Mircea Platon – Destinul romanesc si mantuirea mecanica

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/06/mircea-platon.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/06/mircea-platon.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Mircea Platon – Destinul romanesc si mantuirea mecanica” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1561035127687{margin-bottom: 0px !important;}”]Plimbandu-ma intr-o seara pe aleile cartierului unde locuiesc in Columbus, Ohio, am fost depasit de o pereche, un el si o ea, tineri, frumosi, destinsi, care a lasat in urma o adiere de parfum. Gandul reflex a fost ca trebuie sa fie din Estul Europei. Americanii nu se parfumeaza: nu e politically correct Din frantura de conversatie pe care am surprins-o, am conchis ca adierea de parfum venea intr-adevar de dincolo de fosta Cortina de Fier. M-am intrebat de ce est-europenii (slovaci, romani, rusi) pe care ii cunosc aici sunt, in genere, mai eleganti decat nord-americanii. M-am intrebat de ce romanul (profesor sau muncitor) din S.U.A. se simte mai „normal” decat romanul ramas acasa. Pentru unii, raspunsul consta in faptul ca, expatriati, romanii se occidentalizeaza. Normalitatea e conditionata de asumarea unei noi identitati. Ca urmare, tot ce am avea de facut in Romania ar fi sa ne americanizam. In masa. Eventual prin ordonanta de urgenta. Si atunci am mirosi cu totii a… A ce? A nimic. Pentru ca. dupa cum am spus, nord-americanii nu se parfumeaza. Mirosul de parfum joaca, in aceste imprejurari inodore, rolul de specific national. Parfumul e frantuzesc. Dar cocheta lui aplicare e romaneasca. In Romania, mirosul de parfum nu poate, intr-un troleibuz inghesuit sau la coada la orificiile de ghiseu ale primariei, sa razbata de sub mirosul de transpiratie. E, nu doar coplesit, ci chiar substituit de mirosul haituielii zilnice. Americanizarea ar insemna trecerea de la mirosul de transpiratie la sentimentul aseptic al fiintei. Dar romanii „americanizati” miros a parfum.

Si asta pentru ca nu sunt americanizati, ci doar, in contextul societatii americane, revin la normal. Redevin ei insisi. Unii desigur devin aseptici. Altii raman asudati sau pierduti in nirvana duminicala a micilor si manelelor „de acasa”. Dar multi devin normali: liberi. De ce? Poate pentru ca, odata ajuns aici, romanul poate fi liber intr-un sistem care functioneaza. Dar sistemul de aici functioneaza pentru ca e creat de americani pentru americani. Constitutia americana e expresia unei anumite culturi. Institutiile americane sunt expresia unei anumite culturi. Democratia americana e sustinuta de anumite tipuri de solidaritate morala, intelectuala, institutionala care fac posibila functionarea ei. „Modelul” american nu a fost creat prin ucaz, prin import constitutional. Si de aceea nici nu poate fi exportat cu succes. Pentru ca e bazat pe realitati specifice acestei tari. E un „adevar” politic dependent de anumite premise antropologice. De aceea functioneaza. Iar romanii se simt aici liberi pentru ca, asemenea multor imigranti, nu ei sunt principalii beneficiari sau principalele „baterii” ale sistemului. Imigrantii scapa, in multe privinte, grilei de lectura a societatii americane. Imigrantii sunt sub radar. Sunt, in multe privinte, niste exceptii de la regula. Nu au nici marile beneficii, nici marile poveri ale celor care duc sistemul american in spate si in portofel. Imigrantii au libertatea marginalului.

In Romania, in schimb, romanii sunt principala tinta a exploatarii. Comunismul si capitalismul care i-a urmat au fost si sunt doar forme de banditism de stat. Si statul roman nu are, de 65 de ani incoace, nici o legatura cu romanul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stapanire. O fatalitate. O autoritate care se opune implinirii destinului nostru. Ca atare, adevarata „occidentalizare” a Romaniei se va petrece nu atunci cand vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci cand vom invata de la occidentali sa ne croim un stat reprezentativ. Un stat care sa fie bazat pe realitati romanesti, pe cultura noastra, pe istoria noastra, pe identitatea noastra. Nu putem functiona, nu putem fi liberi, intr-un stat croit pe masura altora. Decat daca traim, marginali, ca imigranti, ca minoritate.

Pana cand nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic din Romania va rezista exploatandu-ne si exacerbandu-ne ticalosia. Sate mizere, orase in paragina, un sistem educational darapanat moral si intelectual, intelectuali corupti, familii destramate, acestea sunt realitatile pe care se bazeaza, pe care le exploateaza, din care infloresc „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Coruptia genereaza coruptie. Viermii au nevoie de cadavre iar parazitii de organisme-gazda slabite, cu un sistem imunitar subred.

Adoptarea silita a unui „sistem” (teologico-politic) strain inseamna siluirea mecanica a vietii. Aceasta siluire, aceasta captivitate mecanica a Romaniei are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scara nationala. Nu doar ca incepem sa ne iubim rapitorii, dar incepem sa le adoptam criteriile, sa le duplicam modul de a judeca. Astfel, incepem sa aplicam vietii criterii mecanice si mecanismului criterii organice. Instrumentalizam omul si antropomorfizam unealta. Ne uram intre noi pentru ca ne simtim solidari cu obiectele noastre. Tradam pentru ca vrem o viata „normala”: si intr-un sistem ticalosit doar ticalosii pot duce o viata „normala” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, in inchisori, lichelele, in vile. Dupa 65 de ani de lichelism pavlovian, reflex, am ajuns sa fim intelegatori cu sistemul si necrutatori cu omul.

Suntem, de exemplu, atei pentru ca nu toti crestinii sau „popii” sunt sfinti. Si ii judecam aspru, in virtutea unor criterii pe care le imprumutam crestinismului doar ca sa le intoarcem impotriva lui. Daca tot vrei sa fii crestin, atunci trebuie sa fii sfant, si daca nu esti – pentru ca, nu-i asa, nimeni nu poate fi si cei despre care lumea pretinde ca sunt sfinti nu au fost de fapt decat niste impostori nedemascati inca, niste „evanghelisti” dibaci – atunci mai bine sa fii un ateu „onest”. Ateii sunt oameni consumati de scrupulul sfinteniei. La fel sunt si cei care, de exemplu, nu fac copii pentru ca nu le pot „oferi” totul. Ori „designer kids”, ori nimic. Daca tot nu poti fi un parinte perfect care sa creasca niste copii perfecti, atunci la ce bun sa mai faci copii.

In genere, in Romania, cu cat esti mai putin si mai mecanic, cu cat esti mai complice fatalitatii, cu atat ii vei judeca mai aspru pe cei care cauta sa isi implineasca menirea („destinul” de care vorbeste Glenn Tinder in Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cat esti mai pliat pe osiile sistemului, cu atat te vei uita mai dusmanos la cei care umbla pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerabdator cu oamenii vii si rabdator cu sistemul. Omul reificat are incredere in birocratiile supranationale, are rabdare cu sistemele computerizate, e nuantat cand vine vorba de dezastrele produse de ingineria sociala, e entuziast cand vine vorba de abstractiunea „pietei globale”, vorbeste cu pietate de „drepturile omului” in numele carora e gata sa-i starpeasca pe toti conationalii lui „retardati” si „retardatari”. Taranul de pe bancheta din fata e scrutat cu detectorul de nostalgii, pacate si mirosuri. Toaleta Consiliului European insa da nastere la extaze mistice. Cu sistemul avem rabdare pentru ca „merge si asa”. Omul, romanul, insa, trebuie sa fie un inger de ultima generatie sau sa nu existe. Acolo unde totul trebuie facut cu delicatete si rabdare, in zona omului si a culturii, totul e judecat dupa criterii androide. Nu lasam sa creasca nimic. Vrem sa fabricam totul.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_text_separator title=”II” el_width=”50″][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1561034970713{margin-bottom: 0px !important;}”]Un asemenea exemplu de ateism generalizat, de idee ca, daca Gagarin nu 1-a gasit pe Dumnezeu in cosmos si fostul activist de judeteana de partid nu 1-a vazut pe Dumnezeu in „popa betiv” de la biserica din cartier, atunci inseamna ca Dumnezeu nu exista si ca tot ce traieste in numele lui trebuie starpit, un asemenea exemplu de logica androidica il regasim si atunci cand vine vorba de satul romanesc. Numai ce deschizi gura sa rostesti cuvantul „sat”, si imediat esti pus la zid si mitraliat cu acuzatia de „pasunism”.

Astfel, in repetate randuri, in cartea A treia forta: Romania profunda (2008) si volumul Masura vremii: indemn la normalitate (Bucuresti, 2009), in interviuri si in articole, am vorbit despre necesitatea refacerii satului romanesc. Am vorbit despre importanta restaurarii satului romanesc, despre importanta protejarii si transmiterii a ceea ce a mai ramas viu si bun in satul romanesc. Pentru ca sunt inca sate si regiuni infloritoare. Nu e totul in paragina. Dar nu as fi vorbit despre refacerea satului romanesc daca nu as fi fost constient de starea precara in care, in general, a fost adus de stapanirile ultimilor sase decenii care au trecut satul romanesc prin colectivizare fortata, prin proletarizare fortata, prin sistematizare fortata, prin amanarea restituirii proprietatii vreme de un deceniu dupa 1990 si prin inginerie economico-sociala care i-a silit pe oameni sa apuce calea emigratiei sau a carciumii. Satul romanesc nu e idilic, desi poate fi.

Satul romanesc nu trebuie salvat din cauza ca acolo canta lumea doine. Satul romanesc trebuie salvat pentru ca, dincolo de ratiunile economice care ne arata importanta micii proprietati in conditiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de ratiunile sociale care ne arata dezastrele produse de urbanizarea fortata a taranilor deposedati de pamant, dincolo de ratiunile antropologice, ecologie si istorice care fac din taran substanta necesara a istoriei, dincolo de ratiunile pitoresti care ne cer sa mentinem oaze de odihna si verdeata altele decat cimitirele, satul romanesc e locul unde locuiesc si traiesc oameni, romani. Cu sau fara „doine, ghicitori, eresuri”, satul romanesc trebuie salvat. Si asta nu in numele „politicilor asistentiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea ca au ruinat satul romanesc. Ceea ce trebuie sa facem pentru satul romanesc e ceea ce trebuie facut pentru orasele Romaniei: trebuie sa stopam ingineria economico-sociala care ne vaduveste de suflete (in sensul crestin-gogolian al cuvantului).

In sensul acesta, am vorbit despre Romania profunda ca despre Romania care scapa sistemului. Romania profunda nu e o categorie demografica sau sociala, ci o categorie ontologica. Romania profunda nu e o clasa sociala, ci o „zona”, un loc si un timp. E Romania libera, oriunde si de catre oricine ar fi ea intrupata. Am explicat acest lucru. Dar complicii intelectuali ai actualului sistem corupt si criminal din Romania se prefac a nu intelege. Si, de cand Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Gheorghe Fedorovici si cu mine am vorbit de satul romanesc si de Romania profunda, ni se tot spune ca satul romanesc, o ruina si ca nu mai canta nimeni doine in el. Exact, domnilor! Satul romanesc a amutit din cauza voastra. Si trebuie readus la viata. Satul romanesc e pacatos. Si de aceea nu trebuie lasat sa moara in pacat. Nu lasi un crestin in pacat pentru ca e pacatos. Nu abandonez satul romanesc pentru ca e, dupa cum il descrieti dumneavoastra, urat. Tocmai pentru ca e urat, tocmai pentru ca l-ati uratit si l-ati distrus si l-ati macelarit si l-ati comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Uratenia satului romanesc nu e o fatalitate. Frumusetea satului romanesc poate insa deveni un destin. Poate fi linia de forta a libertatii noastre.

Nu e de ajuns sa va umpleti burdihanele cu „carnati de Plescoi”. Trebuie salvati oamenii care fac acei carnati de Plescoi. Nu puteti fi si cu taranii in sicriu (morti, alcoolici, saraci lipiti pamantului sau fugiti in Europa), si cu buzele unse. Nu puteti sa continuati sa vindeti „suflete moarte” ca sa aveti bani de „carnati de Plescoi”. Nu puteti continua sa „levitati” peste peisajul „idilic” romanesc cu pretul vanzarii lui catre multinationale, „dezvoltatori” si alti paraziti globali. Si nu puteti sa rezolvati problema nici declarand moartea retroactiva a taranului roman, asa cum face un neoconservator care scria recent urmatoarele:

„E un fapt (si din pricina acestui fapt prefer sa ma numesc neoconservator si nu paleoconservator) acela ca satele romanesti sunt departe de idealul pasunismelor teoreticienilor de ieri si de astazi. In satele romanesti se bea, in satele romanesti se omoara cu toporul, in satele romanesti se violeaza. In satele romanesti credinta in Dumnezeu este putina, in satele romanesti carciuma este unicul stabiliment social frecventat. Departe de a fi idilic, taranul roman este doar murdar, agresiv, betiv si redus intelectual (…) Mitul ‘Romaniei profunde’ rurale este la fel de periculos ca orice alt mit politic lipsit de consistenta pragmatica. De fapt este un mit teoretizat la universitati si biblioteci din mari orase (eventual de prin California), predicat de actori ce cunosc mai bine Parisul decat judetul Ialomita, dar care propun romanilor ceva ce acestia nu au avut niciodata: o Romanie mirobolant crestina, pe ‘picior de plai, pe-o gura de rai’. Acesti teoreticieni sunt aceiasi oameni care prefera sa vada in boemia erotico-socialisto-atee a lui Eminescu un model, ignorand cu frica confruntarea cu sondarea realitatii facuta de un conservator crestin precum I.L. Caragiale (…) Ah! Si nu mai imi spuneti ca vinovati de mizeria de la tara sunt comunistii. Comunistii sunt vinovati de mizeria din orase, sunt cei ce au distrus abia incropita societate urbana umpland orasele cu tarani proletarizati. Taranul a fost la fel tot timpul. Cititi macar Rascoala lui Liviu Rebreanu – sa vedeti acolo viol! Au fost la fel poate de dinainte de Burebista, care, saracul, a incercat sa scape pe stramosii nostri de boala care ii distruge si acum: bautura. Taranii au fost la fel si in timpul lui Mihai Viteazul, care a trebuit sa ii lege de glie ca sa lupte pentru o neatarnare pe care ei nu o intelegeau…”

Autorul randurilor de mai sus e mai celebru pentru fidelitatea canina fata de Vladimir Tismaneanu decat pentru vreo idee pertinenta si/sau originala. Asadar nu stiu in ce masura ideile domniei-sale despre rolul comunismului in distrugerea satului romanesc sunt influentate de mentorul domniei-sale. Mie, unuia, ura si dispretul aratate poporului roman de neoconservatorul cu pricina mi-au amintit de paginile lui H.R. Patapievici din Politice („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii.”) Daca exasperarea unui popor fata de oligarhia cinica si corupta care il stapaneste e denuntata drept „ura” si asimilata „antisemitismului” (!), manifestarea urii fata de neamul romanesc e considerata, bag seama, un adevarat rit de trecere catre „lumea buna”, catre lumea celor pentru care simpla existenta a unui om de caracter e un afront personal. Dupa cum spunea un cititor anonim, daca literatura rusa a iesit din „Mantaua” lui Gogol, neoliberalii/neoconservatorii romani par a fi iesit din (sau ramas in) „fecala” lui Patapievici. Si atunci de ce sa ne miram ca doar departe de elita dezlantuita pot si romanii sa miroasa a parfum?

Sursa: cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!