panonia, chiar la sfârșitul secolului 9 d.Hr., mai precis în anul 896. Acolo au găsit români și slavi care locuiau de mai multă vreme. În special românii și strămoșii lor daco-iliri trăiau acolo de mii de ani, de prin mileniile 6-5 î.Hr., fiind urmașii direcți ai populației neolitice venite din Anatolia, cu aproape 9000 de ani în urmă. Dovezile arheologice, lingvistice, istorice și, mai nou, cele de arheogenetică (unii îi spun paleogenetică) dovedesc din plin acest lucru.

Constantin C. Giurescu, în celebra sa lucrare Istoria Românilor, arată că ungurii, după venirea lor din Asia Centrală, după un timp, se așează în Atelkuz (în ungurește Etelköz) în Bugeacul de astăzi. Apoi Giurescu continuă:

„Aici în Atelkuz, ungurii n’au putut rămâne multă vreme. În anul 894 izbucnind un războiu între țarul Simeon al bulgarilor cu bizantinii, aceștia din urmă, potrivit unei vechi tactice de a combate pe barbari, ridicând pe unii împotriva altora, se adresează ungurilor, cerându-le ajutor. Într-adevăr, ungurii atacă în același an pe bulgari și-i birue în trei bătălii, ocupând chiar capitala, ceea ce face pe Simeon să încheie pace cu Bizantinii. Odată asigurat din partea aceasta, el hotărăște să se răzbune împotriva celor care nu numai că îl învinseseră, dar îi prădaseră și o parte din țară. Încheie deci o alianță cu pecenegii, dușmanii ungurilor, și împreună cu ei atacă lagărul din Atelkuz. O parte din armata ungurească lipsea, tocmai fiind duși într-o expediție spre miazănoapte. Simeon împreună cu pecenegii au putut deci birui ușor pe cei rămași și să devasteze cumplit lagărul. Când au văzut ungurii dezastrul, pieriseră multi dintre ai lor, alții fuseseră luați prizonieri, o mare parte din turme erau pierdute, s’au hotărât să plece din Atelkuz și să-și caute o nouă așezare.” (C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, pag. 290, București, Fundația Regală, 1946)[…]

Rezultatele cercetărilor de arheogenetică făcute chiar de specialiștii unguri arată că, la scurt timp, încă de la prima generație, cel puțin pe linie maternă, ungurii erau deja amestecați cu localnicii, iar în ziua de azi nu au mai mult de 2-3% gene maghiare. Spunem toate acestea pentru că ungurii, simțindu-se în criză de legitimitate, inventează tot felul de teorii ca să se elibereze de acest complex, crezând că pot convinge și pe alții. Dar teoriile lor pot fi ușor demontate, dacă cineva cunoaște anumite detalii esențiale despre istoria lor și despre locurile pe care le-au invadat la sfârșitul veacului al 9-lea, dar și după aceea. Așa au făcut și cu teoria lui Roesler, teorie care susține că românii s-ar fi format în sudul Dunării și ar fi ajuns în Ardeal începând cu sfârșitul secolului al 12-lea, deși dovezile arheologice, cele de arheogenetică, precum și cele lingvistice spun cu totul altceva. […]

Ca lingvist doresc să mai adaug că toate macro-hidronimele din Ungaria, ca și cele din Transilvania – de fapt, din toată România, precum și din zonele adiacente – sunt vechi indo-europene și atestate încă din antichitate de la Herodot încoace. Iar etimologia lor este discutată în Dicționarul Etimologic al Limbii Române, apărut în toamna anului trecut, fiind semnat de autorul acestor rânduri. Prin urmare, aceste macro-hidronime sunt moștenite din traco-dacă, fiind astfel o dovadă imbatabilă că Pannonia și Transilvania nu erau nepopulate cum vor istoricii și politicienii unguri să convingă o lume întreagă.

Recent a apărut un articol foarte interesant în revista Mediterranean Archaeology and Archaeometry, intitulat „Inscription on a Naxian-Style Sphinx Statue from Potaissa deciphered as a Poem in Dactylic Meter”, semnat de Peter Z. Revesz, profesor la Nebraska University. Scopul articolului este acela de a descifra inscripția de pe statuia unui sfinx înaripat cu cap de femeie, similar cu cel de la Naxos. Statuia cu pricina se presupune că ar fi fost descoperită la Potaissa, oraș dacic, azi Turda, din provincia romană Dacia. Legenda spune că ar fi fost descoperită în secolul al 19-lea, de Jószef Kemény, dar nimeni nu a văzut vreodată această statuie, ci doar un desen al acesteia, unde apare și inscripția respectivă. Toată povestea a început în februarie 1847, când ziarul Illustrierte Zeitung din Leipzig a publicat inscripția și un desen al statuii. Unde a dispărut statuia cu inscripție cu tot nu știe nimeni. Pentru a lămuri lucrurile, menționăm că Jószef Kemény era cunoscut încă din secolul al 19-lea ca fiind un falsificator notoriu. Tot el, mai târziu, a răspândit vestea că statuia a fost pierdută în timpul Războiului de Independență și că „artefactul” original nu a mai fost găsit niciodată. Oare așa să fie? Încă din secolul 19, cercetătorii au constatat că vreo 52 din documentele descoperite de el sunt de fapt, falsuri, iar cercetările mai recente arată că, totuși, cinci dintre ele ar fi autentice, 47 fiind considerate în continuare falsuri. Falsurile baronului Kemény sunt analizate în detaliu de Martyn Rady în articolul The Forgeries of Baron Jószef Kemény (Falsurile Baronului Jószef Kemény) în revista The Slavonic and East European Review, Jan. 1993, Vol. 71, No. 1, pp. 102-125. Chiar așa! Cu toate acestea, unul dintre falsurile Baronului a ajuns obiect de studiu academic, unde o inscripție inventată de pe o statuie inexistentă „confirmă” existența „proto-maghiarilor” la Potaissa, la anul 270 de la Domnul. Nici mai mult, nici mai puțin! Dacă cineva care nu știe că baronul era un falsificator notoriu, ar putea lua în serios toată poltroneria. Între timp, toată povestea sfinxului fusese dată uitării, întrucât majoritatea cercetătorilor unguri și străini au arătat că statuia era de fapt o invenție.

În zilele noastre, Levente Nagy, profesor la Facultatea de Romanistică a Universității ELTE (din Budapesta), arată că există o mare problemă cu această inscripție și afirmă că: „Aici este secretul, căci Jószef Kemény a fost cel mai mare falsificator al secolului al XIX-lea. Dacă există o sursă pe care o știm doar de la el, care a supraviețuit doar în copia sa, este 99,9% sigur că este un fals.” Declarația a fost făcută într-un interviu, dat luna aceasta (ianuarie 2024), apărut pe site-ul în limba maghiară 24.hu, iar în continuare adaugă: „Era un maestru al glumelor. Deși au existat unii cercetători foarte reputați care au crezut că statuia este autentică, aceștia nu au investigat suficient de mult statuia Kemény”. Tot aici, profesorul Nagy afirmă: „Nu cred că ar trebui să fetișizăm atât de mult revistele străine, pentru că devalorizăm revistele naționale. Nu sunt sigur că acest studiu ar fi fost publicat în această formă într-o revistă maghiară de istorie, arheologie sau lingvistică”. Apreciem probitatea științifică a profesorului Levente Nagy. Și ne întrebăm din nou: oare profesorul american de origine maghiară nu cunoștea aceste detalii? […]

Prin urmare, o șotie a unui renumit falsificator din secolul al 19-lea, dovedită încă de la acea vreme ca fiind o glumă proastă a baronului Kemény, este încă luată drept adevăr de necontestat de unii cercetători. În acest caz din America, deși cei din Ungaria de astăzi, după cum spune profesorul Nagy, nu s-ar compromite să facă așa ceva. Departe de locul faptei, un caraghioslâc ca acesta ar putea prinde, vor fi zis unii. Dar iată că nu ține. Reacțiile au fost prompte.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. ist. lingv. Mihai Vinereanu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!