„REVEDERE” – Seară de dor, identitate și trăire românească cu Ştefan von Korch şi invitaţii la Filarmonica Braşov

Ultima sâmbătă din ianuarie, luna marcată de Ziua Culturii Naţionale, i-a adus pe tenorul Ştefan von Korch, baritonul Adrian Mărcan şi pianistul Alexandru Mihai Burcă, pe scena Filarmonicii din Braşov în recitalul „Revedere”, un program deosebit ce a sublimat muzical trăirea şi simţirea românească, prin lieduri, doine, cântece haiduceşti dar şi arii pline de patos. „Revedere” a avut o construcție afectivă coerentă, gândită ca un arc peste timp între liedul cult, filonul folcloric și muzica de inspirație urbană, toate filtrate printr-o sensibilitate profund românească.

Încă de la început, liedul „Mi-e dor” de Pascal Bentoiu, interpretat de baritonul Adrian Mărcan, a fixat registrul interior al serii: o notă sobră, puternică, controlată, în care cuvântul a fost tratat cu gravitatea unui adevăr nerostit prea mult timp. Tranziţia spre zona fiorului de dragoste a facut-o compoziţia „Mult mă-ntreabă inima” de Tiberiu Brediceanu, unde tenorul Ștefan von Korch a adus o expresivitate caldă, firească şi învăluitoare.

Cântecele haiducești semnate de Brediceanu – „Arde-mi-te-ai codru des” și „Bat’-l crucea om bogat” – au pus în valoare forța narativă a baritonului Adrian Mărcan, care a echilibrat energia a cu rigoarea stilului academic. În contrapondere, tenorul Ștefan von Korch a oferit o nouă mostră de lirism sentimental în „De ce nu-mi vii” de Iancu Filip și tot el a cutremurat publicul cu dramatica arie „Sărmanul lăutar” de Gherase Dendrino. Momente de lirism luminos au alternat cu cele dramatice, iar plăcută alternanţă timbrală dintre vocile celor doi solişti au fermecat publicul şi susţinut noblețea interpretărilor.

Un punct de profunzime aparte l-a constituit „Revedere (Codrule, codruțule)” de Alfredo Eliade, în interpretarea lui Adrian Mărcan – o adevărată meditație muzicală, unde dialogul cu natura eminesciană a devenit introspecție. Aceeași densitate dramatică s-a regăsit și în „Aria lui Horia” de Nicolae Bretan, una dintre culmile serii, cântată cu gravitate și forță interioară, fără patetism gratuit.

Recitalul „Revedere” a explorat şi zona dorului mistuitor și a nostalgiei asumate. pătimașă doină „Dorința” a amintit tuturor fiorii  dulci ai iubirii împărtăşite, iar „Mai am un singur dor” (G. Șorban) a mutat emoţia colectivă în zona elegiei, a meditaţiei contemplative şi a adus lacrima în colţul ochiului. „Sara pe deal” a completat reperele eminesciene ale serii, într-o delicată şi totuşi puternică interpretare solistică a lui Alexandru Mihai Burcă, cel ce a semnat şi aranjamentul pentru pian al piesei. Parcursul recitalului a creat momente de liniște suspendată, în care publicul a fost invitat să asculte nu doar muzica, ci și tăcerea dintre sunete, dar şi momente explozive, în care aplauzele şi aclamaţiile nu au contenit.

Finalul, cu binecunoscutele „Of Inimioară” sau „Zaraza” au dus recitalul spre zona muzicii micului Paris de odinioară şi spre o culme a dorinţei şi dorului, iar finalul ce a inclus „Muzica” de George Grigoriu și „Bagă, Doamne, luna-n nor” (Brediceanu), a adus un sentiment de comuniune şi de întoarcere la valorile naţionale primordiale, punând punct unui spectacol sincer, în care s-a creat o stare ce a dăinuit mult timp după ce ultima notă s-a stins ultima notă în aerul serii.

Parte a stagiunii Musical Extravaganza, coordonată artistic de tenorul Ştefan von Korch, „Revedere” a fost un spectacol altfel,  un recital-mărturie: despre dor ca stare identitară, despre muzica românească privită nu ca muzeu, ci ca organism viu, și despre artiști care știu să slujească textul și tradiția cu onestitate, dăruire, autenticitate şi eleganţă.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!