Moartea lui Mircea Vulcănescu a fost considerată una dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud. Om de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească… un munte de inteligență creștină.

Condamnat la 8 ani de temniță grea pentru vina de a fi „criminal de război”, Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele două războaie, a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stâlpii rezistenței din închisoare și, prin urmare, i-au aplicat cele mai grele torturi. Izolat în celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fiind nevoit să doarmă direct pe beton într-un frig cumplit, fără mâncare și apă, îmbrăcat doar într-o zeghe ponosită și dormind direct pe beton, supraviețuirea ținea de ordinul miracolului. Aplecat, îngenunchiat pe dușumea, doar ochii și fruntea îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de pușcăriaș.

„Rostul meu în viață s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărțit de studenții pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetățean față de această țară hăituită și jefuită cu nerușinare, față de acest neam însângerat. M-am înșelat. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferința prin care trec prietenii de celulă. Știu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc. O durere fără margini, metafizică şi, ca atare, fără leac mi-a pătruns înăuntru, pe sub suflet, mi-a ruinat şi dragostea, şi credinţa, şi nădejdea”.

– Mircea Vulcănescu

A ştiut, prin toată febra care îi cutremura trupul, că pentru el sosise sfârşitul. A cerut câtorva deţinuţi de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să doarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi moartea în faţă, aşa cum privise drept în faţă toate binecuvântările şi blestemele vieţii. Şi a spus atunci acele patru cuvinte: SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!

Avea 48 de ani și a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepție creștină de viață a lui Vulcănescu: „Să nu ne răzbunați!”