Răzvan Constantinescu – Comatogen (recenzie film)

Un film răscolitor! Despre minciuna în care trăim. Despre supraviețuire. Despre trecerea noastră umilă prin viață, sub umbrela vinovăției perpetue și a pericolului permanent de a ne vinde sufletul ca să putem respira. Despre răutatea extremă care este, în mod paradoxal, de multe ori, justificată. Cel mai curat om se află, în fiecare secundă, sub amenințarea iminentă de a deveni criminal.

Laturile ascunse ale fiecăruia dintre noi, de care nimeni nu va ști vreodată, poate că nici noi înșine – pentru că le vedem, dar nu le înțelegem, ni se arată, dar refuzăm să acceptăm că există – sunt aruncate în ochii spectatorului cu duritatea adevărului care scrâșnește din colții lui de sălbăticiune nedomesticibilă, într-un film fără muzică, în care trăirile personajelor erup într-o tăcere asurzitoare care sparge timpanul inocent al inconștienței noastre deja surde.

O poveste care ne arată din nou că nimeni nu e numai înger și nimeni doar demon – fragilitatea ființei umane sub presiunea asocierii cu semenii noștri este din porțelanul care râde și plânge în același timp. Iar apa din acvariul în care am fost așezați este tulburată de mereu același instrument al Răului: banii. Societatea se așază cu toată greutatea ei pe mai toți dintre noi și ne frânge coastele demnității, ne sufocă plămânii purității noastre înnăscute. Copilul este o ființă minunată care, prin degenerare, devine adult. Ferice de cei care, prin protecție divină, nu-și pierd copilăria și nu sunt luați de vârtejul logicii comune care induce pierderea sinelui. Suntem cu toții păpuși în voia destinului și doar credința ne poate ține în matricea regăsirii sufletești.

Iar filmul ăsta ne învață să avem înțelegere pentru deșertăciunea nevolniciei umane. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate judeca actele noastre de supraviețuire atunci când viața se revarsă asupra-ne, crudă și neiertătoare. Orice s-ar întâmpla, trebuie să iertăm. Și să mulțumim, în fiecare moment, Domnului că nu ne-a pus în situații fără ieșire, că nu ne-a trimis tentația să ne sune la ușă, că ne-a ferit de ororile ipostazelor în care trebuie să ucidem ca să putem trăi. De ce să trăim? Pentru că ăsta este instinctul cu care ne-am născut, nu pentru că viața ar fi vreo izbăvire, mai amplă sau mai restrânsă, pentru sufletele schilodite cărora le suntem vehicule în timp. Ea doar ne oferă mereu suficiente ocazii de a ne rătăci, de a uita pentru ce suntem aici. Drumul de la a sparge o cană (și a nu recunoaște asta din jenă) până la crimă este înclinat mereu la vale. Distanța dintre minciuna inofensivă și păcatul suprem este parcursă accelerat în vremuri de furtună.

Genialitatea regizorului Igor Cobileanski face ca, doar în 105 minute, să ne spună totul despre noi, ca viermi insignifianți cu inteligență superioară. Eu cred că scopul neștiut al lui a fost să inducă SMERENIA. Suntem cu toții ființe binecuvântate, dar trase din toate părțile de curenții zădărniciei. Ne aparținem doar aparent, iar ifosele de libertate stârnesc hohote de râs destinului. Nu putem să ne dezlipim de soartă, deoarece: dragoste, instinct matern, dorințe, slăbiciuni sau vicii, egocentrism generalizat, nevoie de a respira ca să putem viețui. Pentru toate acestea, trebuie să facem compromisuri. Iar compromisul suprem este distrugerea celui de lângă noi.

Vă avertizez de pe-acum că tehnica regizorală aduce ceva complet inovator, dar nu vă voi spune ce anume, pentru a nu vă diminua plăcerea atunci când veți viziona acest film minunat. Dar un lucru este cert: dacă privim prin ochii fiecărui personaj al unei povești, vedem că adevărul pe care credeam că-l deținem este iluzoriu și că lucrurile în viață sunt mai complicate decât însăși firea umană: pentru că presupun întretăieri de firi.

Nu suntem noi deștepții lumii, liderii comunitari, influensării curenților de aer, justițiarii nimicniciei și apologeții nemuririi, ci doar Dumnezeu știe și face rânduiala. Noi trebuie să fim doar iertători. Pentru că boala asta numită „vină” este idiopatică – nimeni nu știe de ce apare, când apare, care este cauza și cine e vulnerabil. De cele mai multe ori, vina este comună. Singurul remediu pentru vină este iertarea.

Acest film este și despre trădare. Un lucru absolut uman, aproape indispensabil. Toată lumea trădează pe toată lumea. Și cel mai greu de îndurat este trădarea de sine. Probabil că nimeni nu scapă de ea, atât de muritori și nevolnici suntem. Avem în ADN trădarea, indiferent că e vorba de prietenul care m-a salvat cândva, de mentorul care mi-a dat aripi, de camaradul din tranșeu, de cauza pe care am servit-o o viață, de mama mea sau de tatăl meu. Stigmatul trădării se așază herpetologic pe umărul fiecăruia dintre noi ca un vaccin împotriva curățeniei sufletești și ne reamintește că suntem vietăți cu durată de valabilitate limitată. Din poveste, reiese o unică trădare ca imposibilă: aceea a mamei față de copilul ei; poate că și asta ar trebui să ne dea de gândit. Sentimentul matern este singura stâncă pe care viiturile deznădejdii și ale instinctelor grotești nu o pot eroda. Așa a lăsat Dumnezeu. La fel ca mine, voi toți lăcrimați când vă amintiți de mamele voastre. Iată de ce!

V-am spus despre scenariu și v-am spus despre regizor. Genial! Dar asta nu este totul: actorii au atins cerul, în rolurile lor. Probabil că nici nu se putea altfel: atunci când regizorul face revoluție a spiritului, toți ceilalți îi sunt soldații firești inerenți. Spre deosebire de alte filme autohtone, unde falsul este indus de scenariul cu tente grotești (ca să șocheze), acum, actorii sunt oameni, ca noi toți. Pentru că filmul ne spune adevărul, nu e dileală Untold sau fake menit să atragă premii woke. E viață pură și asta îi face pe toți să fie autentici. Aceasta este arta: nu scorneli progresiste, nu manipulări teziste, nu propagandă ideologică, nu falsuri pentru orbire; nici banane lipite cu scotch, nici vopseli aruncate pe post de Rembrandt built better, nici zoaie corecte politic. Satanismul pălește în fața spiritului – aici e victoria eroilor noștri cineaști, aducători de adevăr.

Există o singură scenă erotică în întreg filmul și, trecând peste frumusețea actorilor, mi se pare atât de autentică… Umană, nimic pornografic; din nou, despre adevărul din noi. Chiar așa se petrec lucrurile, nu sunt stridențe regizorale care să frapeze ca să crească audiența, este dragoste umană (carnală, cum vreți) veridică. Orgasmul ca titlu scurt pentru fericire. Da, este trecătoare. La fel ca și noi.

Și doar două scene de violență, ambele total „legitime” – chiar așa se întâmplă în realitate, nu e banană pe perete sau chenar vopsit în galben – una între recuperatori și datornic, alta între… mamă și fiu; în cea de-a doua, țâșnește revolta paradoxală față de ființa cea mai adorată de pe lume, frustrarea furioasă a zădărniciei maternale în fața lucrării satanice care vrea să ne piardă de noi înșine și de cei dragi. E izbucnirea dragostei când conștientizează neantul. Ura exacerbată pasager poate fi generată de iubirea supremă – să nu uitați niciodată asta!

Acest film va atrage oprobriul organizat al slugilor mulgătorilor de suflete pentru bani, al rudelor ursuliene înfipte-n pariuri și păcănele. Pleiade de influensări vor înfiera atitudinea anti-europeană de a arăta pericolul dependenței de jocurile de noroc. După război (arme), pandemie (leacuri otrăvitoare), al treilea pericol, făcător de bani, pentru umanitate este hazardul. Frica și hazardul ne îndepărtează de ființa noastră dumnezeiască.

Și, peste toate, minunata Daniela Nane. O actriță înnăscută, nu elaborată. Probabil că, la Hollywood, nu ar fi avut nicio șansă. Ea nu știe să se prefacă, ea nu poate fi deturnată să spună ceea ce nu crede, că albul e negru ori că senilul e viril, sau să-și amăgească tinerețea cu derivate de adrenalină, ea joacă ceea ce simte că este. Absolut înfiorător rol! Și atât de autentic, de credibil, de natural… Cunoscând-o, pot spune că Daniela este, în acel rol, chiar ea însăși – așa ar fi făcut și în viața reală, dacă toate nenorocirile din film i s-ar fi întâmplat. Era lângă mine, în primul rând. Mă uitam, din când în când, la ea, să văd ce părere are despre filmul în care chiar ea juca. Era exact aceeași! Râdea la glumele de pe ecran de ca și cum le-ar fi auzit pentru prima dată; savura fiecare amănunt și fiecare secundă de joc magistral al ei și al colegilor ei. O situație uluitoare, în care eroul de pe ecran este lângă tine, respiră, râde sau suferă odată cu tine. Totul era atât de adevărat în film, încât o deranjam, naiv, cu întrebări (de ca și cum filmul nu ar fi fost ficțiune, ci povestea s-ar fi petrecut în realitate): „de unde ai luat banii?”, „eu cred că, la final, vei vorbi cu cel aflat în comă”… Ea zâmbea. Așa cum știa în film, așa știa și în public. Din când în când, mă atingea din greșeală cu telefonul sau cu mâna. Mă înfioram și mă gândeam: „Doamne, asistenta medicală din film este lângă mine, la 30 de centimentri, și îmi cere ajutorul, însă eu sunt doar medic, adică o ființă nevolnică, la fel ca toate celelate personaje ale filmului…”. Regizorul mă făcuse pe mine, spectatorul, să intru și eu în film, aproape că jucam alături de Daniela. Ea surâdea văzându-mi frământările… cine este actor din naștere știe emoțiile pe care le creează. Apoi, a plecat pe scena improvizată să spună ce a vrut și a reușit, iar eu am rămas singur în noapte, neauzind publicul care o ovaționa.

De fapt, viața este foarte fumoasă.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Răzvan Constantinescu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!