Miron Manega – „CERTITUDINEA”, intre imposibila unire si patriotismul unui homosexual

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/12/646×404-2.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/12/646×404-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Miron Manega – „CERTITUDINEA”, intre imposibila unire si patriotismul unui homosexual” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1551552721136{margin-bottom: 0px !important;}”]CERTITUDINEA este o publicatie in care aproape nimeni n-a crezut. Nici prietenii, nici dusmanii, nici colegii de breasla, nici distribuitorii de presa. In cel mai bun caz a fost primita si privita cu oarecare compatimire: „Uite-l si pe asta! Saracul! Presa se stinge si el scoate o revista de «antichitati». Tara arde si baba se piaptana. Cine crede ca o sa-l citeasca?”. Realitatea i-a contrazis. CERTITUDINEA a intrat miraculos pe piata, contrazicand cele mai sceptice previziuni, foarte indreptatite de altfel. Caci iata, in Bucuresti, anul trecut, s-au mai inchis doua tipografii rotative. Nu mai aveau ce tipari…

Revin… Nu stiu cum, nu stiu de ce (de fapt, acum stiu, caci intuitia inceputului a devenit „certitudinea” faptului), dar revista si-a gasit singura cititorii. Rapid, consistent si aproape inexplicabil…

A urmat etapa a doua a acestei aventuri editoriale: nemultumirile semnatarilor carora nu le convenea vecinatatea unor alti semnatari, pe care-i considerau securisti, masoni, pro-rusi, pro-americani, pro-europeni etc., in orice caz vanduti cuiva sau agenti ai altcuiva. Reprosurile veneau si dintr-o parte si din alta. Slava Domnului ca, la CERTITUDINEA, sunt singurul decident. Am continuat sa-i public pe toti, indiferent daca erau de stanga, de centru sau de dreapta, ortodocsi, catolici, baptisti, atei, „masoni”, „criptocomunisti”, „kaghebisti”, „antisemiti”, „fascisti”, „legionari”, eu insumi fiind unul dintre ei, dupa cum am aflat din targ.

Mi-am dat seama, cu mahnire, ca toti nationalistii romani sunt impartiti in triburi. Toti isi iubesc tara si natia, dar fiecare vrea sa impuna tuturor celorlalti reteta lor de iubire. Iar cine nu accepta „reteta”, automat e un dusman sub acoperire. Vorbesc de cei care-si iubesc in mod REAL identitatea, nu de cei infiltrati, care mimeaza romanismul pentru a-l detona.

Eu nu stiu si nici nu ma intereseaza, in contextul acestui demers, cine-i de stanga sau de dreapta, nici cine-i „mason”, „criptocomunist”, „kaghebist” sau „legionar” etc. , si nici cine detine „reteta” perfecta a romanismului (care cred ca nici nu exista), dar stiu ca fiecare isi iubeste intr-un fel anume tara. Si ca toate aceste „feluri”, adunate la un loc, ar putea constitui o „harta” cvasicompleta a unui romanism functional si regenator. O forta colosala, daca aceste „feluri” s-ar uni si ar atinge masa critica.

Dar te pui cu romanii? Sunt geniali individual, dar handicapati impreuna. Aceasta este marea vulnerabilitate a natiei: dezbinarea funciara, genetica. Romanii sunt fara rival in a sesiza defectele, diferentele si inadvertentele celorlalti, dar sunt „orbi” in a vedea ceea ce i-ar putea solidariza si, mai ales, incapabili sa-si dea mana in numele a ceea ce au comun. Au existat totusi, in istorie, cateva momente de „fuziune nucleara” a romanismului, asa cum a fost momentul 1918, ceea ce ar putea constitui „rampa de lansare” a unei noi incercari.

De aceea, am luat decizia, prin CERTITUDINEA, sa realizez un fel de Romanie reintregita „editorial”, in care sa gazduiesc voci si personalitati care n-ar accepta sa stea impreuna la aceeasi masa. Fiecare este un petic dintr-un intreg sau o caramida dintr-o constructie frumoasa, distrusa de altii, cu complicitatea sau inconstienta noastra. M-am gandit sa adun toate peticile sau caramizile disparate si sa le lipesc. De aceea sunt atatea voci in CERTITUDINEA. Niciuna n-are exclusivitate, dar impreuna formeaza un cor. Am aplicat, recunosc, un fel de „cenzura” programatica, alegand acea parte de mesaj sau de atitudine a fiecaruia, compatibila si rezonanta cu acelasi sistem de valori invocat de fiecare (dar tradat de fiecare, in numele diferentelor). Am luat in considerare afinitatile, nu delimitarile, acestea din urma fiind extrem de virulente, uneori.

Eu nu cred ca la Marasesti, in transee, militarii romani aveau, toti, aceleasi convingeri politice sau culturale. Dar acolo, in transee, la cateva sute de metri de liniile germane, toti au actionat la unison. Rezultatul final a fost Romania Mare. Disputele, diferentele, delimitarile, sunt atitudini rezonabile si constructive pe timp de pace. In timpul luptei insa, sub tirul inamicului, trebuie sa fii nebun sau inconstient sa respingi solidaritatea camaradului, pentru ca are alte convingeri politice sau e de alta religie decat tine.

Un om pe care-l pretuiesc foarte mult, Ioan Rosca, unul dintre cei mai consistenti, dar si cei mai radicali colaboratori ai revistei, mi-a adresat, la un moment dat, niste vorbe care m-au emotionat: „Domnule Manega, dumneavoastra ati vrut sa faceti o revista si v-a iesit un steag… Daca textele mele apar in revista alaturi de cele ale lui… X, asta mi se pare o performanta. S-ar putea ca dumneavoastra sa fiti cel care are dreptate”. Am retinut aceste cuvinte ca pe o validare la un inalt nivel de exigenta – si extrem de importanta pentru mine! – a acestei „utopii pragmatice” care este CERTITUDINEA. Si tot el, intr-o alta discutie, mi-a pus, stiindu-mi convingerile, o intrebare care m-a descumpanit: „Pana unde merge limita de intelegere si de acceptare a unui dialog civilizat? Dumneavoastra, de pilda, ati accepta patriotismul unui homosexual?”…

N-am raspuns imediat, pentru ca nu era o intrebare obisnuita, la care sa raspunzi spontan, si marturisesc ca niciodata nu-mi pusesem problema patriotismului in astfel de termeni. Ma confruntam cu propriile mele dogme si prejudecati, induse de propriul meu sistem de valori. Am constatat insa, cu satisfactie, dupa cateva momente de reflectie, ca raspunsul interior era DA! Chestiunea nu avea nicio legatura cu atitudinea mea publica privind familia traditionala si nici cu problema in sine. Sunt doua teme net distincte, cu intrebari si raspunsuri specifice…

Da, CERTITUDINEA este un fel de steag de lupta. Suntem in transee, pe linia intai, si asupra noastra se trage din toate partile. Daca nu luptam impreuna, MURIM!

A consemnat pentru voi, Miron Manega, in CERTITUDINEA nr. 33, 2019.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!