In Modelul de Tara, Prezentări

Patrick Matiș - Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română!

Motto: Diplomația este arta de a te avea bine cu toți.

Se apropie Mica Unire, fraților! Se apropie 24 ianuarie 2022 în care celebrăm 163 de ani de la Unirea Principatelor Române (Muntenia cu Moldova), ținută pe malurile Milcovului cu grăbire, ca să spunem așa, un proiect care a fost dospit sute de ani și doar în acei ani de secol XIX a putut fi cristalizat, ca mai târziu, în 1918, Transilvania și Basarabia să revină și ele la Patria Mumă, chiar dacă nu pentru mult timp, datorită celui de-al doilea mare război.

Dar să vedem un mic istoric al evenimentelor ce au precedat cristalizarea proiectului românesc în cuget, fapte și simțiri.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia societăţii româneşti a stat sub semnul ideii de emancipare naţională, elitele din Principate intensificându-şi eforturile în vederea redobândirii, într-o primă fază, a autonomiei politice de care se bucuraseră Muntenia şi Moldova înainte de instaurarea domniilor fanariote.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), cu toate că s-a soldat cu un eşec, a avut drept consecinţă restabilirea domniilor pământene, un prim pas în direcţia îndeplinirii dezideratelor exprimate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în memoriile şi proiectele de reformă ale boierilor moldo-valahi adresate Marilor Puteri cu scopul sensibilizării acestora faţă de problemele Principatelor române.

Câţiva ani mai târziu, Tratatul de la Adrianopol (1829), prin anularea monopolului otoman asupra comerţului de la gurile Dunării, reintroducea Ţările Române în circuitul economic al Europei. Acest lucru a avut efecte semnificative pentru progresul economic şi social al celor două state, creând, totodată, premisele dezvoltării unei burghezii naţionale.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Munteniei. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.

În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

În Muntenia, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată.

Aici, caimacamul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate.

În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Munteniei.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Munteniei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

În pofida actului Unirii, Țările Române au continuat să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți. Așadar actul a fost unul formal.

Faptul ca atâta amar de vreme am năzuit să ne unim și abia în 1918 am reușit marele deziderat a însemnat că ceva ne-a pus la încercare atât din interior, cât și din exterior. Suntem la răscruce de drumuri atât geografice, cât și socio-politice. Însă, din punct de vedere sufletește noi am rămas creștini și am îndurat ordaliile acestei lumi, am dăinuit prin motto-ul „să nu ne răzbunați” întâlnindu-ne cu Spiritul lui Hristos în toate micile și marile miracole prin care am trecut. Pentru noi Dumnezeu este, Hristos este! Ființa Divină este!

Anul acesta l-am început cu dreptul și am continuat cu stângul, am spune, datorită unor mici acte dezbinatoare între patrioți. Am vorbit despre acestea și sperăm să nu mai avem nevoie să le mai abordăm deoarece nu ne face cinste.

Se cuvine acum mai mult ca niciodată să fim dimpreună, să cooperăm și să ne într-ajutorăm, pentru că vremurile pe care le trăim, vremuri absurde, pline de minciuni, de falsități pe toate planurile, pline de ilegalități și corupție, sunt vremuri fără precedent în lume. Niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva. Niciodată nu am mai fost în felul acesta dezbinați pe criterii medicale, între inoculați cu seruri experimentale sau neinoculați, între simptomatici și asimptomatici, de parcă starea de sănătate nu mai există, precum nu mai există prezumția de nevinovăție. Totul este un teatru al absurdului!

S-a început cu religia confiscată de bisericile care au modificat în timp Scrierile Sacre, ateizând-o și amputându-i natura divină feminină. Apoi s-a continuat cu filozofia transformând-o dintr-una a sufletului, plăcută sufletului, prin care sufletul se auto-desăvârșește, într-una a minții raționale. Apoi arta a intrat în subiectivitate, în loc să reprezinte natura divină, reprezintă de fapt natura umană prin care se auto-venerează ca și când s-ar pupa în oglindă la sfârșitul secolelor. Și știința, între timp, s-a osificat fiind confiscată de mințile raționale care au dat o ultimă lovitură acaparând tot ceea ce e rod al gândirii umane, aristotelizând ceea ce trebuia să fie revelație de fapt. Și unde am ajuns? La farsa globală de ordinul teatrului absurdului care ne subjugă azi făcând din Experimentul Pitești mic prunc. Divide et impera a trecut la un alt nivel de perversitate și răutate, dar și de prostie fără margini.

Dezbinarea se face numai cu acordul nostru. Dezbinarea se face din interior spre exterior, nu invers. Cât timp interiorul este integru și demn, exteriorul nu poate să dezbine. Cât timp deschidem ușile casei noastre interioare, porțile castelului nostru interior, înseamnă că nu mai suntem demni. Altcineva deschide porțile pentru noi. Acela se numește EGO. Este orgoliu, este amor-propriu, mândrie, mânie, invidie, lăcomie, frică și multe altele. Fiecare gând are în spate un gânditor. Cât timp gânditorul se enervează și gândește din pripă lucruri defăimătoare despre celălalt de lângă noi, înseamnă că doarme conștiința. Cât timp gânditorului îi e frică de viitor, va semna întotdeauna acte dezbinatoare, care îngroapă neamul și familia în pierzanie pentru mult timp, doar ca să scape, să rămână „la guvernare”. Stăpânul (care este conștiința) este absent. Ce se face în absența sa face parte din legea cauzei și efectului. Viitorul devine sumbru și pierzania se cristalizează și mai tare în viețile noastre.

Poporul unit nu permite niciodată sclavia și slugărnicia. Eroii noștri, toți s-au martirizat, s-au jertfit, s-au sacrificat pentru ca noi încă să mai existăm și să mai avem o țară, să mai avem buletin și/sau pașaport, să mai avem „transport în comun (hopa! ce cuvânt e ăsta? comun…)”, să mai avem hotare, poliție, jandarmerie, armată, politicieni, avocați, judecători etc.

Poporul unit este proprietar atât pe bunurile sale materiale, pe resursele naturale din ținuturile unde trăiește, cât și pe cuvintele, simțurile, gândurile sale. Poporul unit proprietar este liber să facă ce dorește și crede de cuviință cu ceea ce deține. Poporul unit își poruncește singur, nu alții poruncesc poporului unit. Acestea enervează teribil pe adepții globaliști ai lui divide et impera. Ei nu sunt liberi în mintea și conștiința lor, sunt VICTIME! Astfel că apără tarlaua stăpânilor lor.

Noi întotdeauna ne-am exersat libertatea. Nu toți, e adevărat, dar acei câțiva care suntem, ne întoarcem în amfora păstrătoare de grăunțe de grâu. De acolo renaștem oricând, ca Pasărea Măiastră. Cum spuneau preotesele dace? „Le dăm aurul, râvnitorilor, le dăm tot, dar nu le dăm cunoașterea”. Aceasta este grăunța ce-o adăpostim în noi.

Mulți au trecut pe aici și n-au putut distruge grâul care a încolțit, încolțește și va încolți aici în diverse veacuri. Nu vedeți că poporul român este genial? Amfora în care ne păstrăm este pântecul Marii Mame, din Grădina Maicii Domnului care îi este stăpână. De aceea femeile românce au un mare rol acum de coagulare a spiritului românesc, nu de dizolvare, nu pentru a-l dezbina. Bărbații războinici părăsesc cuibul pentru a pleca să cucerească lumea, dar s-au îndepărtat, astfel că femeile acum au nevoie să-l reîntregească adunându-ne și unindu-ne în familii. Familia se trage din arhetipul universal care este Sfânta Treime.

Poporul unit are talanții lui Dumnezeu. Vedeți că Dumnezeu face deja un Mărășești în noi, pe aici nu se trece! Astfel că, Dumnezeu nu permite să se piardă grăunța și face miracole prin români, aceia care am mai rămas. Miracolele încep prin noi înșine spunând NU!

Nu uităm cine suntem și ce rol avem pe Pământ! Cea mai mare năzuință este Unirea, iar aceasta se va realiza atunci când toți vom știi unii de ceilalți, iar la o strigare vom răspunde și vom acționa ca unul, când nu vom mai fi singuratici pe enclave. Vorbim o limbă patriotă și mergem înspre patrie cu tot ce facem, aceia care ne-am ales să dăm din viețile noastre pentru a apăra cetatea patriei care e sub asediul intunericului de atunci și de acum. Patria a început la sat, acolo unde se făurește natura umană în fapte umane, civilizația însăși pe această planetă.

Facem o chemare:

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-i secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Notă: Premoniție sau nu, Marele Poet Vasile Alecsandri semna această poezie în 1857, cu doar doi ani înainte de Mica Unire a Principatelor Române.

P.S.: Astăzi s-a născut Mihai Eminescu! Bucurați-vă!

Am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

Recent Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia