Mircea Vulcănescu – Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!

În 1948-1949, Gheorghe Bălănescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu în Penitenciarul de la Jilava, apoi în cel din Aiud: „Din diferite celule de la Jilava, au fost strânşi câțiva şi izolați într-o celulă [fără paturi, cu cimentul gol, n.red.]. Îmi amintesc numele lui Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant, Aristide Manolescu şi fostul primar al Jilavei, al cărui nume nu mi-l amintesc. Toți au fost dezbrăcați la pielea goală şi introduşi într-o celulă, fără paturi, fără tinetă. Rugăm cititorii să-şi imagineze iarna, într-o celulă dintr-o închisoare subterană, la Jilava, [oameni] în pielea goală. Fostul primar al Jilavei era bolnav de tuberculoză pulmonară. Mircea Vulcănescu nu era preocupat decât de acest bolnav şi căuta soluții, pe care nu le putea găsi, pentru a-l salva. Au sperat, câteva ore, că este o sancțiune care va dura… câteva ore. Noaptea târziu, bolnavul, sfârşit, a căzut. Mircea Vulcănescu a folosit toată forța lui morală să-l convingă pe acest bolnav, că el, Mircea Vulcănescu este sănătos şi, ca atare, se va întinde pe ciment, iar bolnavul să se aşeze deasupra lui, pentru a avea protecția trupului său cald. Insistențele lui Mircea Vulcănescu nu au fost atât de mari, deoarece bolnavul, nemaivând capacitatea morală şi fizică de a se opune, a acceptat. Mircea Vulcănescu a rămas lungit pe ciment (repet, în pielea goală) atâta timp cât bolnavul a dormit. În situația aceasta, a adormit şi Mircea Vulcănescu. Când s-au sculat, erau literalmente înghețați amândoi. Fără îndoială, ca şi ceilalți din celulă, care, totuşi, s-au mai mişcat puțin. Au apărut apoi doi plutonieri gardieni, care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc, până la epuizare. În această bătaie, trupurile s-au mai înviorat puțin. A urmat o nouă noapte şi aşa mai departe 3 sau 4 zile consecutiv, după care toți, leşinați au fost duşi într-o celulă. În această înfiorătoare încercare, Mircea Vulcănescu a contractat tuberculoza pulmonară, care, după doi ani, l-a stins”.

Despre perioada Aiud, acelaşi fost deținut politic avea să rememoreze: „Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca scândurile cu terebentină. Mi-au atras atenția ochii mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deținuții politici, atunci când întâlneau un alt deținut sau un grup de deținuți, erau obligați să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Ne şopteşte: ‘Mergeți la muncă’. În privire, i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar cu ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş.

[…] Mai târziu – îmi este greu să-mi amintesc anul – am stat de vorbă cu fostul secretar de la YMCA-filiala Bucureşti – Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele:

‘Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conştiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistența, îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat, în ultima fază a bolii, la infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a acelora de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: ‘Spuneți-i Aninii să mă ierte!’ (Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima sa soție)’”.

„A cerut câtorva deținuți de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să adoarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în față, aşa cum privise drept în față toate binecuvântările şi blestemele vieții. Şi a spus atunci acele patru vorbe: ‘Să nu ne răzbunați!’”