Patrick Matiș – Lupul Alb și Decebal (baladă)
Portalul se deschise
Și din el se ivise,
Prin lumina ce se strecura
Un tarabosteu cu coșmelie pătrundea.
Se apropie de Lupul Alb hotărât de întâlnire,
Să fie dimpreună la cumpănă în sfătuire.
Cei doi se întâlniră și se priviră,
Iar apoi se vorbiră:
– Pământul ne cheamă, frate!
Ești pregătit? întreabă Decebal.
– M-am născut pregătit! răspunde Lupul Alb.
Au amândoi bărbia sus, față către față,
Privirea ochi în ochi, între cei doi,
Ca adevărați Daoi.
– Război după război am luptat
Și ne-am vindecat, dar am pus rămășag
Întreaga ginte și neamul nostru dac.
Ne-am culcat sub munții vechi,
Unu și unu, soți neperechi,
Căci Matriarhele noastre Sacre
Au rămas sus veghiînd la racle,
Iar noi nu ne-am dezis o clipă,
Cunoașterea nu le-am dat-o din pripă
Și am păzit-o în veci pentru fiii
Și fiicele urmașelor făclii.
Zise dacul tarabosteu, rege și domn al tracilor, Decebal,
Fiul al lui Scorilo, stând demn și vertical.
– Cunoașterea e Totul, frate, Lumină din Înalt,
Că nu te-ai dezis de Ea ai făcut un Mare Salt,
Și că nu ai dat-o celor necurați și nedemni,
Pentru care ai promis solemn
Matriarhelor preasfinte,
Cele care ți-au spus să mergi înainte
Ascunzându-te sub munte,
În lăcașurile sacre cu străvechi oseminte,
Făcându-te către veacuri punte,
Ai pus într-o amforă un mic grăunte
Ce-a renăscut deja și-și îmbracă propriile veșminte.
Zise Lupul Alb, cel nordic, din marile ginți
Din ale blajinilor sorginți.
– Și ce va fi fost de voi,
Cei care ați venit după noi?
Întreabă regele dac,
Războinicul trac.
– Am căzut, ne-am ridicat,
Am coborât și am triumfat.
Ne-am luptat, dar n-am capitulat.
Însă am pus pecete
Pe capitulații șirete,
Iar neamul încă nu ni l-am salvat.
Jumate în țară,
Jumate pribegi pe afară,
Tot căutăm să ne trăim viața,
Altfel decât cum din străbuni ne era povața.
Am greșit, am alunecat, am zăbovit,
Ne-am rătăcit și am lenevit.
Nu ne-am culcat de odihneală,
Ci de adâncă lâncezeală.
Ne-am mocirlit prin viață greu,
Nemaiștiind ce este al tău și al meu.
Ne-am pierdut și proprietatea,
Sufletul cu lașitatea,
Slava, Puterea și Întâietatea,
Dar acum ne vom trezi,
Mințile, privirea și fapta ni le vom limpezi,
Căci prea mult am stat în timp,
Nimicind acel răstimp
În care puteam să fim,
Îmbelșugați, liberi și trezvii ca să răzbim,
Aceștia fiind noi, din neamul românesc
Iubitori de Spirit Strămoșesc.
La auzul acestor vorbe, puternicul Decebal,
Oftă și se întristă, dar îi spuse Lupului Alb:
– Ați dus pe umerii voștri, patimile celor mari,
Răzbind prin veacuri de durere ați devenit Suflete tari,
Ceea ce noi n-am reușit să fim nici în mii de ani de aur
Suflate cu lacrimi de cristal și frunze de laur,
Carnea de pe noi de ne-a fost scoasă cu sete,
Focul ne ardea în luptă vajnicile plete,
Iar la Apus ne cânta un cocoș negru viu
Un Cântec de Trezire ce nu pot să descriu.
Însă ne-a-mpins tot ‘nainte și iată-ne aici
Ca să ne împuternicim, ca să fim strașnici sfinți…
Dar voi ce-ați avut de nu ați putut răzbi?
Nu ați fost și voi, oare, Fiii Flăcărilor Vii?
– Trădări peste trădări, frate, și durere continuă,
Respirăm sânge și patimă cu severă durere,
Uitare în Cărare ce nu fost-a strămoșilor vrere,
Dar care ne-a blestemat în veac,
De-am ajuns un neam sărac..
Acum un neam, dar fără proprietate
Secătuit de mai marii din cetate.
Dar nădăjduim că ne vom trezi
Și va veni acea sfântă ziuă
În care vom înfăptui
Marea Adunare la toate a noastre ginți,
În numele și-ntru bucuria sfinților părinți,
Și vom fi iarăși vii,
Pentru a-i noștri fii
Și pentru ale noastre fiice
Bălaie și arzătoare ca ale grâului spice,
Și vom merge pe ogor, vom ara, vom semăna,
Vom cânta doine și vom recolta
Grâul cu soarele,
Lumina și popoarele.
Iată ce-mi doresc
Pentru neamul nostru strămoșesc,
Să am cu ce să-l domnesc,
Să nu mai rătăcim în a noastră țară,
Să nu ne mai iudim cu pricină de ocară,
Și să ne pregătim Spiritul ce va să zboară
Către Pietrele Străbune ce din străvechime se înălțară!
Așa grăit-a Lupul cel Alb
Sub al Portalului galb.
– Dară hai, dragul meu frate,
Să pornim prin cele șapte
Pasuri cu mii de stele,
Cu glasul bucuriei mele,
Până înspre Miazănoapte,
Ca să vezi ce ne așteaptă
În lumina Ei cea dreaptă,
Unde curg miere și lapte.
Unde vom fi noi cei drepți,
Neînfrânți și preaînțelepți,
Unde Moșii ne vor omeni,
Sfinții ne vor pomeni,
Căci am spart corola lumii,
Sticla fină a supușimii,
Și ne vom fi iar înălțat,
Și vom fi puri făr’ de păcat.
Și au pornit, deci, prin Portal,
Prin pulsații de cristal,
Ca lumin-au călătorit
În trecutul cel naimit,
Neam supus la existență,
Nicidecum trăind cu reverență.
Și-au strigat,
Din bucium au răsunat.
Codrii și munții s-au răsculat,
Pe toți la Oaste i-au chemat.
Dar ghiciți cine-au venit,
Căci cei vechi s-au primenit.
Au răspuns cei vii și bravi,
S-au trezit valahi, moldavi,
Și olteni cu miile,
Decenei cu liturghiile,
Zburând falnic cu avânt
Pe nori pășind ca și în gând,
Au venit la luptă dârzi,
Căci ei nu mai erau surzi.
Auzind buciumul grav,
Răsunând prin văi grozav,
S-au pornit la Drum din timp
Și-au luptat prin munți, pe câmp.
Au răzbit în sus și-n jos
Neamul de sub străini au scos.
L-au făcut falnic, semeț,
Seminție de mare preț,
Un botez adus în veac,
De mii de ani ne era leac,
Dar l-am uitat,
L-am ignorat,
Iar acum pe frunte ne-a fost însemnat,
Ca să călăuzim în zori
Pe argații zburători.
Și cu foc de legământ
Se sculară din mormânt,
Și-au trezit bastonul viu,
Pornit-au pe bidiviu,
Cântat-au cărările,
Luminat-au zările.
Vorba lor fuse blajină
Cu pace și multă lumină,
Adunat-au popoarele
Umplând trecătoarele,
Și au purces în Miazănoapte
Unde curg miere și lapte,
Și-au trăit toți fericiți,
Puri în suflet și neprihăniți.
Am consemnat
Al vostru devotat
Patrick Matiș
Leave a Reply
Want to join the discussion?Feel free to contribute!