Patrick Matiș – Ce are cultura cu politica? TOTUL!

Ne tot preocupă tot ce înseamnă politica. Vrem să vedem unde, la minut și secundă sau la centimentru și milimetru, am greșit. Ce-am făcut să merităm toate acestea? Cum de am ajuns ca unii, cu psihologie perversă, cu probleme psihiatrice dovedite și documentate, să ne „conducă”, să ne „guverneze”? Noi, care eram popor milenar cu un geniu ce ne-a adus renumele reconstruind lumea, refăcând de la zero tot eșafodajul structurii civilizaționale europene în acele timpuri antice și clasice de mai târziu. Practic, străbunii noștri, geți și daci de-o potrivă, puteau reface fizionomia întregii Europe oricând doreau și tot rămâneau „marii anonimi ai istoriei”. Iar acum avem un popor chinuit, cu reminiscențe ancestrale de atunci, cu puține valori sufletești, și acestea foarte șubrede, care se luptă să existe, mai bine spus să subziste, dus de nas de călăii săi care-l și exploatează aparent veșnic. Din ce am fost, în ce am ajuns observăm că marea afacere numită „politică” ne-a secătuit de puteri. Dar oare mai putem? Mai avem vlagă?

S-a spus recent că România astăzi este condusă de patocrație, adică de puterea celor bolnavi (psihic, evident). Noi am intuit acest lucru, numai nu l-am numit astfel, dar știam că această mascaradă a Jocurilor Foamei de România este realizată de ultrapsihopați, de un nivel de perversitate ce nu-l vom putea noi atinge vreodată. Sau oare l-om atinge cândva? Oare ne merităm asemenea soartă?

Românul simplu nu mai este regele neîncoronat al țării lui. El este ciuca bătăilor acestor călăi exploatatori care în zeflemea (deși cu aere de seriozitate) spun că sunt pregătiți să sufere împreună cu noi, în timp ce-și dau sinecuri, își revendică sau retrocedează proprietăți pe ascuns, își extrag fonduri și sume uriașe de bani, iar pe altele, din monetarul public, le donează către cei cărora le urează Slavă. Toate acestea într-un timp alarmant de scurt, ca și când ar fi dat ultima gaură după urma căreia au să se îmbogățească în vecii vecilor. Dar istoria ne-a arătat că atunci când se întâmplă acest lucru fără ca aceștia să fie atenți, întotdeauna sunt și ei furați la rândul lor. Un joc perpetuu în care fiecare prăduiește pe fiecare. Când se va opri? Când nu va mai fi nimic de prăduit sau când se vor secătui între ei. Și atunci totul se reduce la deșertăciune.

Astăzi, așa-numiții politicieni, mari afaceriști ce sunt ai „politicilor publice”, escroci și tâlhari care n-au de-a face nimic cu arta guvernării popoarelor, nici măcar cu arta distribuirii resurselor, nu sunt oameni de cultură cum erau odinioară înainte să degenereze sau să fie înlocuiți de către degenerați. Astăzi, cu cât sunt mai proști, mai ignoranți, inconștienți, analfabeți funcționali, incompetenți și gata oricând să încalce legea omenească, cu atât ei ajung repede urcați în această carieră mizerabilă a scursurilor cu aparente aspecte umane, acolo unde păpușarii lor îi manevrează ca să aibă ce să devalizeze și să prăduiască din avuția poporului. Monștrii îmbrăcați la costum ce emană cele mai sinistre energii posibile.

Dacă politica este arta guvernării popoarelor, este lesne de înțeles că oamenii politici ar trebui să fie artiști în a guverna popoarele, cu baza în propria lor guvernare, iar cultura artei lor reflectă propriul lor suflet. Aveam și noi odinioară astfel de oameni care erau adevărați culturali, oameni de cultură aleasă, rafinată, de o noblețe și o bună manieră de a fi, oameni cu lucrări la activ, cu un portfoliu de scrieri uriașe calitativ, adesea și cantitativ, care au rămas în istorie și încă sunt studiați în universitățile din lume. Dar nu și în universitățile noastre, căci astăzi se leapădă de ei. De la un genial Eminescu, ce avea o conștiință uriașă, până la un Iorga, Brătianu, Madgearu, Manoilescu, Stoica, Popovici, Gafencu, Mladenatz, Goga, Blaga, desigur și Alecsandri, care azi sunt considerați ca având „idei extremiste” de către obsedații patocrați ai acestor vremuri de tenebre. Sunt considerați până la teroriști, distrugători de societate de acești blestemați degenerați abisali ai funcțiilor publice de rang înalt, deturnători ai valorilor și demnităților profesionale și umane. Cum au ajuns aceștia ca, în scurt timp, să acapareze o țară, un stat, un neam, o cultură și, în căruța lor mortuară, să le ducă morbid spre neant și marea distrugere? Unde este inima lor? Dar oare nu cumva e moartă demult și noi doar vedem un spectacol trist al mecanicelor păpuși infernale ce ne vor asasina fatal în curând? Și cu cine și cum ne apărăm de ele, dacă aproape că nu mai putem? Că doar nu am făcut istorie iar pentru că putem, ci pentru că nu mai putem. A face istorie nu înseamnă a o scrie, ci a o creea, a o naște.

Dezbaterile publice dintre marii oameni de cultură din politica românească de acum 100-200 de ani erau un deliciu pentru cei ce doreau a învăța de la aceste elite. Au făurit o țară și un stat pe care azi încă îl mai considerăm în pofida cangrenelor uriașe interioare care le-au făcut să putrezească pe interior. Nu suntem de lăsat, am fost mari cândva. A ne aminti de vechile cutume, de gânditorii noștri din trecut care, nu doar că au făcut istorie, dar au rămas în conștientul colectiv ca schimbători de vremuri și lumi, de paradigme și sisteme. S-au opus mersului lumii? Au pactizat cu marii monștrii ce-și rezervau numele de imperii pentru dăinuirea noastră a tuturor? Oare au trecut puntea, pactizând cu acești diavoli? Sau au dansat cu diavolul conducând jocul ca noi încă să avem o țară? Căci nici unul dintre imperii nu au avut interesul ca noi să dăinuim, să prosperăm, să avem bunăstare, să fim fericiți. A fost și este un joc al intereselor personale extrapolate la nivel național, regal sau imperial, apoi transnațional. Și asta de mai bine de 2000 de ani. Jocul a fost pe resurse și pe hegemonia, dominația asupra lor.

Ce i-a făcut pe ei, pe ai noștri mari, să dispară din peisajul geografic și geopolitic al României? Răspunsul nu întârzie să apară: TRĂDAREA! Istoria nu a fost scrisă de învingători, ci de trădători. Iar noi ceștiălalți care am îndurat-o, uneori am învins, am dăinuit, nu ne-au murit caii când au vrut câinii, nu am scris-o, doar am ars hârtiile cu ea consemnată pentru ca focul cel adevărat să ardă falnic și să șocheze pe toți. Nu au putut suporta faptul că ne-am opus. Și nu ne-au uitat, motiv pentru care ne-au jurat atâta răzbunare. Noi doar am vrut să fim lăsați în pace să trăim, motiv pentru care nici nu suntem cuceritori de lume într-un mod cotropitor, expansionist, nici măcar ecumenic, ci suntem stăruitori în lume, dăinuitori cu toată ființa noastră. Și prin asta am arătat puterea noastră ca o stâncă de neclintit.

Omul simplu de la țară a fost, este și va fi baza noastră sufletească, spirituală și filozofică. Acolo, în sânul țării, în mijlocul naturii, în veșnicia satului și vetrei strămoșești – chiar dacă azi aceasta ar suna desuet, poate chiar stupid, datorită tendinței de concentrare a societății la oraș – eram noi înșine, om cu om, sub auspiciul naturii care ne oferea toată baza trăirii materiale și imateriale. Nu aveam nevoie de nimic din afară pentru că aveam totul la noi în țară. În scurtele momente de pauze între suferințe, ne ofeream luxul să ne dezvoltăm, inclusiv industrial, în cele din urmă. Dintr-o căruță de țărani care-am ținut în șah imperiile, am izvorât genii care au revoluționat lumea în toate domeniile de activitate umană în modul cel mai genial și unic posibil. Dacă până și faptul de a fi singura țară care, în anii ’80 ai secolului trecut, ne-am plătit toată datoria la fondul monetar internațional, lucru care și azi se studiază în cele mai renumite universități economice din SUA, e clar. Dar, pentru asta noi trăim, nu doar pentru a ne aminti frumosul trecut, nu pentru a ne plânge de milă și a ne învinovăți sau a ne autodesconsidera pentru greșelile dramatice și tragice din același trecut pe care le-am îndurat, ci pentru a ne reclădi. Nu cu și din prostie ne reclădim, ci din simpla genialitate românească, din noblețea sufletului nostru, indiferent cât ar suna acest lucru utopic, prea idealist și visător. Aceasta este politica românească autentică, cea sufletească, pentru care ne vor pomeni neamurile în veac. Până acum câteva luni eram cea mai importantă și mai urmărită țară și popor din lume, după stârnirea acelui precedent al anulării alegerilor care s-au desfășurat corect democratic până la punctul în care ele ne-au fost furate. Noi, prin voința noastră clar exprimată la vot i-am forțat să ne oprească și să falsifice tot procesul pentru a-și instala patocrații lor.

Această patocrație se manifestă după cum urmează prin:

Selecția Negativă: Indivizii cu tulburări de personalitate sunt promovați în poziții de putere, în timp ce persoanele normale sunt marginalizate.
Manipularea Realității: Distorsionarea sistematică a adevărului prin propagandă, dezinformare și controlul narativului public.
Dublul Standard: Aplicarea diferențiată a legilor și normelor sociale în funcție de loialitatea față de sistem.
Paralogisme: Utilizarea unei logici distorsionate care pare plauzibilă la suprafață, dar este fundamental defectuoasă.
Paranoia Instituțională: Crearea unei atmosfere de suspiciune constantă și percepția de amenințări externe permanente.
Degradarea Morală: Erodarea treptată a valorilor etice și morale în societate, normalizarea comportamentului antisocial.

Ce interesant este acest termen care provine de la psihologul polonez, Andrew M. Łobaczewski! În lucrarea sa „Ponérologie Politică” (1984), bazată pe experiențele din regimurile totalitare, el a descris această unică formă, poate și ultimă, de „crație” care dăinuie lumea politică de azi și explică perfect ce ni se întâmplă nouă, românilor.

Vi se par cunoscute? Toate acestea sunt manifestări ale totalitarismului degradant și degradat, cu obsesia de a biciui umanitatea în mod perpetuu. Din ce dorință? Din setea de control și de glorificare a propriului ego, poate? Însă, toate aceste patologii diabolice sunt din propria autoexploatare abuzivă. Autoabuzul aplicat pe propriile lor piei, asupra propriilor lor conștiințe anulate și adormite profund, și-a lăsat aprenta ca o Golgotă și asupra noastră. Dar, la aceste cote patocratice s-a ajuns azi în România, iar trezirea noastră-n conștiință ne va duce la momentul istoric următor: lepădarea de patocrați și învingerea lor prin stăruința noastră fără violență și nerecunoașterea lor ca și conducători în această țară, iar apoi respingerea autorității lor prin a nu ne mai supune. Există și măsuri practice pe care le putem aplica.

Există această bază sufletească, naturală, firească a noastră, traiul la țară, oricât de mult este detestat de rătăciții corporațiilor de astăzi. Acesta ar trebui să fie cel care să ne dea tot ce avem nevoie. Mai există și o bază materială pe care ne-o putem asigura doar prin cooperare unii cu alții, și noi toți cu Dumnezeu, căci nu trăim singuri în lume și nu trăim izolați. A știi că El există și că guvernează acest scenariu cosmic în care ne mișcăm, este fundamental. Apoi, aplicarea pasului următor, prin care dăm lovitura de grație sistemului, aplicând corecția inteligentă a patocratului de serviciu, ateu și disprețuitor de valori umane, pătrundem în adâncul călcâiului lui Ahile al acestui Monolit patocratic creându-i o breșă fatală acolo unde nu stă de veghe asupra sieși, exact în frica de masele de români hotărâte la unison strigându-și pașnic libertatea. Apoi, le dăm cu democrația în cap aplicând metodele democratice reale și trăgându-i la răspundere, obligându-i să fie responsabili în societate. Acestea se fac cu educație și organizare a fiecaruia dintre noi pe familii, pe comunități de lucru. Nu vor putea rezista unei asemenea forțe a persuasiunii fără violență pentru că nu conține germenii patologici ai răzbunării pe care ei îi au, ca ochi pentru ochi și dintre pentru dinte, ci conține dreptatea cea pe care ne-o clamăm și ne-o vom clama cu stăruință, nu cu încăpățânarea pe care ei o au și cu care se mufează și se înșurubează la resurse precum căpușele. Victoria normalității asupra patocrației este apoi sigură. Lumea, după cum vedem, se schimbă, iar popoarele se emancipează pentru că se trezesc în conștiința lor față de șarlatania globalistă patocrată a controlului asupra lumii. Este inevitabil destinul.

Dar ei își au și adepții lor, încă, care-i susțin. Ei fac munca de validare a patocraților ca și unică autoritate peste care ei spun că nu putem trece. Dar autoritatea nu sunt ei și nu ei ne spun ce și cum să gândim și să vorbim. Nu pot ei aresta și sugruma câți cocoși facem noi să cânte în zorii dimineții. A face exact contrariul propagandei lor, a spune adevărul în număr cât mai mare este indispensabilă.

Politica ar trebui să fie o cultură, dar o cultură a bunului simț, a omului bun stăpân al casei ce știe a drămui valorile casei sale. Oamenii noștri politici din trecut erau de-o cultură vastă și debordantă, dar erau ancorați în elementul divin, în Dumnezeu, în puterea credinței și venerației față de El. De aici izvora respectul lor față de fratele lor omul. Nu-L batjocoreau cum fac acești patocrați astăzi. Știau că buna guvernare vine din sufletul uman față de sufletul uman, așa cum Sufletul Divin guvernează din profunzimi fiecare aspect animic pe care-l avem, nu altfel. Așa cum ne-a iubit și ne iubește Hristos, așa ne iubim aproapele, nu-i așa? Nu rațiunea construiește și dezvoltă lumi și culturi, ci invers, cultura și lumea normală construiește rațiunea ca și consecință. Firescul și lucidul gândirii place umanului, iar nu patologicul fanteziilor obsedante ce naște monștrii la fiece colț de stradă.

Cultura politică românească ne spune următoarele, că de la Lucian Blaga am învățat că veșnicia s-a născut la sat, și la sat ne vom întoarce. De la Ernest Bernea am învățat să ne întoarcem la simplitate și la eternul vieții simple. De la Noica am învățat despre noblețea sufletului românesc. De la Virgil Madgearu, despre mica gospodărie ca trai românesc autentic și viitor economic. De la Mihail Manoilescu despre a ne folosi noi singuri propriile resurse și a le proteja, așa cum protejăm pământul. De la Gheorghe Brătianu am învățat că este un miracol și o enigmă poporul român. De la Mihai Eminescu am învățat ce este acela statul organic, clădit de români pentru români, așa cum americanii și-l clădesc pe al lor pentru americani ș.a.m.d. Iar de la Aureliu Popovici, despre naționalismul democratic românesc normal și firesc, ca opus al patocrației ce azi ne domină. De la Nicolae Iorga am aflat despre originile noastre străvechi ca popor cu străbuni aici pe plaiurile carpatine. Și mai avem multe de vorbit despre toți acești titani ai culturii și politicii, ai economiei românești.

Știința lor ne va ocroti în veci, chiar dacă acum se pare că România este pierdută. Germenul „grăuntelui de grâu” românesc latent din conștiințele noastre nu piere pentru că țara nu piere fără ca aceasta să fie distrusă de Creatorul său, iar El încă are un plan cu noi. Nu noi avem ultimul cuvânt, dar se cuvine să avem un cuvânt, din răspunderea de străjeri ai acestor meleaguri în care ne aflăm și din care venim. Chiar dacă poate unii suntem inveninați de fatalism, alții suntem îmbătați de optimism că încă ne mai putem ridica.

Patocrația va muri ca orice cancer social și sociopatic. Nu are cum să dăinuiască. După ce nu va mai avea cu ce se îmbuiba și își va ataca propriul popor, și deja o face, își va semna sentința la moarte. Fiecare patocrat nu are respect față de sine, iar ca și consecință și corolar, emană lipsă de respect și dispreț față de ceilalți din jur, chiar dacă se chinuie să arate că-i pasă folosind chiar și limbajul de lemn. Dar trădează, în cele din urmă, răutatea, disprețul, greața și nepăsarea pe care o are față de ființa umană. Asemenea sălbăticie nu are cum să reziste. Curând va părăsi România.

Avem încredere că orice golgotă își are propriul sfârșit, fie prin moartea totală și absolută a societății noastre, fie prin moartea patocrației, iar renașterea noastră. Dar a educa și a cultiva generațiile azi e esențial pentru supraviețuirea țesutului societal în timpul acestei apocalipse a patocrației. Iar asta se face doar în familii, care construiesc și vor construi comunități românești autentice. Deja o facem, chiar dacă trecem prin iureșul acestei golgote. Puțin câte puțin în „catacombele” noastre înșine. Vom birui doar dacă mergem ferm împotriva acestor curente bolnave.

Aveți nădejde fraților, că cei care ne-am aliniat cu normalul, firescul, naturalul, vom avea sorți de izbândă. Ceea ce semănăm, aia culegem, iar acum semănăm Iubire.

Așadar, să fim uniți într-un gând, într-un sentiment și într-o faptă, și să cooperăm unul cu celălalt, și noi toți cu Dumnezeu.

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș