Patrick Matiș – Când îngăduința românească devine păcat

De multe putem fi acuzați noi, românii că nu avem, dar de un singur lucru nu: îngăduința! Și o ducem la extrem, din nefericire. Atât de extrem încât îngăduim și să ne autodistrugem prin imbecilizare. Atât de extrem încât devine păcat.

Îngăduim să fim conduși de cine nu trebuie, de cine nu ne iubesc, de cine nu avem nevoie, de cine nu provin dintre noi, de orbi, ignoranți, psihopați și delincvenți socio-politici, personaje sinistre ce ne țin mințile fascinate cu ale lor propagande fie subtile, subversive, fie pe față, directe și agresive. Îngăduim să fim mințiți, furați și înșelați. Îngăduim să ni se promită un viitor ce nu se va întâmpla niciodată, sacrificându-ne generațiile viitoare aproape ireparabil. Îngăduim să ne dăm țara cu toate bogățiile lor pe gratis, cu tot pământul pe care ar trebui să-l protejăm, să o donăm degeaba unora care nu au iubire față de pământ, nici măcar recunoștința față de el. Îngăduim, mai ales, să ne lăsăm copiii să fie spălați pe creier, pervertiți și dresați să urle, să înjure, să se drogheze și să urască România întru totul, umflându-se în pene pentru că – nu-i așa? – ei sunt frumoși, valoroși, iar vorba românească spune din străbuni că prostul până nu e și fudul, parcă nu e prost destul.

Îngăduim să fim imbecilizați și să ne autoconsiderăm proști, idioți, nevrednici de o viață normală – nu mai spunem de bunăstare –, iar toată această îngăduință a noastră devine păcat. Nu mai trasăm limite și granițe de morală și etică. „Pe aici nu se trece!” a devenit „Veniți toți că aici e cald și bine!”. Iar apoi românul prostindu-se pe sine spune, „lasă că merge și așa.. nouă să ne fie bine”. Însă, nouă nu ne mai este bine.. de fapt, niciodată nu ne-a fost, măsurând gradul de fericire de pe fețele noastre lipsite de zâmbete, din orașele gri ale fostei Românii socialiste.

Problema se pune în termenii broaștei fierte. Aceasta, după cum știm, nu se aruncă în apa deja clocotită, ci întâi în apa la temperatura camerei, un ambient bun în care poate trăi fără să-și dea seama ce urmează, cu memoria total anulată pentru trecut și viitor, ca apoi, la foc mic, în doze homeopatice, cum s-ar zice, să i se administreze minunata încălzire către fierbere unde totul, însăși existența și identitatea sunt anulate. Însă, atragem atenția punctului de fierbere în care biata broască, s-o numim România – pentru că există români, există limba română și o vorbim, o scriem, o mărturisim – nu mai simte că este fiartă și, astfel anesteziată, nu mai reacționează. Pentru ea este totuna, adică moartea a survenit pe nesimțite. Vă este cunoscut scenariul?

Aici îngăduința devine păcat, complice cu delictul. Atunci când lăsăm ca alegerile să ne fie anulate de către abuzatori de funcții constituțional-juridice care ne spun pe cine să alegem și pe cine să nu, ce avem dreptul și ce nu, și nu reacționăm apărându-ne acest drept constituțional de a alege, se numește că suntem de acord cu acest grav delict și cu batjocura de după. Atunci când permitem ca patrioții noștri, concetățeni dragi nouă cu Steagul românesc în mâini și grăitori de cuvânt ce face istorie, nu politică, să fie abuzați de funcționarii din instituțiile de forță și nu reacționăm apărându-i, atunci se numește că suntem de acord ca ei să fie abuzați fizic, poate chiar uciși de către excesul de zel al acelor delincvenți în uniforme. Nimeni nu are vreun drept vreodată să abuzeze de ceilalți, indiferent ce funcție deține! Atunci când permitem impostorilor politicianiști să ne confiște statalitatea și instituțiile statului, comițând uriașe abuzuri și trădări naționale față de noi, furând funcțiile într-un mod fraudulent, cu concursul agenților serviciilor externe care se vor a fi mufați și înșurubați la resurse, acest lucru se numește că noi înșine devenim trădători de neam și de țară, fiind complici tâlhăria lor de rang înalt împreună cu șefii lor din culise. Iar atunci când acceptăm ca resursele naturale, companiile de stat, industria, economia cu tot ce conține ea de la firul ierbii, până la active de stat, să fie descompuse și vândute pe nimic de către ei, se numește că devenim criminali, ucigași ai propriilor noștri cetățeni tineri și viitori cetățeni ai țării, distrugându-le viitorul și destinele, punându-le, astfel, în pericol viețile. Permițând ca economia țării să fie furată și distrusă, contribuim la înfometarea propriilor generații viitoare și practic ne distrugem viitorul țării. Astfel, țara piere pentru că o facem direct și indirect să piară.

Dacă vi se par toate acestea exagerate, aflați de la noi că alimentația publică, hrana noastră cea de toate zilele, este un bun de importanță strategică pentru popor și țară, stabilită chiar constituțional. Un popor hrănit este un popor sănătos și viața îi este asigurată. Dar nu vă limitați doar la constituție ca literă de lege, mergeți mai în profunzime, în respectul față de viață și bunăstarea fiecăruia dintre noi, dincolo de drepturi și libertăți stabilite internațional. Unde suferă hrana oamenilor, suferă viața fiecăruia dintre noi.

Un alt bun de importanță strategică este reprezentată de apa, sau apele române – nu instutuționalizate, căci este greșit față de Dumnezeu ce ni le-a oferit liber ca să ne adape viața, ci apele care ne sunt proprietate divină de drept liber consfițite –, care dacă sunt redirecționate greșit, nu către oameni, nu pentru uzul de zi cu zi, are de suferit și hrana pe care avem nevoie s-o mâncăm ca să trăim, drept fundamental pe care cu toții îl avem. Dacă permitem ca apele, aceste proprietăți ale noastre divine, ale tuturor ce facem parte din popor, să fie ori concesionate altcuiva, ori vândute și exploatate de mari companii străine, în nici un caz folosite de noi, ne vom trezi că vom plăti biruri pentru a bea din ele, pentru a ne uda pământul ca să cultivăm hrana zilnică, pentru a ne face hrana zilnică, pentru igiena personală etc., pentru a ne spăla hainele cu care ne îmbrăcăm, sau ne vor fi date cu rația după bunul lor plac și după propriile capricii corporatiste și antiumane. Iar aceasta va atenta asupra vieților noastre iarăși.

Apoi, apele pot da energie, un alt bun strategic de importanță națională, energie care aprinde lumina pe oriunde mergem și ne desfășurăm activitățile ca viața noastră să continue liberă în mișcarea sa. Amintim că națiunea vine de la cuvântul rădăcină nație, adică naștere? Om din om de naștem și aceasta pentru că putem trăi, deci avem cu ce ne hrăni, putem bea apa vieții, putem avea energie să trăim. Însă, perpetuarea vieții va avea de suferit iar. Lipsa de energie va face ca mișcarea liberă în această țară să nu mai existe, iar apele să nu poată uda pământul și potoli setea oamenilor, nici măcar să nu ajute la igiena lor, iar viața poate fi oprită. Hrana, apa și energia nu se mai fac pentru că toate aceste lucruri se vor opri în lanț. Astfel permitem ca fiecare dintre noi să atentăm asupra vieților fiecărora. Indolența de a nu reacționa în apărarea vieții prin a lăsa ca resursele strategice să ne fie luate, ne va costa vieți în număr masiv, iar țara piere pârloagă în fața lăcomiei gargantuescă a celor care n-au mamă și nici tată, corporațiilor fără cap și fără coadă.

Vedeți, cât de ușor se poate ajunge complice cu delictele celor ce nu le pasă de noi, ci doar de profitul etern cu orice preț? Dar oare viața nu are preț? Care este prețul vieții? Să o luăm filozofic? Chiar ne este tranchilizată înțelegerea și suferim de infirmitate sufletească nemaiavând empatia unii față de ceilalți?

Îngăduința dusă la extrem devine, într-adevăr, un păcat ce poate fi capital. Poate să ne curme viețile efectiv, atunci când permitem ca antioamenii infiltrați în propria cetate statală și în propria țară să ne dicteze cum să trăim, să ne dea ce vor ei ca să trăim, să ne ceară biruri cât vor cu promisiunea acoperirii lor în bunuri și servicii „din partea statului”, să ne dicteze parametrii culturali și de gândire în așa fel încât să ne comportăm așa cum ne spun și să jucăm după muzica lor. Oare nu avem decența să fim noi înșine și să punem la îndoială autoritatea impusă? Ceea ce vine de la ei nu este de la noi și nu este pentru noi. Fiecare își vede propriul interes, iar îngăduința noastră dusă la extrem ne face să ne vedem de interesele lor, nu de ale noastre. Prea ușor, imbecil de ușor permitem ca toate avuțiile naturale și făcute de propriile noastre mâini să ne fie luate pe nimic de străini. Aceasta este îngăduința transformată în păcat, repetăm, capital!

În momentul în care devenim demni, ni se îndreaptă șira spinării, și avem decența să nu mai permitem și să ne luăm nu doar resursele și economia în general, ci și țara înapoi, atunci soarta noastră se întoarce total în favoarea noastră și ne deșteptăm, precum în mult iubitul nostru imn, începând să alungăm din țară pe toți străinii antiumani care ne căpușează, închizând apoi porțile cetății noastre. Acest lucru nu este extremist, ci un act de igienă pe care multe state națiuni le fac deja în interiorul propriilor granițe. Inclusiv ei ne alungă din propria noastră țară, căci – nu-i așa? – le-am îngăduit atât de mult să se stabilească în casa noastră că deja se cred stăpâni pe ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit: viața însăși!

Să știți că pentru a fi conduși de proști, trebuie ca poporul să fie prostit, redus la prostie și să permită aceasta, comportându-se ca atare, bălăcindu-se în mocirla prostiei induse. În momentul în care se întâmplă ce am scris mai sus și poporul se deșteaptă, nu mai permite să fie prostit, legăturile cu proștii impostori din vârful puterii se rup, iar paiațele de acolo cad ca lovite de trăznet, una câte una, și s-a văzut deja în ridicolul lor cum au început să-și dea demisia. Legitimitatea lor este ținută doar de cei care le permit și se află pe lângă ei, cu acordul, sprijinul tacit și permisiunea poporului. Când deja nu-i mai legitimăm astfel, regele devine gol-pușcă iar, și ei toți vor avea doar o singură mutare: să fugă de rușine mâncând pământul! Abia atunci țara poate fi luată înapoi.

Greu nu este să faci un lucru, ci să te pui în starea de a-l face, spunea Brâncuși, iar asta necesită să vrei, să fii determinat, să ai dârzenia de a merge până la capăt ca să nu mai permiți, să nu mai îngăduiești impostorilor proști, bolnavi psihic, patocraților să ne conducă destinele. Iar aceasta începe individual și se multiplică până la național, și chiar poate trece dincolo. Exemplu cu exemplu individual se va cumula în exemplu național și, ulterior, implicit internațional, iar acest egregor deja cristalizat și format va rămâne în istorie ca un eveniment de tip lebădă neagră pozitiv, ce în veac va fi pomenit de neamuri cum s-a întâmplat de am făcut istorie, nu politică. Nu este o chestiune de ambiții și nici de precepte intelectuale goale, ci de exemple care s-au mai întâmplat în trecut, cu popoare care s-au ridicat din mocirla prostiei și imposturii în care au îngăduit să se scufunde. Acest lucru s-a făcut la timp când încă exista conștiința fiecăruia de a acționa, cât încă se mai putea face ceva.

Deja a venit această vreme în care spunem un NU inteligent clovnilor din funcții decizionale ale țării noastre confiscate. Și mai credem că ar trebui astfel să ne întrecem în a face fapte bune, că în a face fapte rele întotdeauna ne întrecem, care mai de care mai grozavi în prostie. În acest fel inversăm procesul scăderii nivelului conștiințelor noastre și ne ridicăm din mizeria sufletească. Acesta va fi ca un șoc pentru glumele proaste din vârful țării, iar filmul lor chiar se va fi terminat de tot, nemaicontinuând nici măcar o repetiție. Atunci putem dormi cu capul pe perna ușoară și cu inima ca un fulg.

Înainte-vreme, în diferite ținuturi ale țării, pe acolo pe la sat, când un străin venea și se stabilea acolo, sau doar era în trecere, tot satul îl știa, și era de la bun început considerat un venetic, adică venit din afară, un străin. Greu se putea integra. Avea nevoie ani de zile să dovedească faptul că e demn să facă parte din acea comunitate sătească, să servească, să facă bine satului și oamenilor de acolo, ca apoi să fie ca un frate lor. Greu ajungeau mulți din afara satului să devină de-ai satului. Așa era peste tot în țară. Aceea era cetatea de neclintit a românilor de pe întreg așezământul țării. Chiar și acum oamenii de la sat fac la fel cu cei veniți din afară, a rămas cutuma strămoșească. Din păcate, la oraș, cetate care decide mersul țării, aceasta nu prea mai există spre deloc, pentru că oamenii s-au deschis prea mult, au îngăduit orice venit din afară să le pătrundă viețile. Așa au devenit ceea ce nu sunt. Dar, nădejdea este că vechiul fel sănătos de a fi se va întoarce în curând și deja vedem semne.

La trezire, ne ridicăm din pat și pornim spre a ne trăi propria noastră viață, făcută, construită de noi și pentru noi, în țara făcută de noi și pentru noi, cu propriile noastre mâini, din propriile noastre minți și conștiințe, așa cum ne-am dorit, așa cum ne-am imaginat-o, așa cum am vrut. Străinii nu vor mai avea ce să ne mai facă, cum să ne mai îngenuncheze și să ne subjuge măsurilor, reformelor, restricțiilor și capriciilor, răutăților lor, pentru că tot ce va veni din afara cetății noastre va fi perfect supravegheat ca să nu ne mai pună bețe-n roate stăpânirii asupra propriului nostru destin. Cine va încerca, va fi dat afară, iar porțile se vor închide pentru ei, pentru totdeauna.

Noi cu noi, dimpreună, în casa noastră, în cetatea noastră magică unde minuni se întâmplă atunci când suntem unii cu ceilalți și noi toți cu Dumnezeu…

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș