Miron Manega – Inscenarea lui Tolontan despre cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei

Miron Manega - Inscenarea lui Tolontan despre cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei

Pe data de 21 iunie 2019, echipa arheologica a profesorului Marin Carciumaru din Targoviste a facut o descoperire epocala pentru Romania: cel mai important artefact paleolitic din istoria Romaniei. E vorba de o statueta de 10 cm din gresie, foarte bine pastrata si avand o vechime de 17.000 de ani. Importanta si valoarea descoperirii sunt „ingropate” de Catalin Tolontan intr-un morman de dejectii jurnalistice, printr-o campanie virulenta de denigrare a echipei profesorului Marin Carciumaru, ceea ce duce, implicit, la compromiterea arheologiei romanesti in general si la estomparea valorii istorice a celei mai importante descoperiri paleolitice in Romania.

venus din piatra neamt, miron manega

Se scremura muntii si fatara un soarece

Ca sa-mi clarific pozitia de la bun inceput, am parafrazat titlul unui articol „fastuos” al omniscientului Catalin Tolontan, articol aparut recent in Libertatea. Titlul este, si el, la fel de fastuos, in sensul apocaliptic al cuvantului: „Inscenarea lui Venus! Cum s-a regizat in 2019 cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei: «Am facut aicea un scenariu, ca am gasit-o»!”.

Ma asteptam la dezvaluirea unui fals istoric colosal, in care niste arheologi impostori, platiti nu se stie de cine, ar fi produs un artefact prin care sa ia mintile specialistilor din intreaga lume, demonstrand existenta primordiala a civilizatiei pe aceste meleaguri. N-a fost deloc asa ba, as zice, daca e vorba de plati, ca Tolontan pare a fi platit de cineva. Oricum, articolul are toate ingredientele unui text comandat. Altfel, nu-mi explic virulenta unei false anchete prin care nu demonstreaza, de fapt, nimic. Sau, cum ar spune Eminescu, „Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus” (Se scremura muntii si fatara un soarece).

Nu-mi explic nici presiunea care l-a impins pe Catalin Tolontan, in prima zi a anului, de Sf. Vasile, sa se duca la Targoviste, la Muzeul Evolutiei Omului si Tehnologiei in Paleolitic, pentru a-i lua o declaratie profesorului Marin Carciumaru, cel care a condus sapaturile arheologice de la Piatra Neamt, unde a fost descoperita statuia paleolitica veche de 17.000 de ani (denumita deja, conform cutumelor arheologice, „Venus de Piatra Neamt”).

O manipulare bine instrumentata

Filmul acestei descoperiri este prezentat chiar in textul lui Tolontan din „Liberatea”, din care citez: „Descoperirea a fost facuta langa Piatra Neamt de doi amatori, pe 21 iunie 2019, la ora 12. Chemati de ei, arheologii au ajuns dupa 9 ore si, impreuna cu amatorii, au scos statuia din pamant. Arheologii au dus-o pe Venus peste noapte la hotel ‘Ceahlaul’ din Piatra Neamt, unde s-au cazat si ei. A doua zi, pe 22 iunie, cu totii au plantat statuia in acelasi loc in pamant. Frica lor a venit din faptul ca amatorii nu au voie, conform legii, sa sape in situri fara supravegherea specialistilor, iar aflarea adevarului ar fi creat probleme penale si ar fi compromis contextul stiintific al descoperirii.

Astfel incat arheologii au regizat ‘o descoperire’ pe care au filmat-o si au fotografiat-o, livrand ‘probele’ catre public, istorici si presa. Doar ca jurnalistii au pus intrebari si tot mai multi oameni au vorbit”.

catalin tolontan

marin carciumaru

Textul lui Tolontan este o manipulare abjecta, dar foarte bine instrumentata. Insa nu prin prezentarea „probelor” vreunui fals istoric (acestea neexistand), ci prin inductie si invaluire. Propozitia „arheologii au regizat «o descoperire»”, de exemplu, si punerea intre ghilimele a cuvantului „descoperire” au un efect subliminal foarte puternic, de suspiciune asupra descoperirii propriu-zise, sensul fiind inlocuit cu subtextul aluziei. Corect ar fi fost sa spuna ca „arheologii au regizat reconstituirea”, nu „descoperirea” pe care, de altfel, autorul nu o contesta explicit. O „otraveste” insa cu aluzii si trimiteri in derizoriu, pentru ca la sfarsit sa ramai cu impresia ca munca arheologilor si valoarea exceptionala a descoperirii sunt, de fapt, o mare cacealma.

„Mobilul crimei”

Sa mai luam un exemplu de manipulare, citand inca un paragraf din materialul publicat in Libertatea: „Ca sa-si sustina afirmatia, arheologii au explicat ca au reusit sa dateze descoperirea la doua reputate institutii. «Pentru precizarea varstei exacte a statuetei, au fost realizate cateva serii de datari radiocarbon AMS in doua laboratoare diferite, Beta Analytic din SUA si RoAMS, laborator al Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica si Inginerie Nucleara Horia Hulubei. Astfel, rezultatul datarilor AMS a oferit varsta de 17.000 de ani», a precizat echipa Carciumaru. De fapt, datarea nu a fost a statuii, ci a stratului in care a fost gasita. Profesorul Carciumaru a evitat sa spuna acest lucru si a dat impresia, catre presa si public, ca a confirmat vechimea obiectului. Numai ca datarea cu Carbon se poate face doar pe materiile organice, pe oase, lemn, scoici, nu pe piatra, iar statuia e din gresie si poate fi verificata microscopic, dar mult mai greu si aproape niciodata datata cu precizie”.

venus din piatra neamt, miron manega

Catalin Tolontan (sau cine o fi scris articolul) aplica aici aceeasi metoda a aluziei otravite, acuzandu-l pe profesorul Carciumaru ca a „evitat” sa spuna, la conferinta inaugurala din 18 decembrie, ca datarea cu carbon s-a aplicat, de fapt, stratului in care s-a gasit statueta, nu statuetei propriu-zise care, fiind de piatra si neavand componente organice, nu putea fi datata astfel. Nu „a evitat” nimic, domnule Tolontan, asa se procedeaza, iar la evenimentul respectiv au fost prezenti si oameni care stiau care-i procedura, nu doar ziaristi de la Libertatea.

Care ar fi insa „mobilul crimei”? Era nevoie de atata desfasurare de forte jurnalistice doar pentru a arunca in derizoriu o sculptura cu o valoare istorica inestimabila? Se pare ca da. In Europa – si cam peste tot in lume – se desfasoara, in paralel cu razboaiele militare, nucleare, economice, tehnologice, hibride sau „reci”, si razboaie cultural-identitare pentru castigarea sau pastrarea legitimitatii istorice asupra teritoriile castigate de cele mai multe ori in mod abuziv. In aceste conditii, argumentele de legitimitate culturala ale unor popoare mici sau minimalizate de unii (cum e cazul romanilor) pot ingreuna sau delegitima pretentiile „supraponderale” ale marilor venetici care au cucerit si stapanesc astazi Europa. Or, un artefact ca „Venus de Piatra Neamt” sau ca Venus Gravetiana de la Valea Ciresului – descoperita in 2015 de aceeasi echipa si care este inca si mai veche (20.000 de ani), dar nu este intreaga – poate duce la regandirea si reasezarea primordialitatii culturale in Europa si a redistribuirii termenului de „barbar”.

„Neglijenta” si tratamentul condescendent sau ironic cu care sunt tratate, de mediul academic romanesc, descoperiri uluitoare care atesta, pe teritoriul Romaniei, inceputurile stravechi ale civilizatiei omenesti se inscriu, probabil, in arsenalul hibrid al aceluiasi razboi cultural (vezi cazul placutelor de la Tartaria sau al tablitelor de la Sinaia).

Un posibil caz similar: „Leoaica Guennol” din Mesopotamia

Mai exista insa un aspect care poate completa motivatia demersului „jurnalistic” al lui Tolontan: banii. Sau, mai exact, valoarea de piata a statuetei de la Piatra Neamt. Pentru a fi mai bine inteles, am sa prezint un caz similar: „Leoaica Guennol”, o sculptura Proto-Elamita din magnezit avand 8,3 cm inaltime, datata 3000 – 2800 i.H.

Aceasta lucrare a fost descoperita la Templul Shara din Tell Agrab (Irak) de arheologul britanic Leonard Woolley, in cautarile sale langa Bagdad, intre anii 1924 si 1934, in ceea ce poarta numele de Diyala Valley.

Dupa descoperire, statueta a intrat in posesia unui galerist pe nume Joseph Brummer (1883 – 1947), nascut la Sombor si crescut la Szeghed, in Ungaria. A fost bun prieten cu mai toti marii artisti ai vremii, printre care Henri Rousseau, Modigliani, Paul Klee, Picasso, dar si cu Andrei Revesz, Milita Petrascu si Constantin Brancusi, caruia Brummer i-a organizat la el in galerie, la New York, doua mari expozitii personale (prima in anul 1926, a doua in 1933).

„Leoaica Guennol” a ramas in posesia galeristului pana la decesul acestuia, in 1948, cand a fost achizitionata de Alastair Bradley Martin. Acesta a pastrat-o intr-un muzeu din Brooklyn, din New York. Dupa 60 de ani, timp in care a fost expusa neintrerupt, dar exclusa din orice forma de actualitate, Leoaica Guennol a erupt spectaculos pe piata internationala de arta in ziua de 5 decembrie a anului 2007, cand a fost vanduta la Sotheby’s/New York pentru suma de 57,2 milioane dolari. Pentru o perioada de cativa ani, ea a detinut recordul mondial de cea mai scumpa opera de arta vanduta vreodata la licitatie. Expertii sunt de parere ca statueta, care provine din Mesopotamia, Irakul de astazi, a avut un rol important in mitologia tinutului. Acest artefact este numit „Guennol” dupa forma galeza a numelui „Martin” al colectionarului care a detinut-o pana in 2007 (Alastair Bradley Martin).

leoaica guennol, miron manega

Ce nu face omul pentru 50 de milioane de dolari!…

Nu intamplator am adus vorba despre „Leoaica Guennol”. Valoarea ei de piata este uriasa (57,2 milioane de dolari) si nu are decat 5.000 de ani. „Venus de la Piatra Neamt” este mai „batrana” cu 12.000 de ani, este mai mare ca dimensiuni si la fel de intacta. Este de presupus, asadar, ca poate fi mult mai scumpa daca-si consacra statutul despre care se face vorbire: cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei. Ei, bine, in situatia asta orice manipulare, oricat de mizerabila, devine folositoare pentru cel care vrea sa arunce piesa in derizoriu, pentru a o mentine la o valoare de piata insignifianta. Iar o piesa fara valoare de piata poate fi oricand furata fara sa faca valuri mari, pentru ca peste nu stiu cati ani sa apara la o licitatie la un pret de achizitie cel putin cat al „Leoaicei Guennol”

Sunt, cred eu, suficiente variante de decriptare a demersului lui Catalin Tolontan, care numai jurnalistic nu poate fi considerat. Caci aici nu e vorba de neregulile in sine ale protocolului arheologic, care sunt, probabil, reale (faptul ca cei doi nespecialisti care au colaborat cu arheologii au facut sapaturi fara acordul acestora, filmarea reconstituirii si prezentarea ei ca fiind descoperirea propriu-zisa si cam atat), dar care puteau fi semnalate intr-o stire de 10 randuri. E vorba de virulenta si amploarea uriasa acordata unei infractiuni minore, ca si cum ar fi fost vorba de o crima. Acest „truc” jurnalistic duce, inevitabil, la compromiterea echipei de arheologi (care are, probabil, multi dusmani), la compromiterea arheologiei romanesti in general si la estomparea valorii istorice a celei mai importante descoperiri paleolitice in Romania. De ce? De ce, domnule Catalin Tolontan?

P.S.: Articolele din Libertatea, pe acelasi subiect, vin in avalansa si se pare ca nu se vor opri. Nu aduc insa nimic nou, sunt doar „decoratiuni exterioare”, una dintre acestea fiind acuzatia ca o alta cercetare arheologica, cea de la Valea Ciresului, a fost sponsorizata de „dacologul” Daniel Roxin (sponsorizarea si calificativul de „dacolog” fiind, in acest caz, capete de acuzare). Faptele incriminate sunt insa aceleasi si nu aduc in discutie fondul problemei: valoarea sau nonvaloarea descoperirii. Sa le recapitulam:

– doi nespecialisti din echipa profesorului Marin Carciumaru au facut sapaturi in absenta arheologilor, in situl de la Piatra Neamt (infractiune);

– cei doi au descoperit statueta si i-au anuntat pe arheologi (procedura corecta);

– arheologii au ajuns dupa 9 ore la situl de langa Piatra Neamt (venind de la Targoviste) si au fotografiat statueta, la locul descoperirii (procedura corecta);

– fiind noapte si ploaie torentiala, au luat statueta cu ei si au dus-o la hotel (greseala? infractiune?)

– a doua zi, au pus statuia la loc si au filmat reconstituirea ca si cum atunci s-ar fi produs descoperirea (infractiune?)…

Evident, infractiunile si incalcarile procedurale se sanctioneaza. Iar vinovatii vor fi, desigur, sanctionati. Dar pentru faptul ca au facut CEA MAI IMPORTANTA DESCOPERIRE PALEOLITICA DIN ISTORIA ROMANIEI, nu ar trebui sa fie RECOMPENSATI? Si daca sanctiunea este pe masura greselii/infractiunii, RECOMPENSA NU AR TREBUI SA FIE, SI EA, PE MASURA IMPORTANTEI DESCOPERIRII? Dumneavoastra ce parere aveti, domnule Tolontan?

A incondeiat al dumneavoastra Miron Manega via certitudinea.ro.

Ilie Badescu – Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Ilie Badescu - Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu pamantul cuprins in geografia Romaniei perene, afirma profesorul Ilie Badescu. Romanii sunt un popor autohton in acest loc si au continuitate neintrerupta, cum putine popoare au in aceasta regiune. In opinia sociologului, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica lui. Taranii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii pamantului, care au fost chemati de Dumnezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el.

Domnule profesor, unde se situeaza satul romanesc pe axa traditie-deschidere europeana?

Satul romanesc se situeaza pe o linie istorica proprie, cu elemente de continuitate, dar si cu elemente de ruptura. Depinde ce intelegem prin deschidere euro­peana. Fenomenul acestei „noi deschideri” se dovedeste a fi unul contradictoriu: a mijlocit caderea regimurilor comuniste, ceea ce este in sine un fenomen pozitiv si, pe de alta parte, a provocat un pachet de procese cu tendinta negativa, agravate in mediul satelor romanesti. Pentru economiile nationale ale Estului, aceas­ta deschidere a imbracat forma unui razboi economic, pe care localnicii l-au pierdut sub cele mai multe aspecte. In general, deschiderile Europei, adica intalnirea Estului cu Vestul, au fost contradictorii, incepand poate cu acea teribila „deschidere” a cruciadei a IV-a, care-a insemnat prima cadere a Constantinopolului si un jaf inspaimantator pentru cetatea Bizantului. Mai tarziu, aceasta a mijlocit caderea imperiilor estice, dar, socialmente, a adus in satul romanesc si procese cu tendinta negativa, precum este prabusirea ratei natalitatii. In satul romanesc se nasteau intr-o familie intre 3-5 copii. Azi sunt sate in care de 10 ani n-a mai fost un botez. In al doilea rand, aceasta deschidere a indus asa-numitele „efecte perverse”, precum cele de masiva destaranizare si destinerire a satului care dureaza deja de mai bine de 20 de ani.

Noua deschidere europeana, ca sa ne referim la o alta fateta a intalnirii Estului cu Vestul, a adus si caderea imperiului bol­sevic, de esenta pagana anti-euro­peana (caci era potrivnic spiritualitatii iudeo-crestine, care este fundamentul identitatii europenilor). Dar a adus si posibilitatea omului de oriunde din arealul Europei sa migreze in zone in care munca este mai bine platita, provocand mari dezechilibre zonelor cu salarii mici. In aceasta competitie, piata occidentala exercita o atractie foarte mare, indusa tocmai de marile decalaje ale scarii salariilor. Asa incat, din acest punct de vedere, ceea ce numim deschiderea Europei a avut, in prima ei faza, mai ales efecte negative asupra lumii rurale. Satul s-a depopulat rapid si masiv. In acelasi timp s-au prabusit industriile regionale, adica acele centre industriale care, inainte de Revolutia din 1989, reprezentau centre de polarizare a fortei de munca in anumite regiuni, pe o raza de 100-150 de kilometri. Prin aceste miscari pendulatorii ale fortei de munca din mediul rural spre centrele industriale urbane, bine cunoscutul navetism ru­ral-ur­ban, s-a conservat structura gospodariei taranesti, pe toata durata „dictaturii de dezvoltare”, cum a fost denumita perioada anilor 1964-1980.

Ce s-a intamplat cu gospodaria taraneasca dupa 1989?

Lovitura puternica data gospodariei taranesti si familiei rurale a venit dupa 1990. Sigur ca satul a fost lovit si in perioada comunista, prin razboiul social impotriva taranimii si, apoi, prin dislocarea masiva a populatiei rurale, adusa de industrializarea accelerata. Insa dupa 1989, fenomenul acesta a capatat pro­portii alarmante, caci a indus dezechilibre si mai mari, in frunte cu cea mai mare contractie a stocului genealogic rural si deci cu un declin puternic al biosului rural. Tinerii care pleaca din sat in clipa de fata reprezinta poten­tialul biologic al satului si deci al Romaniei rurale, care cuprin­de 47% din populatia tarii. Astfel ca satul este destinerit si, prin efectul combinat al destineririi si al prabu­sirii ratei ferti­li­tatii, satul este si imbatranit. In ultimii 15 ani, varsta medie a po­pu­la­tiei rurale a crescut cu 3 ani, de la 37 la 40 de ani. Orasul a imbatranit si mai puternic, varsta medie a urbanului a crescut de la 33 la 40 de ani, orasul imbatranind astfel cu 7 ani. Imbatranirea societatii romanesti este un fenomen alarmant si este in mare masura legat tocmai de aceasta deschidere europeana, care a actionat ca un fel de pompa de absorbtie a populatiei tinere, diminuand rata de inlocuire demografica a gene­ra­tiilor vechi.

Cum s-a ajuns la faptul ca taranii si-au vandut pamantul pe care l-au primit in anii ’90 ?

Deschiderea europeana a golit „stupul rural” incat fortele roditoare ale familiei nu mai sunt in sat. A fost dezechilibrata comuna rurala. Satul ca unitate culturala si spirituala a fost profund cla­ti­nat. In fata acestei viituri antiruraliste, guvernantii n-au „con­struit” nici un stavilar, adica au reactionat printr-un absenteism politic grav cand au adoptat legi care au slabit dramatic forta de aparare a satului, precum cele doua legi cu efecte devastatoare, legea fondului funciar si legea lui Lupu, a restituirii integrale intr-o singura forma, adica prin anarhizare sociala si printr-un efect de faramitare a exploatatiilor rurale. Echipamentele si uneltele rurale fusesera proprietatea muncii ta­ra­nesti si ar fi trebuit, intr-o forma sau alta, sa ramana gospodariilor taranesti. Or, ele nu au fost restituite, astfel ca lotul de pamant primit, fara animale si fara unelte, n-a mai avut nici o valoare. Si atunci, taranul l-a vandut in gra­ba, constrans de situatia creata si de necesitati. Asa ca, atunci cand vorbim despre sat in lumina prefacerilor din ultimii 30 de ani, trebuie sa fim realisti. Din acest punct de vedere deschiderea eu­ro­peana a avut efecte impartite. Sigur ca e posibil ca, in timp, ea sa aduca si efecte pozitive.

Tinerii care se intorc in tara isi renoveaza casa, dar nu mai lucreaza pamantul, desi inainte romanul era legat de pamant. Cum sa ne raportam la aceasta rea­litate?

Legatura cu pamantul este cea de-a doua parghie a supravietuirii sistemului taranesc. Cand legatura organica cu pamantul a slabit, ori s-a deteriorat, apar fenomene primejdioase, precum este sentimentul de strainatate in raport cu pamantul. Un celebru personaj al romanului Niste tarani, al scriitorului de geniu Dinu Sararu, spune la un moment dat: „privesc la pamant ca la o strainatate”. Niciodata taranul nu a avut un asemenea sentiment, care anunta o ruptura a legaturii societatii romanesti cu tot ceea ce reprezinta pamantenia, adica tocmai cu talantul pe care Dumnezeu l-a daruit omu­lui la creatie. Noi, romanii, suntem un popor autohton. Ta­ra­nii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii paman­tului, au fost chemati de Dum­nezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el. Dum­nezeu, dupa ce a creat omul si familia, prima pereche, i-a chemat la acest legamant: „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”. Prin urmare, Dumnezeu, i-a facut stapani pe pamant, adica aristocrati cu investitura divina. Ei au pamantul de la Dum­nezeu, nu de la regi.

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu acest pamant cuprins in geografia Romaniei perene. Romanii sunt un popor autohton in regiunea aceasta, au continuitate cum putine popoare au, un alt exemplu ar fi grecii in aceasta regiune. Prin urmare, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Pamantenia reprezinta un element vital, tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica pamantului. In legenda cosmogonica Satana si Bunul Dumnezeu, remarca Mircea Eliade, atunci cand diavolul il rostogoleste pe Dumnezeu Creatorul in intentia malefica de a-l ineca in oceanul primordial, pe masura ce nefartatul il rostogoleste se intinde uscatul, vedem astfel ca pamantul este cosubstantial actului creator al divinitatii. Un mare savant german, Carl Schmitt, vorbeste de nomosul sau spiritul pamantului. Nomosul pamantului se transforma in timp si devine, de pilda, in faza oceanica a istoriei universale, nomos maritim.

Avand in vedere aceste aspecte, cred ca nu putem experimenta pe seama lumii rurale in mod neresponsabil, pentru ca efectele vor fi dezastruoase. De aceea, dupa opinia mea, problema taraneasca reprezinta una dintre chestiunile-cheie ale statelor intelepte.

Sursa: ziarullumina.ro.