Paul Hitter aduce „Rude Îndepărtate” în România – o expoziție despre memorie, identitate și punțile culturale din Balcani

După prezentarea sa la Centrul de Cultură și Artă Altunizade din Üsküdar, Istanbul, unde a fost curatoriată de artistul Noyan Küçük, expoziția „Rude Îndepărtate” semnată de Paul Hitter urmează să ajungă și pe simezele din București. Este o revenire acasă a unei povești picturale care, paradoxal, a fost spusă inițial în spațiul otoman, acolo unde istoria noastră comună încă pulsează, iar acum va fi itinerată la Elite Art Gallery, și vernisată pe data de 4 Noiembrie 2025, ora 19.00.

Expoziția reunește figuri marcante din istoria și cultura Turciei, de la sultani și sultane la mistici, cântăreți și exploratori, pe care Paul Hitter le-a transformat în personaje cu o forță vizuală brutală, tipică expresionismului balcanic, stilul pe care artistul l-a creat și care i-a devenit semnătură. În expoziție se regăsesc și lucrările de mari dimensiuni „Pescarul etern” și „Sulukule”, care explorează relația dintre oraș și comunitățile sale mărginașe.

Previous Next

Un gest necesar: itinerarea în România

„Adusă acum în spațiul românesc, expoziția capătă o altă încărcătură: nu mai este doar un aparent omagiu adus Istanbulului, ci e un exercițiu de reconectare a României la propria memorie balcanică. Într-o țară unde relațiile cu trecutul otoman sunt adesea reduse la o narațiune despre conflict sau ocupație, seria de picturi propune o reconciliere simbolică. Lucrările lui Paul Hitter reușesc să arate nu doar cât de aproape am fost de această cultură, ci și cât de mult din noi poartă urmele ei în limbaj, în obiceiuri, în felul nostru de a privi lumea.

Expresionismul balcanic formulat de Paul Hitter este, dincolo de un stil plastic, o poziționare filosofică. Este o artă care acceptă contradicțiile, care nu caută să netezească asperitățile trecutului, ci le scoate la suprafață făcându-le tot mai vizibile, uneori chiar incomode. Deși arta contemporană tinde să se globalizeze excesiv și să uniformizeze limbajele vizuale, artistul propune o artă fixată, care își asumă spațiul geografic și cultural din care vine.

Arta lui Paul Hitter, în acest registru al expresionismului balcanic, pare prinsă între implozia de balcanism ca spectacol repetitiv sau brand cultural și agresivitatea cromatică devenită manierism. Poate că acest carnaval previzibil și saturat de contururi stridente și teatralitate decorativă devine mai degrabă un kitsch care nu mai tulbură, ci e estetizat până la saturație. Ambalat parțial ca brand cultural exportabil, hrănind setea de exotism controlat a publicului occidental, iată cum tocmai ceea ce ar fi trebuit să rămână viu și incomod se instalează comod într-o nouă convenție, transformând balcanismul într-un clișeu unde arta devine ornament, un spectacol al propriului exces, consumabil și perfect integrat în mecanica pieței.

De aceea, expoziția devine un act de rezistență culturală: ne amintește că Balcanii nu sunt doar o regiune a conflictelor sau un laborator al sintezelor, ci o intersecție fertilă de civilizații. În acest sens, itinerarea în România este atât binevenită, cât și necesară, iar asta pentru că redeschide o discuție despre cine suntem și ce înseamnă să fii balcanic astăzi, fără a crea un exercițiu de nostalgie. Perspectiva lui Paul Hitter, deși este parțial blândă datorită experienței sale de descoperire a orașului Istanbul, este totodată critică deoarece chestionează prezentul tocmai prin intermediul figurilor trecutului, iar personajele sale nu sunt relicve, ci reprezentări ale propriilor noastre chipuri.

Expresionismul balcanic definit de artist este un mod de a rescrie istoria prin crearea unui spațiu imaginar unde iconografia și psihanaliza coexistă. Artistul nu reproduce fidel chipurile figurilor istorice, și nici nu e necesar, el le reinterpretează printr-un filtru afectiv și conflictual. În lucrările sale, sultanii nu mai sunt doar suverani, ci personaje vii, ambivalente, cu trăsături exagerate și priviri care interoghează privitorul. Acest gest artistic seamănă cu o formă de psihanaliză culturală, fiind o încercare de a aduce la suprafață emoțiile colective, traumele și fascinațiile noastre ascunse față de această istorie. Iar artistul face asta prin reprezentarea unor mituri, tradiții sau a complexității zonelor marginale în timp ce apelează la o artă aparent naivă. Rezultatul așadar nu este o imagine corectă din punct de vedere istoric, ci mai degrabă una cathartică, asemenea unei reparații simbolice care transformă frica, resentimentul și fascinația într-o experiență vizuală intensă” Carla Schoppel, curator.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!