În fiecare clipă, orice stat ar trebui să fie condus de un om de stat, după cum o luntre trebue să fie cârmuită de un luntraș, dacă nu vrem să se lovească de maluri, ori de stânci și să se răstoarne în mijlocul șuvoiului. Dar oamenii de stat sunt rari – rari de tot. Abia la câteva secole răsare ici și colo câte unul. Și astfel popoarele, de când a încetat stăpânirea monarhilor absoluți, sunt povățuite de oameni de partid, de comitete și de șefi, care fac și ei ce pot. Iar de obiceiu se înfig la conducere cei mai ambițioși și mai lipsiți de scrupul. De aceea, vedem atâtea luntre care iau apă, se ciocnesc de maluri, ba unele se și răstoarnă. (Poate că nici despoții cei mai voluntari n’au făcut în latura politică atâtea greșeli, câte fac azi oamenii de partid, târâți de ambiție, de interese, de lăcomia familiei lor și de alte slăbiciuni omenești). Democrația, adică „oligarhiile moderne”, cum le numește Tardieu, unul dintre cei mai pregătiți oameni de stat contemporani, dau necontenit „asalt bugetului”, făgăduind ori și ce, numai ca să stea la putere.

Din fericire, în lipsa Suveranilor adevărați (o specie foarte rară) și a oamenilor de stat, vrednici de acest nume, popoarele au totuși un povățuitor sigur: sunt marile personalități, care gândesc corect și lucrează cinstit, după îndemnul firesc al sufletului lor superior… Geniile unirii de neam sunt suveranii săi „din grația lui Dumnezeu”, cum se zicea odinioară. Pe aceștia îi urmează mulțimile, veac după veac, așa că viața unui popor se aseamănă cu o mare operă de artă, ce se adaogă în cursul timpului, prin colaborarea tuturor capetelor eminente din fiecare generație.

Cum stă neamul românesc în această privință?

La noi, până azi, mintea cea mai cuprinzătoare, dintre câte s’au ivit în mijlocul poporului românesc, este, fără îndoială Mihail Eminescu. Dacă geniul însemnează o intuiție așa de vie, încât atinge sau chiar întrece uneori marginile realității imediate, e sigur că Eminescu a dovedit cea mai largă intuiție cu privire nu numai la însușirile favorabile, dar și la neajunsurile de care suferă poporul nostru. Iată pentru ce, în chip firesc, el devine tot mai mult îndreptarul și deci „educatorul neamului românesc”. De aceea, o operă cu acest titlu ar fi nu se poate mai binevenită spre a pune în lumină liniile de orientare ale vieții acestui neam.

Până ce se va ivi o astfel de operă, să-l urmărim pe Eminescu într’o singură direcție: ca „om al școalei”. […] Se înțelege, afirmarea aceasta poate părea unora neașteptată. Școala însemnează ordine și chibzuință de fiecare clipă, iar lumea își închipue de obiceiu pe oamenii de geniu, ca pe niște ființe cu toane, lipsite de orice socoteală serioasă în viață. Secăturile de paradă, care vor să-și manifeste talentul prin lungimea părului, prin lățimea cravatei și alte nimicuri, au popularizat ideea că arta e un fel de scrînteală, sau cel puțin implică o atitudine de libertate până la destrăbălare. S’a și născocit o vorbă ad-hoc: viață de boem… înțelegându-se prin aceasta ținuta cam țigănească a celor ce aduc în literatură ceva din purtarea lăeșilor care, pornind din Orient acuma câteva secole, au speriat toate țările apusene prin desmățul lor în port și obiceiuri.

Adevărul e însă altul: toți artiștii mari și în genere toți oamenii de geniu au avut o concepție de viață cum nu se poate mai serioasă. Dacă uneori împrejurările (sărăcia sau alte cauze) i-au silit pe unii să ducă un traiu neregulat, împingându-i câte odată chiar la abateri din linia dreaptă a vieții, asta e ceva lateral. În fundul cugetului lor, mai toți sunt stăpâniți de o înaltă concepție a menirii lor pe pământ; de aceea chiar iau asupră-le sarcini mari, în proporție cu puterile geniului, care din leagăn i-a destinat pentru o activitate superioară.

Iată, să urmărim (ca o verificare) legăturile lui Eminescu cu învățământul și vom vedea îndată că și în această latură rolul său a fost excepțional, iar poetul merită să rămână în amintirea urmașilor ca unul dintre cei dintâi „oameni de școală” ai țării noastre […].

În ce privește învățământul rural, Eminescu era mult mai informat decât Maiorescu. Încă din copilărie, el adunase un enorm capital de intuiție directă cu privire la viața sătenilor. Plugărie, stână, prisacă, vânătoare, pescuit, pădure, cântec, danț, povești, proverbe, viersuri… tot-tot ce constitue substratul vieții rurale și caracterul poporului românesc i-a fost familiar încă din anii prunciei. Apoi, după viața dela Ipotești, au urmat anii de școală în Cernăuți. Casa și mai ales biblioteca lui Pumnu, precum și străinii din Bucovina, i-au pus înaintea ochilor o lume nouă. Iar după timpul petrecut între Bucovineni, a venit la rând o lungă peregrinare prin toate țările românești, de la Tisa până la Nistru, cu lungi popasuri la școala din Blaj și Sibiu, sau numai în trecere, urmânt o trupă de actori în Banat, în Ardeal, părțile ungurene și în vechile principate. În sfârșit, veni vremea de muncă intensă la universitățile din Viena și Berlin, unde se dă afund în tot felul de studii. Caetele sale de cursuri dovedesc o extraordinară varietate de preocupări intelectuale: filosofie, filologie, istorie, mitologie, drept, economie politică, fizică, geografie, matematică și chiar medicină. (Ca și Dante, creatorul limbei literare italiene, Eminescu este un adevărat polihistor.) Dar din lumea largă a cugetului și a visului, el se întorcea cu o nedesmințită consecvență spre o ideie care forma polul convingerilor sale: afirmarea poporului românesc, pe un temeiu de cultură originală și deci un adaos real la viața omenirii. Împreună cu Slavici și alți tineri, adunați la Viena din toate colțurile pământului românesc, el pune la cale serbarea de la Putna, cei dintâi Congres pan-românesc, de când există pământul și poporul nostru. În această continuî ascensiune, vine apoi producția literară, care îl relevează cercului „Convorbirilor Literare”. Cu toată tinerețea scriitorului, opera sa de o uimitoare noutate și putere îl face pe Maiorescu să-l așeze pe planul dintâi al literaturii române, alături de Alecsandri. – E drept că Eminescu va numi pe bardul de la Mircești „Rege al poeziei” și se va pleca cu adâncă pietate în fața scripturilor bătrâne și a tuturor celor ce au prețuit „limba veche și înțeleaptă”; dar de la Chichindeal și Pralea până la Mortua est se vădea pentru orișicine o distanță siderală. Eminescu se anunța astfel ca cel mai înalt exponent al sufletului românesc.

Amintim aceste împrejurări, spre a măsura acum mai exact activitatea sa și în latura învățământului. Vom releva îndeosebi trei fapte.

Întors de la Berlin, e numit bibliotecar la Iași. (Dorința ministrului Maiorescu fusese ca Eminescu să-și treacă doctoratul și să primească o catedră de filosofie la universitate. Pe când ațâți mediocri se apără chiar prin mijloace nepermise de concurența altora, profesorul de filosofie face tot ce-i stă în putere spre a deschide genialului tânăr tocmai calea spre o profesură de filosofie!) Deocamdată, poetul devine bibliotecar. Minunat. Ce ocazie de liniștită cetire și de libertate a scrisului pentru cei care se închidea zile întregi (cu o provizie de cafea) spre a scăpa de mărunțișurile vieții, și a închina tot timpul, clipă cu clipă, numai meditării și creațiunii estetice…

Nimic mai departe de adevăr. În loc de a primi postul de bibliotecar ca o sinecură, funcționarul Eminescu se gândi nici mai mult, nici mai puțin, decât să transforme biblioteca statului într’un organ de cultură, potrivit cu nevoile epocei. În primul loc, se gândi la tinerii cari ar fi dorit să se ocupe de studiul istoriei românilor și de cercetarea științifică a limbei românești. Astfel de cărturari trebuiau să găsească în rafturile bibliotecii tot materialul documentar. De aceea, el întră îndată în legătură cu anticarii, ca să cumpere acte și documente vechi, cărți rare și tot ce privea studiul amănunțit al graiului și al vieții poporului românesc. Iată ce ne spune cel mai competent biograf al poetului:

„El își dă seama că, fără o colecție de manuscrise, o operă serioasă de istorie literară veche nu se poate întreprinde, deoarece producțiunea mireană din secolele XVI, XVII și XVIII a circulat netipărită și nu numai că făcu un raport în acest sens locurilor în drept, dar el însuși își dă ultimul ban ca să-și procure o hârțoagă veche, cum ar fi «Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la mănăstirea Secului din Moldova la anii de la zidirea lumei 7329, iar de la întruparea Mântuitorului nostru Isus Christos 1821» și alte multe, relativ așa de multe, încât filologul Gaster a putut să scoată din ele un material apreciabil pentru a sa Crestomație”.

Aci, o mică, dar inevitabilă întrebare: Eminescu e considerat ca simbolul pesimismului. Și totuși, nimic mai primejdios decât caracterizările globale. Nici sufletul omenesc nu e un element simplu, ca cele chimice și mai ales nu e simplă viața. Merită calificativul acest de pesimist cel care se apucă de organizarea unei biblioteci, cu gândul nu numai la munca tineretului contemporan, dar și la generațiile viitoare? E admisibil ca cineva să jertfească până și „ultimul ban”, dacă ar fi avut convingerea că face o operă zadarnică, în care el însuși nu avea nici o încredere? E drept că Eminescu nu era expansiv în felul lui Nicolae Bălcescu, care scria cu accente de lirism, chiar când era vorba de „Puterea armată” a românilor sau de alte subiecte istorice… Din contră, reflexiv cum era, și om de o cultură în adevăr enciclopedică, el cunoscuse, în viața sa, mai mult solitară, momente de amărăciune faustiană. Dar tocmai aceasta e caracteristic: îndată ce părăsea sfera speculației pure, probitatea sa sufletească, închinată numai adevărului, se manifesta cu aceeași intensitate și în sfera problemelor practice ale vieții. A fi bibliotecar însemna pentru mintea sa una dintre cele mai înalte răspunderi față de sufletul întregului popor românesc. Răspundere pozitivă și indiscutabilă. De aceea, ca unul care mânuise încă din copilărie biblioteca lui Pumnu (de fapt „biblioteca națională a Românilor din Bucovina”), el pășește din ziua întâi pe terenul practic, cu adânca seriozitate a firii sale, de o superlativă conștiinciozitate în toate chestiile importante ale vieții.

Este faptul acesta destul de probant pentru rolul educativ al lui Eminescu?

De bună seamă, în fundul conștiinței celor ce aud această întrebare, s’a putut strecura o imperceptibilă îndoială: Nu cumva dragostea lui Eminescu pentru cărți și documente vechi era „marota” unui romantic îndrăgostit de cronicari și de „1400”?

Hai să fie așa. Dar iată al doilea fapt și mai semnificativ în latura interesului său pentru învățământ.

În urma plecării unui prieten de la liceul „Institutele-Unite” din Iași, Eminescu primește sarcina de profesor pentru limba germană. Care va fi atitudinea sa pe catedră? Ar fi fost de așteptat ca poetul să se prezinte în rolul unui literat, gata de a împărtăși tinerilor emoțiile sale artistice, recitând versurile altora sau chiar pe ale sale, și transformând clasa într’un fel de ateneu, teatru ori conservator de declamație, spre bucuria copiilor doritori să scape de lecții.

Nici că se poate o ipoteză mai falsă, când e vorba de oameni de felul lui Eminescu. Pe cât era de infiferent față de sine în tot ce privește latura materială a traiului, pe atât era de sever și cu sine, și cu alții, în tot ce se atingea de răspunderile publice. De aceea, alături de catalogul obișnuit al clasei (un fel de contabilitate pentru absențe și note), el își întocmise un catalog deosebit, în care ținea socoteală de muncă și felul fiecărui copil: Ce-i place mai mult? Ce-a citit? Ce știe? Ce trebue să mai învețe? etc. Așadar, ceea ce pedagogii numesc „metoda individuală” fusese aplicată de Eminescu într’o vreme când puțini profesori auziseră la noi de așa ceva.

Nu numai atât. Grijnicul educator s’a apucat să împartă pe copii în grupe, după gradul lor de gătire. Se apropiase deci de unele idei care vor face succesul reformei lui Sanderson după războiul mondial în Anglia și de unele preocupări de pedagogie aplicată, care abia în anii din urmă au căpătat deplin relief.

Și dacă e așa, revine acum și mai insistent întrebarea: ce fel de pesimism să fi fost acela care permite profesorului să se ocupe cu atâta grijă și atâta amânunțime de pregătirea fiecărui copil în parte? Judecând nu după ipoteze și generalități, ci după fapte pozitive, credem că, pe bună dreptate, Mihail Eminescu poate fi pus alături de cei mai de seamă pedagogi ai școalei românești din epoca sa.

Și dacă nici acest fapt nu e îndestulător, iată altul care e în adevăr singular. Despărțindu-se de bibliotecă în niște împrejurări care vor rămâne ca o veșnică umbră pe fruntea unora din contemporanii săi, iată-l pe Eminescu revizor școlar peste două județe: Iași și Vaslui.

Gândul cel dintâi al cititorului s’ar putea să fie acesta: După neplăcuta experiență cu biblioteca și profesoratul (unde se isbise de o rezistență încăpățânată), poetul va fi primit sarcina de revizor ca un prilej de excursii la țară pentru a-și reaminti zilele copilăriei și a-și înviora inspirația literară…

Iarăși, fals – fundamental fals, când e vorba de un om cu simțul de răspundere al lui Eminescu. Din contră, îndată ce e numit, el adună pe învățători într’o conferință la Iași (în luna August) și începe a colinda școlile, cercetând în fiecare sat toate neajunsurile învățământului: clădirile, primarii abuzivi, copii ținuți pe lângă casă, ca ajutor la muncile agricole, boli endemice etc. Rapoartele către Minister sunt o dovadă că nici până la el, nici de la el până azi, nimeni n’a isprăvit mai adânc problema școalei rurale. A mers cu analiza până la aspectul social, politic și istoric al acestei grave chestiuni. (Nimeni n’a atras luarea aminte asupra învoelilor agricole, cu atâta înțeles, ca Eminescu).

Și atunci, ce atitudine pesimistă să fie aceasta: să te pleci spre nevoile sătenilor, cu grija unui doctor ce se apropie de patul bolnavului, dorind să-l vadă cât mai repede întremat?

Evident, și ca bibliotecar, și ca profesor, și ca revizor școlar, Eminescu a fost tot atât de mare realist, pe cât de puternic idealist era în latura speculativă a vieții. Prin urmare, nu e deloc o exagerare, dacă vom afirma că, împreună cu Maiorescu, ei formează cea dintâi pereche de „oameni ai școalei”, în sensul curat al cuvântului, adică așa cum se întrebuința acest titlu, înainte de a fi fost contaminat de publicitatea interesată a cluburilor politice. Au intrat apoi și alții pe această cale. Recunoștință se cuvine fiecăruia pentru partea sa de merit. Dar dreptatea ne obligă să recunoaștem că cea dintâi manifestare în adevăr pilduitoare a fost a lui Maiorescu și Eminescu.

Astfel stând lucrurile, două concluzii ni se impun. Mai întâi, una laterală, cu privire la concepția de viață a lui Eminescu. Este el pesimist, ori nu?

Problema aceasta e mai mult de caracter filosofic și vom reveni asupra ei aiurea. Acum, în legătură cu faptele înșirate aci, o afirmare ni se pare deplin întemeiată: tristeța îl învălue pe poet, numai atunci când privește telescopic universul, până în zarea spațiului și a timpului, când „toate erau una” ființa, ca și neființa, iar stihiile nu începuseră încă a se despărți… Eminescu, așa dar, nu era nici cel dintâi, nici cel din urmă, care să se fi simțit efemer și de nimic în fața infinitului. Există oare vreo minte cugetătoare, care să nu se afle strivită de imensitatea spațiului și a timpului? Îndată însă ce părăsește atitudinea telescopică, în care a contemplat „nașterea lumilor din haos”, înfiriparea și moartea sorilor, apoi șirul existenței lor telurice, și se întoarce spre aspectul apropiat al vieții, genialul scriitor este, cum am spus, unul dintre cei mai puternici realiști și o minte constructivă în sensul cel mai positiv al cuvântului.

A doua concluzie ce ni se impune e următoarea:

Dacă este adevărat că „geniul nu e altceva decât imaginea unui popor reflectată în ființa unei individualități, care scoate neamul său din sfera nestatorniciei momentului și-l leagă cu veșnicia” (Nietzsche), este evident că nimeni în neamul nostru n’a împlinit acest rol mai sigur decât Eminescu. El a fost cea mai clară conștiință a acestui neam, de la Zamolxe până azi.

Nu e deci de mirat că poporul românesc, deși este, ca orice alt popor, „un produs al naturii, o ființă necesară și involuntară” (Goethe), pe măsură ce ajunge la conștiința de sine, se orientează tot mai mult după cugetul lui Eminescu, personalitatea care a condensat mai mult decât oricare alta cugetul și simțirea neamului românesc. Nu e de mirare că în clipa când începem a defini scopul școalei primare ca o „integrare în viața neamului”, cei care se ocupă de creșterea tineretului, pe lângă cercetarea tot mai adâncă a materialului regional, își pleacă urechea să vadă ce a zis și Eminescu – unitatea de măsură a tuturor valorilor culturale din tot întinsul pământului Daciei. În sfârșit, nu e de mirare că vedem în Eminescu, mai mult decât în oricine altul, pe „educatorul neamului românesc” […].

Simion Mehedinți, „Eminescu – educatorul neamului românesc”, discurs ținut la Academia Română în 1935 și publicat în „Optimismul lui Eminescu”, București, Editura ziarului Universul, 1936. Textul a fost preluat din revista „Cugetarea Europeană”, nr. 30/2016 (fragment).