Gheorghe Piperea – Capitalismul crud (brutal) este antisocial
,

Gheorghe Piperea – Capitalismul crud (brutal) este antisocial

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Capitalismul crud (brutal) este antisocial

În lucrarea sa din 2014, «Capital in the Twenty-First Century», economistul francez Thomas Piketty a formulat o așa-numită „lege a acumulării capitaliste”, din care rezultă că r > g: rata de profit a deținătorilor de capital (r, de la „return”) tinde să depășească rata de creștere economică (g, de la „growth”). Această tendință determină o inegalitate extremă între veniturile categoriilor de populație, ceea ce antrenează consecințe angoasant antidemocratice, precum și punerea la îndoială a capitalismului însuși, ca modalitate a organizării economiei. În acest context, Piketty reliefează metodele și instrumentele utilizate de elitele financiare americane și britanice pentru a captura politicienii main-stream, cu putere de decizie, și pentru a-și asigura, în acest fel, legile necesare protejării intereselor lor împotriva competiției politice sau a alternativelor la modelul lor economic (notă – rule of law se tranformă, astfel, în rule by law; în plus, fiind vorba de spațiul politic anglo-saxon, care s-a impus la nivel global prin imperialism cultural si juridic, această metodă de a tiraniza societatea prin lege, fără a te supune tu însuți legii, devine a-națională, fiind prezentă peste tot, inclusiv, desigur, în România).

Așa cum remarcă Shoshana Zuboff, în lucrarea sa din 2019, «The Age of Surveillance Capitalism», în anul 2015, ziarul «The New York Times» a constatat (nr. din 10 octombrie) că un număr de 158 de familii americane și corporațiile deținute de acestea au furnizat aproape jumătate dintre donațiile necesare campaniei electorale din 2016, pentru alegerea președintelui (vorbim de vreo 180 milioane de dolari). Piketty reține că 20% din averea americanilor era deținută, în 2010, de 0,1% din populație (notă – după 10 ani de capitalism inegalitar și de supraveghere, în mod evident aceste procente s-au ascuțit), dintre acești mari deținători de averi, 60-70% fiind manageri de corporații care au reușit să impună și să mențină prin lege scheme de „compensare” care conțin sume uriașe cu titlu de salarii, bonusuri (aplicabile inclusiv în caz de salvare de la faliment a corporației cu bani publici), stock options, despăgubiri în caz de concediere (golden parachute), toate scutite de taxe și impozite ori impozitate modest. Shoshana Zuboff susține că societatea americană și cea britanică s-au transformat în oligarhii care au făcut din economia de piață o agendă extremă, pe cheltuiala populației și cu costul democrației (notă – libertatea pieței are, în cadrul ideologiei neo-liberale, un înțeles foarte contorsionat, întrucât marea masă a populației este „liberă” să se aprovizioneze de la marii monopoliști, de la oligarhi, pentru că there is no alternative (nu există alternativă – n. red.), competiția și inovația sunt ucise încă din fașă, pentru că oligarhii au „dreptul la profit”, iar statele nu trebuie nici să emită reglementari, nici să impună taxe care să redistribuie just averea obținută prin efortul tuturor, căci ar încălca libertatea oligarhilor).

Shoshana Zuboff declară, printr-o comparație frustă, că, la fel ca și cârnații, capitalismul nu trebuie consumat crud; capitalismul crud (brutal) este antisocial. Piketty, la rândul său, suține că economia de piață, lăsată să se auto-reglementeze, să se „descurce” singură, conține puternice forțe de divergență, cu un mare potențial de amenințare la adresa democrației și a valorilor justiției sociale pe care democrația se bazează. Nu va fi nicio surpriză să constatăm că, în astfel de condiții, mulți gânditori contemporani numesc neo-feudalism sistemul actual de organizare a economiei și a politicii statale ori globale. Piața liberă și societatea de consum au fost înlocuite de o „piață” a privilegiilor, exclusivităților, monopolurilor și rentelor neo-feudale ale elitei financiare, aflate cu mult în afara controlului populației obișnuite (notă – care are, totuși, impresia că poate schimba ceva, ieșind în stradă la proteste sau participând la vot) și a oricărui alt mecanism de consimțâmânt/consens democratic. Piketty arată că acest „capitalism patrimonial” înseamnă nimic altceva decât o întoarcere la societatea pre-modernă, în care viața și șansele de reușită în viață depindeau de averea moștenită, și nu de meritele proprii ale individului.

Statul de drept trebuie să fie un stat al bunăstării. Săracia, inegalitatea economică, inegalitatea de șanse, standardizarea comportamentelor sociale, lipsa competiției și a inovației, toate acestea fac din libertate și democrație „luxuri teoretice”, adică balast inutil. Aceasta este explicația bizarului dezinteres al generațiilor de după 1980 față de drepturile și libertățile omului.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by
CALENDAR „CERTITUDINEA” – Luna octombrie 2020 – 28 octombrie – recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România

CALENDAR „CERTITUDINEA” – Luna octombrie 2020 – 28 octombrie – recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România

calendar certitudinea, calendar certitudinea octombrie 2020

CALENDAR „CERTITUDINEA” - Luna octombrie 2020 - 28 octombrie - recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România

La Tratatul frontierelor Europei Centrale de la Paris, din 10 august 1920 (semnat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta), în care se stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste, problema Basarabiei rămăsese însă în suspensie, din cauza opoziției vehemente a Rusiei bolșevice. La 28 octombrie însă, după ce Alexandru Vaida-Voevod și Take Ionescu învinseseră ezitările lui Lloyd George (premierul britanic) și a lui Woodrow Wilson (președintele SUA), România semnează, la Paris, împreună cu Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia, Tratatul de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România.

Tratatul, care a intrat în istorie sub denumirea de Protocolul sau Convenția Basarabeană, recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului basarabean cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră. Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia. Din partea României convenția a fost semnată de Take Ionescu, ministrul afacerilor externe, și Dumitru Ghica, ministrul plenipotențiar al României în Franța.

Sursă: certitudinea.ro.

/0 Comments/by
Teodor Palade – „Alegeri” românești. Anul 2020.

Teodor Palade – „Alegeri” românești. Anul 2020.

alegeri

Teodor Palade - „Alegeri” românești. Anul 2020.

„Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.”

Mark Twain.

S-a mai încheiat un scrutin al alegerilor. Deși, iată, o fac, nu mi-am propus dinainte să scriu despre aceste alegeri. Motivul? Mi s-a părut inutil – o pierdere de vreme din moment ce zarurile păreau aruncate.

Pe de altă parte, politica este atât de murdară și mânjește în asemenea hal tot ce atinge încât de o bună bucată de timp mi-e silă să mai scriu despre ea. Iar alegerile înseamnă, în primul rând, politică.

Nu noi hotărâm cine să urce pe podium și cine nu

De fapt, scrutinul electoral, acest demers așa zis democratic, nu mai are nicio legătură cu democrația. Nu reprezintă puterea poporului și nu exprimă voința sa. De ce? Pentru că în aceste vremuri atât de tulburi este o iluzie să ne închipuim că noi, cetățenii, suntem cei care hotărăsc cine să urce pe podium și cine să rămână pe dinafară. Numai naivii, de care – har Domnului – nu ducem lipsă, mai pot crede așa ceva.

În mod intenționat, invocându-se exigențe democratice, procesul alegerilor, în sine, a devenit extrem de complicat. Mai ales în acea parte a sa care se află ascunsă sub falsa aură a corectitudinii. Aură cu care, în mod voit, este vopsit întregul proces, profitându-se de iuțeala de mână a organizatorilor și de nebăgarea de seamă a alegătorilor.

Ca cetățeni instruiți, așa cum mare parte dintre noi ne considerăm, ar trebui să cunoaștem că drumul voinței noastre, voință exprimată prin buletinul de vot, este atât de sinuos, trece prin atâtea mâini, este pasibil de a fi deturnat de atâtea forțe încât în final, ca mesager al propriei decizii, votul devine inutil.

Orientarea votului, o meserie bănoasă

În plus, nu trebuie să uităm transformarea dirijată a alegătorului român prin exercitarea permanentă, dar mai ales în preajma alegerilor, a unor presiuni de natură extrem de diversă menite, toate, să-i orienteze sensul votului spre partide, formațiuni politice sau persoane dinainte stabilite de cei care-i plătesc pe promotorii acestor presiuni. Ar putea fi și cazul Alianței USR-PLUS care a fost declarată ca fiind marele câștigător în recentele alegeri, cu toate că: „Alianța USR PLUS este un partid nesemnificativ la nivelul României, neavând mai mult de câteva mii de membri, posibil să fie undeva în zona cifrei de 5.000…. Vorbim de un partid care vrea să guverneze o țară pe care nici nu o cunoaște. USR PLUS nu are nici cel mai elementar feedback de la fața locului, când vine vorba despre hălci imense din această țară. Dar nu vă mirați. USR PLUS nu a fost niciodată menirea de a fi reprezentativ pentru poporul român: această construcție a avut ca obiectiv coagularea unei minorități agresive, care să fie împinsă de la spate pentru a conduce țara în ciuda majorității acestui popor.”[1]

Fanatismul, acest val de ură…

Printr-un efort concentrat, exercitat asupra unor anumite categorii de alegători, s-a reușit conglomerarea unui adevărat contigent de persoane care acționează în direcția stabilită și votează ceea ce li se indică, fără nici urmă de discernământ. „Este vorba despre oameni fanatizați care se comportă împotriva oricărei logici, iar fanatizarea lor este consecința spaimelor de tot felul și frustrării consecutive eșecurilor personale repetate până la a deveni cronice (…)  Nu vorbim despre săraci și dezavantajați. Aceștia s-au mai bucurat de anumite programe sociale, ci de debilitata și alienata clasă de mijloc, care a acumulat permanente frustrări și acum se îndreaptă cu orbirea disperării către cei puși să o lichideze sistematic și definitiv, precum și de profitorii acumulării primitive de capital, gata să își trădeze țara, întrucât este prea slabă pentru a le apăra averile în competiția tot mai dură cu oligarhii multinaționali.”[1]

Contribuția tinerilor

Ca mai toți oamenii raționali din România, nu am o părere proastă despre tinerii de azi. Tineri între care îi regăsesc și pe copiii mei. Din nefericire, juni debusolați, lipsiți de perspectiva zilei de mâine și aflați la discreția și mofturile marilor corporații, sunt pe zi ce trece tot mai mulți. Iar la alegeri, îndoctrinați cu iluzii deșarte, ei reprezintă o importantă masă de manevră. „Tineri spălați pe creier și depersonalizați, constituiți în adevărate batalioane de asalt organizate de multinaționalele în care își câștigă subzistența, au fost trimiși, sub amenințarea pierderii statutului de ‘exploatat-asistat’, să ia cu asalt nu sediul Guvernului, ci secțiile de votare.”[2]

Cum să nu te indignezi?

Conform datelor oficiale, în acord cu cele declarate de președinte și de prim-ministru, alegerile din septembrie 2020 au fost alegeri corecte, s-au desfășurat în condiții satisfăcătoare, iar rezultatul lor ilustrează voința cetățenilor români. Însă, domnilor guvernanți, organizarea alegerilor în condițiile excepționale ale unei pandemii în plină ascensiune, îndemnul insistent de a merge la vot pentru cei pe care i-ați ținut săptămâni întregi închiși în case, nu le-ați dat voie să circule decât cu bilet de voie și numai câteva ore pe zi, le-ați interzis să-și asiste morții la înmormântare și copii la cununie, le-ați restricționat dreptul la frecventarea bisericii, le-ați interzis nu numai sărutarea icoanelor sfinte pentru ei, dar chiar și respiratul în aer liber, pare nu numai o imensă iresponsabilitate, o crimă cu premeditare, ci și o adevărată batjocură. Cum să nu te indignezi?

Românii nu mai sunt buni conducători

Mai mult, timp de decenii cetățeanului român i s-a inoculat ideea criminală că  aparține unui popor corupt, lipsit de demnitate națională și că dacă vrea prosperitate, corectitudine și respect, nu dintre conaționali ar trebui să-și aleagă reprezentanții. I s-au prezentat nume cu rezonanță „serioasă”, sugerând că persoana aparține unor comuniuni renumite prin seriozitate, și a fost îndemnat să voteze „cinstea” care coborâse pentru el direct din tărâmul corectitudinii eterne și nu hoția autohtonă. Exemplul cel mai edificator (și nu singurul) este cel al Timișoarei. Aici, la un scor de necontestat, a fost ales ca primar un cetățean german: Dominic Fritz. Cu aura corectitudinii alegerilor în minte, ar trebui să credem că noul primar al Timișoarei, care nu prea a avut timp să fie și timișorean (s-a născut și a crescut în Germania, a făcut ceva studii prin SUA, Franța și Marea Britanie, timp de 10 ani a fost membru al Partidului Verzilor din Germania, Până anul trecut a fost șeful de cabinet al fostului președinte german Kohler… și tot până anul trecut vizitase o singură dată România) a fost ales de cetățenii marelui oraș numai dintr-o pornire stric civică. Și că, desigur, timișorenii au fost de-a dreptul și brusc cuceriți de el atunci când au aflat că este preocupat de muzică, citește și merge cu bicicleta. Ce le-a spus el, efervescent, la festivitatea de câștigător? Le-a spus că va fi primarul tuturor timișorenilor. Superb, nu?

Nu ne rămâne decât să privim cu aceeași încredere și speranță spre apropiatul nou scrutin electoral. Unul cu miză mult mai mare.

Cum va fi? Să privim la ceea ce se întâmplă peste ocean. Ca întotdeauna, America ne dă un exemplu.

Note:

1. Mihai Șoimănescu, „Așa se scrie istoria”, AMOS NEWS, 29 sept 2020.

2.Alex Stănilă, Mic tratat de false alegeri, https://www.qmagazine.ro/mic-tratat-de-false-alegeri/.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by
Despre Sfantul Dimitrie, Izvoratorul de Mir

Despre Sfantul Dimitrie, Izvoratorul de Mir

sfantul dimitrie

Despre Sfantul Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este cinstit pe data de 26 octombrie. A trait in timpul imparatilor Diocletian (284-305) si Maximian (286-305). Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Dupa moartea tatalui sau a fost  numit guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor – un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei cruci pe frunte si ii va spune: „Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi”. Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.

Sfantul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, in Serbia), iar moastele sale au fost aduse in Tesalonic, pe 26 octombrie 413. Biserica actuala in care se afla moastele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construita la putin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634. A fost transformata in moschee in anul 1493 si redata cultului crestin in 1912.

Cand vine vorba de Sfantul Dimitrie, grecii afirma ca trebuie sa vorbim de doi sfinti distincti: Sfantul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, cinstit pe 26 octombrie si Sfantul Dimitrie de la Sirmium, diacon care si-a dat viata pentru Hristos si este pomenit pe 9 aprilie. Nu stim daca aceasta ipoteza a grecilor este adevarata. Nu avem un raspuns final din partea cercetatorilor pentru aceasta problema.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie – ocrotitorul orasului Tesalonic

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este ocrotitorul orasului Tesalonic. Comunitatea crestina de aici a fost infiintata de Sfantul Apostol Pavel, in timpul celei de-a doua calatorii misionare. In ziua de 26 octombrie, in Tesalonic se organizeaza pelerinaje si procesiuni la sfintele sale moaste. Punctul culminant al sarbatorii il constituie deschiderea raclei in care sunt pastrate cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie. Racla este asezata in partea stanga a naosului, intr-un mic paraclis din marmura si impodobit cu fresce din viata sfantului. Episcopul care participa la aceasta sarbatoare, se roaga inaintea raclei, apoi sfinteste untdelemnul pe care il toarna peste mirul izvorat din sfintele sale moaste. Acest ulei sfintit unit cu mirul izvorat in chip minunat este daruit credinciosilor spre dobandirea sanatatii sufletesti si trupesti.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie in iconografie

In primele reprezentari, Sfantul Mucenic Dimitrie nu apare ca fiind militar, ci intr-un costum civil care apartinea clasei senatoriale. Amintim ca in anul 2000, David Woods a lansat o ipoteza legata de cultul Sfantului Dimitrie, in care sustine ca acest cult s-a dezvoltat prin mutarea moastelor mucenicilor militari Chelidonius si Emeterius, din Spania la Tesalonic. Guvernatorul Leontie va primi vindecare in urma sarutarii acestor moaste, in anul 413. Dorind sa afle cui apartin moastele, David Woods precizeaza ca s-a interpretat gresit inscriptia de la locul moastelor. S-a citit Demeterius in loc de Emeterius. Aceasta ipoteza, ar putea fi un raspuns la reprezentarea iconografica a Sfantului Dimitrie in chip de militar.

Pe o gravura in fildes din secolul al X-lea intalnita in Constantinopol, Sfantul Dimitrie este reprezentat ca soldat de infanterie. Insa, o icoana din secolul al XI-lea din Sinai il arata ca fiind civil.

O alta icoana din Sinai, datand din perioada cruciadelor, pictata in a doua jumatate a secolului al XII-lea, il infatiseaza pe Sfantul Dimitrie alaturi de Sfantul Gheorghe. Cei doi  sunt reprezentati calare, Sfantul Dimitrie pe un cal negru, iar Sfantul Gheorghe pe un cal alb. In timp ce Sfantul Gheorghe este reprezentat impungand cu sulita un balaur, Sfantul Dimitrie este infatisat invingandu-l pe gladiatorul Lie. Avand in vedere ca Sfantul Dimitrie l-a invins pe Lie prin rugaciune, nu direct in lupta, aceasta reprezentare face trimitere la razboiul nevazut.  In icoanele recente, mai ales din Grecia, in spatele Sfantului Dimitrie apare in fundal, Turnul Alb din Salonic.

Originea numelui Dimitrie

Originea numelui Dimitrie e greceasca si aminteste de vechea zeita Demeter. Crestinismul a impus numele masculin Demetrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, „maica poporului” (demos = popor; meter = mama), pronuntat in neogreaca dimomitir. La noi, pe langa numele barbatesti Dumitru, Dimitrie (cu prescurtari ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima si diminutive ca Mitrus, Mitrut, Mitrel, Mitrica, Mitus, Mitel, Mitica, iar uneori Mitty, sub influenta occidentala), exista si numele femeiesc Dumitra (de unde Mita si alte forme diminutivate).

Troparul Sfantului Dimitrie

Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe pagani. Deci, precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet pe Nestor l-ai facut, asa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeul roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila.

Sursă: crestinortodox.ro. 

/0 Comments/by
Mircea Dogaru – Trădarea secuilor care îl părăsesc pe Menumorut, trecând definitiv de partea ungurilor

Mircea Dogaru – Trădarea secuilor care îl părăsesc pe Menumorut, trecând definitiv de partea ungurilor

mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru - Trădarea secuilor care îl părăsesc pe Menumorut, trecând definitiv de partea ungurilor

Forţa de şoc a conglomeratului de neamuri conduse de Arpad, desemnat, ca toţi nemaghiarii, sub numele generic de „cuman”, era tribul peceneg al lui Tuhutum (căpetenia cu nume clar türcic).

Acesta fusese trimis, după succesul iniţial împotriva lui Menumorut (903) soldat cu predarea Sătmarului, spre „Porţile Meseşului”, să asigure frontiera estică a ducatului bihorean.

El era însoţit, în scop de supraveghere, de ginţile maghiare ale lui Tosu şi Zobolsu. În timp însă ce căpăteniile lui Arpad au trecut la executarea ordinelor privind ridicarea, prin munca forţată a „locuitorilor ţării” (incolae terrae) a unor întărituri şi „porţi de piatră” împotriva aliaţilor lui Menumorut de „dincolo de pădure” sau „Silvania”, Tuhutum s-a gândit să-i cerceteze mai îndeaproape pe aceşti aliaţi.

Şi, „cum era cel mai şiret – nota Anonymus – după ce a promis să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo de păduri” (ung. erdö-elu, lat. trans-silva, de unde denumirile, exclusiv pentru podişul intercarpatic, nu şi pentru Crişana, Maramureş sau Banat, pentru ţările Aradului sau Codrului, Oltului, Făgăraşului şi Bârsei, de „Ardeal” ori „Transilvania”), „unde domnia o avea un OARECARE ROMÂN GELOU”, şi-a trimis iscoadele (ex. Ogmand) spre confirmare.

Trădarea pecenegilor

Şi aflând că ţara de dincolo este „foarte întinsă şi foarte bogată”, având păşuni, ape, sare, aur iar locuitorii sunt slab înarmaţi „neavând alte arme decât arcuri şi săgeţi”, că, în plus, triburi pecenege, deci, din neamul său, o atacau dinspre Răsărit, s-a gândit să acţioneze pe cont propriu, însuşindu-şi-o.

Iniţial fără să rupă alianţa cu Arpad, ci obţinându-i acordul de circumstanţă: „a început să ofteze – precizează acelaşi Anonymus – dacă n-ar putea cumva să dobândească, printro favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri pentru sine şi pentru urmaşii săi”.

În faţa refuzului lui Arpad, care nu putea deschide un al treilea „front” împotriva lui „Gelou” (Iuliu), câtă vreme se afla deja în luptă cu forţele lui Salanus şi Menumorut, Tuhutum a trădat, luându-şi soarta în propriile mâini, şi a declanşat, cu rezultatele cunoscute, expediţia împotriva românilor intracarpatici.

În această situaţie, rămaşi în inferioritate numerică, Tosu şi Zabolsu, cu maghiarii lor, au abandonat campania, inclusiv rezultatele succesului de la Zotmar (Sătmar), retrăgându-se în grabă spre Tisa, pentru a face joncţiunea, dincolo de râu, cu forţele principale ale lui Arpad aflate în luptă cu Salanus.

Momentul a fost speculat de Menumorut, care a trecut la contraofensivă zdrobindu-i pe maghiari la actualul vad „Szeghálom”, de trecere peste Criş.

Cu puţini supravieţuitori, Tosu şi Zobolsu au reuşit cu greu să ajungă, urmăriţi îndeaproape de români, la Tisa, la vadul „Drugma” (Dorogma).

Și, „pe când treceau cu plutele peste râul Tisa au trimis înainte un sol la ducele Arpad, ca să-i anunţe (în locul aşteptatei victorii – n.n.) bucuria de a fi scăpat”.

Putem deduce când s-au întâmplat toate acestea pornind de la faptul că „Menumorut” a încetat din viaţă în 906, urmat de Arpad în 907, iar în 905 Arpad avea deja un fiu, Zulta, cu fiica lui „Duca” de la Ung.

Așadar ostilităţile au fost reluate cel mai probabil în anul 904 când, din ordinul lui Arpad, în fruntea a 800 de călăreţi, Velec şi Usubuu trec Tisa fixându-şi tabăra lângă vărsarea Crişului, la „Couroug” (Kórogy).

Aici apar călăreţii secui, în număr de 200, ca forţă de şoc menită să înlocuiască tribul lui Tuhutum, atraşi fiind de promisiunile lui Arpad. Trădarea lor avea să dezechilibreze raportul de forţe în defavoarea lui „Menumorut”, ai cărui aliaţi fuseseră până atunci.

Secuii, aliaţii ungurilor

După joncţiunea de la „Coroug”, forţele aliate au trecut Crişul la „Mons Cervinus” (Muntele Cerbului, ung. Szárváshálom) înaintând până la pârâul Techereu, astăzi secat, şi făcându-şi tabără pe malul Crişului Mic.

Lăsându-şi un locţiitor la Biharea, „Menumorut” s-a retras cu tezaurul şi familia într-una din numeroasele sale cetăţi din „pădurea Igfon”.

După un asediu de 13 zile, în care catapultele şi balistele „unguarilor” şi secuilor ar fi ucis 125 de apărători, Biharea s-a predat.

Asediatorii au lăsat pe câmpul de luptă 20 de „unguari” şi 15 secui. Aceştia au constituit primele jertfe, înregistrate de istorie, ale secuilor, în slujba noilor lor aliaţi şi viitori stăpâni, ungurii.

Aliaţi, dar neincluşi în conglomeratul de populaţii care va duce la geneza ungară, secuii au fost utilizaţi de maghiari, apoi de unguri, ca în orice alianţă între unul mai tare şi altul mai slab, în avangardă, cu ocazia ofensivelor, şi în ariergardă, la retragere!

Se vor bucura de privilegii în schimbul slujbei lor militare şi vor fi utilizaţi ca element înaintat împotriva mult prea numeroşilor autohtoni pe care regalitatea ungară nu va putea niciodată să-i înghită cu totul – ROMÂNII.

Arheologia, toponimia, izvoarele scrise îi plasează în veacul X în Bihor, pe Arieş, în XI-XII, în centrul voievodal românesc de la Moldoveneşti, între Turda şi Aiud, în Ţara Bârsei şi, în fine, la începutul veacului XIII în Carpaţii Orientali, unde vor fi colonizaţi definitiv printre români şi organizaţi pe scaune (székek-sédes): Ciuc (zonele Miercurea Ciuc – Csikszeredda, Giurgeu – Gheorgheni – Gyergyö şi Caşin- Kaszon); Trei Scaune (Háromszek: Sepsi, Kizdi, Orbai); Odorheiu (Székelyudvarhely) şi Mureş (Mároszek).

Astăzi, considerabil întăriţi prin deznaţionalizarea românilor, ei înşişi maghiarizaţi, „secuii” vieţuiesc în zone de concentrare în centrul şi estul judeţului Mureş (parte din Valea Mureşului, Valea Nirajului, cursul superior al Târnavei Mici), în Harghita (Odorhei, Ciuc, Gheorghieni) şi Covasna (Sfântul Gheorghe, Covasna, Târgul Secuiesc).

În tot cursul Evului Mediu însă şi o bună perioadă de timp sub ocupaţia romano-germană (1699-1806) şi austriacă (1806-1867), datorită centurii etnice româneşti care i-a protejat, ca şi mediul montan de adopţie, „s-au păstrat mai neatinşi decât orice alt popor – releva cu uimire umanistul Antonio Possevino (1533 – 1611) – în acea ţară întărită de la natură, mulţumită poziţiei sale înaccesibilă în multe locuri. SUNT TOTUŞI MULŢI ROMÂNI AMESTECAŢI PRINTRE EI”.

(Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment)

/0 Comments/by
Noua Lege a Educației elaborată de profesorul Florian Colceag. Principii generale
,

Noua Lege a Educației elaborată de profesorul Florian Colceag. Principii generale

Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu

Noua Lege a Educației elaborată de profesorul Florian Colceag. Principii generale

În urmă cu o lună, reputatul profesor Florian Colceag a trimis spre publicare, la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, un mesaj având următorul conținut:

„A început şcoala în situația neobișnuită în care trăim. Există riscuri majore în condițiile de desfășurare  din ultimele 8 luni ale educaţiei. Legea existentă nu acoperă necesitățile de organizare, de aceea am elaborat un nou proiect de lege, în colaborare cu domnul senator Valeca Șerban-Constantin (care a și propus proiectul în Parlament) și cu colegii din educaţie. Proiectul de lege se află acum în Camera Deputaților, care este cameră decizională, după ce a trecut de Senat. Proiectul poate fi găsit pe adresa http://www.cdep.ro, la pagina de Proiecte. Este necesară o dezbatere a celor interesați: părinţi, profesori, elevi, pentru a nu lăsa toată responsabilitatea factorului politic. Dacă legea se va adopta, va fi de asemenea necesară punerea ei în aplicare, care va necesita implicit eforturi comune pentru implementare, cu ajutorul specialiștilor. Vă rog să vă implicați în destinul copiilor și al națiunii române, ca să avem un viitor pentru copiii noștri. Această dezbatere va avea loc în diferite spații pregătite din timp, susținerea de către populație urmând a fi făcută prin petiții online ce vor fi publicate in curând”.

Revista CERTITUDINEA va publica acest proiect, în mai multe numere succesive, în speranța că va „înteți” dezbaterea publică pe un subiect extrem de sensibil, mai ales acum, când școlile s-au deschis sub spectrul unei pandemii maimult sau mai puțin mortale. Prezentăm, pentru început, Principiile generale care au stat la baza acestui proiect, principii pe care profesorul Florian Colceag a avut amabilitatea să ni le furnizeze. (Miron Manega)

Principii generale vizând noua lege a educației

Prin prisma evoluției societății s-a dovedit că actuala lege a educaţiei trebuie adaptată noilor cerințe.

Suplimentar, pandemia prin care a trecut întreaga lume în anul 2020 a demonstrat vulnerabilitățile existente, la nivelul fiecărui stat, fiecărui segment. Fie că discutăm despre cultură, industrie, economie, fie că ne referim la sănătate sau educație, fără nicio excepție, au fost relevate vulnerabilitățile, dar și decalajele.

Totodată s-a observat și o diferența într-o continuă creștere între sistemul educațional si piaţa muncii.

În acest context, scopul prezentei legi este acela de a realiza apropierea tendințelor și a bunelor practici ale statelor cu performanță și România.

Se impun măsuri urgente pentru ca sistemul administrativ și sistemul educațional să-si coreleze eforturile pentru a răspunde noilor provocări.

De asemenea, prezenta lege își propune să realizeze o corelație între programele de învățământ și evoluțiile de pe piața muncii. Cu alte cuvinte, școala (în diversele sale etape!) să răspundă provocărilor și necesităților din economie.

De asemenea, o provocare la adresa educației este abordarea ei în termeni de obiectiv strategic național și, implicit, strategiile și finanțarea să țină cont de acest aspect. Mai mult, raportat la pandemia prin care întreaga lume trece, noua lege își propune să abordeze conceptul de învățământ online ca fiind definit în contextul de pandemie și în context de credite suplimentare.

Învățământul online poate reprezenta o soluție în cele două situații. Dacă în privința stării de „pandemie” lucrurile sunt clare, în ceea ce privește „creditele suplimentare”, apreciem că învățământul online poate facilita accesului elevilor la diverse materii la care, în mod obiectiv și natural (distanță, imposibilitate de deplasare etc.) nu ar putea lua parte. Mai mult, această abordare permite dezvoltarea și dobândirea de noi cunoștințe, valențe, abilități pe care Statul – prin Ministerul Educației – este obligat să le recunoască.

Ultimele decenii au arătat o extrem de mare viteză de modificare a spectrului profesional. Mai mult de 60% din profesiile vechi au dispărut și au apărut profesii absolut noi. Acest aspect conduce de asemenea la o schimbare totală de perspectivă in viziunea viitoarei educații. Va fi necesară educarea potențialelor si abilităților evolutive și adaptative, precum și concentrarea atenției pe instrumente de gândire perene ce vor putea fi folosite in orice fel de condiții. Va trebui actualizată curricula cu cunoștințe orientate către viitor, dar din care elevii să învețe cum se pot evita greșelile trecutului ce au condus la crize și catastrofe. Cunoștințele vor trebui orientate către refacerea sustenabilității, păcii, echilibrului de mediu, echilibrului cultural, economic și evitarea dezvoltării dezechilibrelor. Se vor folosi exemple si modelari, dezbateri și simulări în centre destinate dezvoltării inteligențelor înalte, specializate în luarea de decizii și în rezolvarea crizelor.

Programele educative vor avea un trunchi comun destinat formarii instrumentelor de gândire; cunoașterii direcțiilor si domeniilor prioritare; dezvoltării înțelegerii, înțelepciunii în acțiune, rădăcinilor culturale identitare ce au marcat cultura în ultimele mii de ani; dezvoltării unei relații echilibrate între trup, minte, suflet și spirit; grijii pentru echilibrul și sustenabilitatea mediului natural și/sau social; dezvoltării mijloacelor eficiente de comunicare; utilizării tehnologiilor moderne cu orientarea către viitor.

Conținuturile educaționale trebuie alese astfel încât să corespundă atât nevoilor de viziune, cât și de realizare practică. Pe de altă parte trebuie să corespundă etapelor de vârstă psihologică și motivațională a elevilor, pentru a avea eficiența necesară dezvoltării personalității și abilităților acestora. Conținuturile trebuie să dezvolte iubirea de țară și cultură, de natură, să stimuleze creativitatea și inventivitatea tehnică, responsabilitatea socială și protecția mediului natural. Conținuturile trebuie proiectate astfel încât să compenseze  viteza și superficialitate de gândire produse de utilizarea tehnologiilor de comunicare, prin gândirea aprofundată și complexă asupra problemelor teoretice și practice ce trebuie rezolvate și exersate. Conținuturile educaționale trebuie să contribuie la antrenarea profesorilor în stiluri de predare corespunzătoare stilurilor de învăţare ale elevilor, luând în atenție vârsta biologică și psihologică a acestora, prin educaţie diferențiată.

Cadrele didactice vor fi implicate direct în selectarea celor mai potrivite cunoștințe necesare educării elevilor, a celor mai simple și mai relevante exemple potrivite nivelului și caracteristicilor acestora, conform unor obiective a căror atingere va fi facilitată de existența forumurilor specializate. Acest aspect va contribui la formarea continuă a cadrelor didactice. Continuitatea în profesie va depinde de progresul elevilor. Creşterea salarială va depinde de performanțele elevilor la testele internaționale sau naţionale. Timpul de învăţare va fi limitat, ceea ce va contribui la selectarea riguroasă a cunoștințelor și temelor de lucru acasă. Grila salarială va depinde de calitatea și cantitatea actului educațional, evaluat prin progresul elevilor.

Proiectele educative vor fi destinate adaptării elevilor la diferite situații practice, în care vor trebui să interfereze și să acționeze pentru rezolvarea unor situații sau pentru îndeplinirea unor activităţi. Pentru acestea se vor forma parteneriate public-private între școli și terți, pe durată limitată, se vor asigura toate măsurile de securitate, de transport și organizare, necesare ducerii la bun sfârșit a proiectelor și se vor consemna rezultatele obținute, ținând cont de scopurile inițiale.

Programele educaționale vor fi destinate categoriilor de elevi ce au nevoie de atenție suplimentară. Aceste categorii cuprind copiii de origine română ai căror părinţi au revenit in ţară; copiii familiilor de imigranți ce s-au stabilit in țara noastră; copiii cu abilităţi înalte;  copiii cu dizabilităţi; copiii cu dublă excepţionalitate, handicap și abilităţi înalte simultan; copiii din comunități defavorizate cultural sau geografic; alte categorii.

Proiectele și programele educaționale necesare unei educații de calitate vor fi create de instituții specializate menționate în Lege, exemplu Bordul Național de Educaţie, Centrul Național de Instruire Diferenţiată, Agenția Naţională Română pentru Educaţie, Comisia de Adaptare a Programelor de studiu Universitar, Asociația Inspectorilor Școlari Independenți.  Bordul National de Educaţie va fi propus de Academia Română.

Educaţia online,  necesară din diverse motive, ce includ pandemiile si riscurile date de diferite crize, are nevoie de mai mult timp dedicat decât educația în clasă, unde funcționează interacțiunea rapidă față în față cu elevii sau studenții. Acest fapt va conduce la sistematizarea și actualizarea conținuturilor pe nivele de complexitate și profunzime, pe fiecare direcție de dezvoltare educațională. Efortul necesar va fi susţinut de instituțiile menționate anterior, ce vor fi implicate și în pregătirea cadrelor din educația continuă  universitară sau preuniversitară. În acest sens vor fi necesare parteneriatele public-private cu furnizori validați cu multă experiență în educație.

Apare necesitatea dezvoltării bazelor de date educaționale, care vor permite selectarea, diferențierea și îmbogățirea materialelor de studiu. De asemenea apare necesitatea programelor de îmbogățire și de aprofundare a cunoașterii, ceea ce va permite trecerea în clase superioare, mai devreme de vârsta cronologică, cu ajutorul creditelor transferabile către facultate. Aceasta va conduce la perfecționarea sistemelor de evaluare a rezultatelor învăţării, prin atingerea unor ținte precise, existând libertatea profesorilor de a găsi metoda cea mai bună.

Va fi necesară introducerea evaluării calităţii actului didactic prin măsuri concrete. Această evaluare va trebui să continue cu ofertarea de programe educaționale de formare a cadrelor didactice pe direcțiile unde au abordări necorespunzătoare. Punerea în practică a tehnicilor didactice însușite în cursuri va fi evaluată prin progresul elevilor în direcțiile lor de interes și pasiune. Acest progres se obține atunci când stilul de predare al profesorilor coincide cu stilul de învăţare al elevilor.

O reformă educativă trebuie sprijinită de o lege a educaţiei ce încurajează atât stabilitatea rădăcinilor cultural-istorice ale elevilor, cât și o deschidere a formării acestora către viitor. Partea formativa trebuie să fie deschisă către cultivarea aptitudinilor, in paralel cu managementul și rezolvarea problemelor curente, către creativitate, inventivitate, lucrul cu logici complexe și inovare.

(VA URMA)

Sursă: CERTITUDINEA nr. 73, 2020.

/0 Comments/by
Dan chitic – De ce sunt românii iubitori de străini (xenofili) și românofobi

Dan chitic – De ce sunt românii iubitori de străini (xenofili) și românofobi

dan chitic, panisteria

Dan chitic - De ce sunt românii iubitori de străini (xenofili) și românofobi

Și totuși… de ce noi, românii, suntem atât de xenofili? Atât de românofobi? De ce faptul că nu ești cetățean român sau nu ai origini românești îți conferă un avantaj ab initio în orice competiție electorală sau nonelectorală? De ce Clotilde Armand? De ce Dominic Samuel Fritz? De ce Hubert Thuma? De ce Allen Coliban sau de ce Iohannis, de ce Orban, de ce Hellvig, de ce Siegfried? De unde voluptatea asta perversă a majorității de a alege oameni care nu doar ca nu empatizează cu tine, alegătorul, dar te și disprețuiesc profund, așa cum o fac majoritatea nemților, franțujilor și a occidentalilor în general? De ce o „țară ca afară” e proiectul de țara al României sau de ce, deși nu suntem nici cei mai săraci și nici cei mai oprimați, avem cel mai mare exod de populație după o țara aflată in război precum Siria? De ce?!

Să fie efectul „revoluției informatice” și al „social media” asupra tinerelor sau mai puțin tinerelor generații, să fie consecința pe plan politic a lumii acesteia de glam și silicon în care vrem să copiem orice și pe oricine doar pentru a ascunde golul din mințile și sufletele noastre?

Sau o fi faptul că după ‘90 noile generații au fost educate corect politic de școliții pe la fundațiile Soros „pentru o societate deschisă”, acolo unde ni s-a spus că este greșit ce și cum suntem și că trebuie să copiem niște modele de import?

Sau poate cauza vine mai de demult, din anii ante-„revoluționari”, când prin anii ‘80 copiii de atunci ne făceam idoli din eroii holywoodieni și bibelouri din cutiile de Coca-Cola?

Sau poate și mai demult… din anii ‘60 – ‘70, când intelectualitatea noastră dizidentă pe atunci (devenită azi „de dreapta”) era educata in spiritul cel mai progresist și stângist în spiritul universităților marxiste din vest, in ideologia „Școlii de la Frankfurt”?

Sa fie mimetismul și franțuzismele sfârșitului de secol XIX – început de secol XX (de care făcea bășcălie Caragiale)?

Să fi fost un semn prevestitor al tristului destin al acestui neam faptul că am acceptat bucuroși în 1866 o dinastie străină – probabil singura alegere mai puțin nociva din cele enumerate aici.

Sau poate toate astea au fost pregătire încă înainte de 1848, atunci când tineretul nostru era educat în „spiritul schimbării” și al „iluminismului” occidental, în spiritul revoluției și al lepădării de tradiții si origini.

Și poate că ghimpele otrăvit al umilinței și slugărniciei noastre vine de și mai departe: din sutele de ani in care am fost șerbi și vasali ai unor străini, ai unor stăpâni străini indiferent că au fost romani, turci, unguri, polonezi, ruși sau, mai nou, americani, nemți, francezi, austrieci, olandezi…în fine, mai oricine e în trecere și cere de pe aici pământ și apa.

Știu că aceste întrebări vor deranja pe mulți. Asta și vreau! Să vă scot din confortul psihic al lumii voastre virtuale în care scopul suprem e un telefon cu ecran mai mare, o vacanța „în afară” și o mașină germană nouă… și din iluzia că luându-vă stăpâni străini le veți căpăta mai ușor!

Treziți-vă! Și dacă tot vreți să copiati străini, copiați-le mândria, aroganța sau chiar xenofobia, lăcomia pentru interesul național, dorința de a domina și de a avea sclavi, așa, ca voi! Sau poate fiți doar cum suntem noi, românii, de sute de ani: excesiv de primitori și de smeriți. Dar nu sclavi și nu umili!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Chitic.

/0 Comments/by
Călin Georgescu – Exploatarea omului de către om a fost înlocuită cu manipularea omului de către om (interviu)
,

Călin Georgescu – Exploatarea omului de către om a fost înlocuită cu manipularea omului de către om (interviu)

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Călin Georgescu - Exploatarea omului de către om a fost înlocuită cu manipularea omului de către om (interviu)

„Poporul român trebuie iubit ca să fie schimbat, și nu schimbat ca să fie iubit.”

Călin Georgescu.

Reporter: Înțeleg că premierul Ludovic Orban va lua în discuție adoptarea Celor 10 Porunci biblice prin Ordonanță de Guvern. Până atunci, a împânzit cu jandarmi toate drumurile care duc la moaștele Sfintei de la Iași.

Călin Georgescu: Nu știu cine este și ce vrea această persoană, dar vă pot spune că Iisus Hristos nu are nevoie de recunoaștere guvernamentală. El este, pur și simplu, a fost născut, nu făcut. Ăștia se chinuie să devină „ceva” și nu reușesc.

Tot ceea ce oamenii ar trebui să facă este un pelerinaj continuu către sinele lor, către interior și atunci nu vor mai permite nimicurilor să se cocoațe în poziții de conducere și de acolo să dispună de viața acestui popor.

Reporter: Trăim azi ca să mâncăm sau mâncăm ca să trăim? Nutriționiștii de la Guvern și Președinție cică mai au o variantă: să nu mai mâncăm deloc.

Călin Georgescu: Azi nu mâncăm, îngurgităm alimente, oricând și oricum. A mânca înseamnă cu totul altceva. Țăranul român nu se pune la masă fără să se închine și să spună o rugăciune. Pentru el mâncarea este un dar de la Dumnezeu care se împarte cu dragoste celorlalți, într-un circuit al dăruirii și binecuvântării.

Mâncarea ar trebui să fie, în primul rând, un exercițiu spiritual în care să aibă loc întâlnirea realității cerești cu cea pământeană. Nu putem fi oameni liberi dacă hrana noastră principală nu este iubirea: comuniunea cu Dumnezeu, cu natura și cu aproapele nostru.

În momentul în care nu am mai stat împreună la masă, în momentul în care chiar Biserica nu a mai fost o adunare euharistică, ci doar o „lonely crowd” (o mulțime de indivizi însingurați), creștini distanțați unul de altul, fără unitate și comunitate, România a devenit o colonie și neamul nostru a căzut în sclavie.

Mâncarea, astăzi, în România, acționează ca un mijloc de consolare, îngurgităm mecanic ca să ne umplem golul sufletesc lăsat de pierderea demnității, a libertății și a conștiinței de sine: pur și simplu nu mai știm cine suntem.

Reporter: Care este cel mai negru scenariu pentru România, așa cum îl vedeți dvs? Nu spun post-COVID, ci pentru 2021-2022?

Călin Georgescu: Astăzi, România este în faliment și trăiește pe datorie. Este rezultatul unei crime puse la cale și în operă după 1989, cu sânge rece, de clasa politică și de instituțiile specializate. Mai rămâne doar ca falimentul să fie declarat oficial – posibil, anul viitor. Țara este vândută străinilor, marilor corporații, ce ar putea să fie mai rău decât asta? Sigur, de aici pot deriva consecințe greu de anticipat. Tristă soartă pentru un neam care a dat mulți și frumoși eroi! S-au jertfit pentru ca noi să avem un destin glorios, iar noi am dat cu oiștea în gard.

Nu consider, însă, că așa se pune problema, de a discuta cel mai negru scenariu, ci de a găsi soluțiile de salvare și de renaștere a țării din cenușă. Din păcate, oamenii sunt atât de turmentați de informațiile cu care sunt bombardați, încât nu pot privi nici lumea, nici țara lor altfel decât printr-o fereastră murdară. Aici ar trebui să vedem rolul intelectualității și în special al mass-mediei de a promova conștiința umană înaltă și, în mod firesc, soluțiile. Dar pentru asta, și unii și alții trebuie să fie români adevărați și iubitori de glie, nu dușmanii ei.

Putem pierde totul, dar undeva, acolo, în interiorul nostru, sălășluiește chipul lui Dumnezeu și există încă o scânteie de românism pe care nimeni și nimic, în vecii vecilor, nu le va putea distruge!

Reporter: Dacă puteți face precizări despre soluția de țară propusă de Dvs.?

Călin Georgescu: Singura soluție pentru România este pământul. Dar nu pământul în sine, lăsat să se părăginească sau, și mai rău, să fie înstrăinat, ci pământul lucrat de micul producător local.

Am propus poporului român un proiect de țară care se numește: „Hrană, Apă, Energie”. Este, înainte de orice, un proiect al libertății prin responsabilitate. Al întoarcerii la strămoși și la Hristos. Un proiect care trezește conștiința națională, dezvoltă personalitatea, adâncește libertatea și creativitatea, atât pe plan social, cât și economic.

Proiectul se bazează pe întărirea familiei și pe investiția masivă în educație, într-o școală care să instruiască temeinic și să formeze caractere, oameni liberi, competenți și integri. Cum spunea marele Haret: „Investești în educație, culegi în economie”.

Proiectul „Hrană, Apă, Energie” creează, în același timp, o coeziune pe care România nu o mai are, de peste un secol. Ridici un steag pe care lumea îl va urma. Astăzi, România nu are steag… Toate țările lumii au un steag al lor, o nișă; spui Anglia, spui finanțe-bănci, spui Elveția, spui bănci și ciocolată, spui Franța, spui cultură, spui Austria, spui muzică ș.a.m.d. România poate deveni, prin acest proiect, exportatorul principal de hrană bio în regiune, principalul rezervor de apă în Balcani și Orientul Mijlociu, pentru că, foarte curând, apa va fi mai scumpă decât petrolul, și furnizoare de energie verde ieftină în regiune. Faci o bursă a grâului la Brăila și una de Energie la București și ai cucerit Europa și lumea în trei ani.

Economic, proiectul pune ordine în sistem, pentru că economia ține de morală, nu de știință. La ASE, în București, se predau doar mituri și prejudecăți. Scopul real al unei economii nu este de a acumula mormane de bani pentru bănci, ci de a crea bogăție reală care să susțină familiile și comunitățile.

Proiectul de țară propune schimbarea modelului neoliberal, care a deșertificat planeta și a înrobit lumea, punând-o la cheremul marii finanțe, cu modelul micului proprietar, al gospodăriei țărănești familiale, al garantării proprietății. Îi oferă cetățeanului de rând posibilitatea de a-și câștiga autonomia materială. Statul va ajuta gospodăria țărănească prin toate mijloacele sale.

Țăranul va fi lăsat în pace să facă ce știe mai bine din moși-strămoși. Astfel înflorește și el, dar înflorește și țara. Asta înseamnă distributism. Adică economia civică, economia proprietarilor, calea demnă a unui popor liber.

Proiectul va aduce armonie între oameni și belșug, uniți toți sub același steag al veșniciei neamului românesc.

Reporter: Nu avem politică externă. Cum să echilibrăm „nimic” între forțele geopolitice globale de azi?

Călin Georgescu: Dacă îți plângi de milă, dacă te victimizezi permanent, nu faci decât să te îngropi singur. Trebuie să gândești mare și foarte mare dacă vrei să ai succes. Găinarii nu au ce căuta la masa negocierilor unde se decide soarta națiunilor lumii. Slugărnicia care caracterizează actuala politică externă a Bucureștiului creează, pur și simplu, un sentiment de scârbă în cancelariile occidentale. Politicienii români știu doar să ne facă de rușine în lume și să ne scoată din istorie.

În momentul în care proiectul „Hrană, Apă, Energie” va fi pus în practică, românul va sta mândru la masa negocierilor. Și, la un moment dat, va avea și drept de veto, prin acțiunile pe care le-am specificat în răspunsul la întrebarea anterioară.

Politica externă mare și foarte mare se face în cerc închis, cu o mână de patrioți și oameni de glie. Dar, în principiu, trebuie sa te ai bine cu toată lumea, în special cu marile puteri și cu toți vecinii. Confruntarea nu aduce niciun câștig, în niciuna dintre tabere. Astăzi, când vă răspund la aceste întrebări, România nu mai contează nicăieri în lume.

Reporter: Aș vrea să încep cu începutul, iar la început a fost Cuvântul. Azi mai e, însă, doar regimul Iohannis care tace. Tace și le face.

Călin Georgescu: Poți să ai putere, dar mai trebuie să ai și autoritate. Dacă nu ai autoritate, se cheamă că nu ai nimic. Dacă nu ai respectul poporului tău nu poți avea încrederea lui. Punct!

Știți, principalul instrument de comunicare cu Dumnezeu este rugăciunea în tăcere. Instrumentul de comunicare cu oamenii este graiul viu. Dacă dorești să comunici cu Dumnezeu, trebuie să taci, dacă dorești să comunici cu alt om, trebuie să vorbești. Sunt, însă, și unii care nu pot comunica nici cu unul, nici cu celălalt.
Adică s-au născut, dar s-au născut degeaba.

Reporter: De când a venit Ciolacu (Marcel, n.n.) la șefia PSD, România o ține tot în leșinuri: țara n-are de facto Opoziție politică. Riscul mare e pentru țară sau pentru partid?

Călin Georgescu: Sincer, nu știu cine este această persoană, dar pot intui din întrebarea dumneavoastră.

Eu pot să precizez doar ceea ce știm, și eu și majoritatea românilor, anume că toate partidele politice din România, în ultimii 30 de ani, și-au servit doar interesele lor primitive și nu ale țării. I-a unit doar un singur lucru: infracțiunea. Avem nevoie de partide noi în Parlament care să acționeze exclusiv în interesul națiunii. Iar cele vechi trebuie reformate din temelii.

Reporter: Ce va fi mai întâi: foametea sau degradarea societății? Sau sosesc mereu împreună?

Călin Georgescu: România este astăzi în sclavie economică și în derivă sufletească. Este doar un spațiu colonial. O societate incapabilă să trăiască pe propriile picioare. Răspunde pavlovian la ordinele venite din afară. Entități externe de tot felul jefuiesc țara transformată într-un rezervor de materii prime și forță de muncă.

Reporter: Ce mecanism intim credeți că a declanșat hemoragia asta de haștagiști tineri care înjură tot, de la Religie la Neam și Tradiție?

Călin Georgescu: Violența se naște din lipsa iubirii.

Poporul român trebuie iubit ca să fie schimbat, și nu schimbat ca să fie iubit.

Astăzi, trebuie să fii atent, ca părinte, sa nu-ți fie furat copilul, fizic. Este furat mental de lângă tine prin facebook și internet. Neștiind cine este el însuși, intră în suferință și nefericire. Și atunci consolarea, singura, este acțiunea violentă, de respingere, care să-l scoată din starea în care se află. Dar, de această stare a tânărului de astăzi, este direct răspunzător statul care, prin pseudoculții ajunși la putere, a îngropat cartea și „creșterea morală a generației tinere”, așa cum spunea Mihai Eminescu.

Educația ar trebui să ofere bucuria de a te întreba despre viață, nu de a da răspunsuri gata mestecate, așa cum se procedează, de-a dreptul criminal, în această epidemie a isteriei și ipocriziei.

De la manele nu te mai poți întoarce la Mozart sau la Enescu.

Reporter: Am văzut jandarmi de pază cu pistoale la mânăstiri, probabil că asta se mai întâmpla doar prin România anilor ’50. Zilele astea, avem cele mai sigure mânăstiri din lume. 

Călin Georgescu: Ceea ce se întâmplă nu mai este nici rău, nici bine, nici frumos și nici urât. Este doar absurd.

În biserică, afli că exiști, parafrazându-l pe Țuțea. Liniștea interioară pe care ți-o conferă o mănăstire a fost pângărită de primitivismul politicienilor care se supun deciziilor primite din afară.

Reporter: Veți candida la Președinția României?

Călin Georgescu: Nu.

Reporter: Nu sunt surprins: cică au zis niște roboței din alaiul prezidențial că, dacă ești candidat la Cotroceni, e obligatorie cunoașterea ariei cercului. Iohannis o știe, deci e OK. Grotescul se simte din ce în ce mai bine la ceremonii oficiale. 

Călin Georgescu: Marele savant Grigore Moisil demonstra puterea lui zero, adica zero la puterea n este tot zero și concluziona așa: „O nulitate ridicată la putere, rămâne tot o nulitate”.

S-a pierdut verticala, lacheii ajunși șefi s-au întins pe orizontală și murdăresc cu noroi tot ce este în jurul lor. Termenul folosit de președintele Trump, „creaturi ale mlaștinei” (swampy creatures), pentru a-i numi pe politicienii corupți americani, li se aplică și lor. Mai mult, lacheii din România sunt sclavii dorinței de a-i imita pe politicienii mlaștinii globale. În zilele următoare, vom afla, din mass media americană, știri-bombă despre banii plătiți de unii politicieni români pentru a intra în grațiile clanului Biden-Obama. Minciuna are picioare scurte.

Reporter: Există, regretabil, o lipsă de igienă a numirilor chiar și la nivelul celor mai înalte funcții în stat: avem un președinte de țară care a ajuns să se implice în sprijinirea de primari, de softuri, de șoferi, de tipi care numără voturi: va urma probabil vreo bucătăreasă. România este condusă sau pur și simplu merge în virtutea inerției?

Călin Georgescu: Statul și-a abandonat cetățenii, iar cetățenii și-au abandonat statul. Din România pleacă zilnic din țară cinci sute de oameni. Și, în general, pleacă cei bine pregătiți. În momentul de față, avem conducătorii pe care îi merităm. Până acum, am putut merge în virtutea inerției. Am ajuns, însă, la punctul unde deriva noastră va sfârși într-un naufragiu brutal.

Reporter: Previzionați o criză alimentară într-o țară ca România? Care, dacă ne aducem aminte bine, nu prea producea nici în timpuri fără pandemie.

Călin Georgescu: Când este atâta potențial de bunăstare și bogăție în România, sărăcia din țară este un non sens, un act de trădare națională.

Astăzi, România importă 90% din produsele alimentare. Lăsând la o parte faptul că produsele importate sunt de o calitate inferioară, pline de chimicale toxice, România poate hrăni cu produse de foarte bună calitate o Europă întreagă.

Eu nu înțeleg: ce vorbesc oamenii ăștia în CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării, n.n.)? Dacă ar discuta acest subiect, s-ar vedea că este un atentat direct la siguranța națională.

Criza alimentară există deja și se va agrava curând. România, fiind cvasi-total dependentă de importuri, va suferi foarte mult. Rămâne gospodăria țărănească să mențină încă flacăra aprinsă, dar ea este astăzi permanent atacată de reglementările aberante venite de la Bruxelles. România nu mai are nici agricultură și nici concept strategic de securitate alimentară.

Reporter: O soartă crâncenă pentru un popor: a dus-o într-un șir de dictaturi, poate cu vreo pauză în perioada interbelică. Iar azi, are o dictatură sanitară. La popoare, suferința înnobilează sau alienează?

Călin Georgescu: Soarta ți-o faci tu ca popor. Din păcate, de prea multe ori în istorie, am acceptat vasalitatea, iar când marii eroi ai acestui neam s-au ridicat, de la Horea la Tudor Vladimirescu, Cuza sau mareșalul Antonescu, toți au fost trădați. Pentru că au dorit libertatea și demnitatea neamului.

Nu există, de fapt, niciuna din cele peste 40.000 de boli descoperite de medicina alopată. Există doar un mod greșit de viață.

Dictatura sanitară este o aberație. La fel de aberant este faptul că populația a îngenunchiat în fața ipocriziei și prostiei celor care o conduc. În primul rând, nu există niciun fel de pandemie care să impună asemenea măsuri și decizii fasciste și care atentează la dreptul fundamental al omului, și anume libertatea. COVID poate fi cel mult o gripă mai puternică, atât și nimic mai mult.

COVID 19 este o fraudă imensă perpetuată de mass-media care lucrează împreună cu guvernul pentru instaurarea fricii și terorii. Este un steag fals, exact ca multe altele din istoria modernă, bine pregătit cu mulți ani înainte.

Obiectivul este controlul total al populației de către puterile oculte ale statului subteran.

Vorba marelui Hasek: „oameni, fiți vigilenți, vi se trage și preșul de sub picioare, vi se ia și ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită”.

Reporter: Spuneți-ne de migrația ilegală spre Uniunea Europeană dinspre Africa și Asia. Ascunde ceva straniu încurajarea acestui fenomen? O logică firească le-ar spune liderilor UE că migranții trebuie sprijiniți prin sprijinirea țărilor din care provin.

Călin Georgescu: Migrația ilegală este un alt steag fals. Totul s-a făcut și se face printr-o manipulare foarte fină pentru distrugerea statelor naționale. Ca de obicei, Uniunea Europeană joacă rolul perfid al binefăcătorului. Dar tocmai pentru a distruge statul național. Hai să ne uităm în Franța astăzi, leagăn al culturii europene. Cum poți să faci filme despre celți și gali cu Hamid și Abdullah?

Toți sunt căzuți în hăul corectitudinii politice și al relativismului moral.

Reporter: Dumnezeu a fost mereu salvarea românilor, dar tot românii au decis cândva că „Dumnezeu nu-ți bagă și-n traistă”. Ce ar trebui să facă românii acum ca să-și salveze țara?

Călin Georgescu: Să se uite în farfuria lor și să mestece bine și încet.

Să fie pur și simplu ei înșiși, absolut naturali, și să le permită și celorlalți să fie naturali, să se accepte unii pe alții. Fiecare să încerce să ajungă la sufletul celuilalt, așa încât celălalt să-și recapete încrederea în sine.

Fiecare, prin propria conștiință, să fie un exemplu pentru ceilalți, fără a interveni în viața lor. Astăzi mai ales, trebuie bine înțeleasă deviza înaintașilor: Om, Neam, Dumnezeu. Dar pentru asta, România trebuie să știe ce vrea, iar poporul român sa înțeleagă ce poate!

Reporter: Absolutizarea Uniunii Europene ca izvor de democrație și speranță nu ascunde și riscuri? S-a văzut în ultimii ani că UE înseamnă câțiva oameni care contează: unii stau la lumină, alții în umbră.

Călin Georgescu: Uniunea Europeană este doar un proiect pervers de distrugere a națiunilor, a eșuat lamentabil prin corupție și incompetență! O influență chiar mai nefastă decât UE asupra României o are Germania, acest cal troian al globalismului în Europa.

Reporter: Ați lucrat la Națiunile Unite. Înțeleg că ONU, azi, e ca un club globalist, cu o agendă plină de încălziri globale, Greta, migrații și diversități. Nu știe nimeni însă cât mai contează națiunile acolo. Vă întreb: cât mai contează națiunile la ONU?

Călin Georgescu: ONU rămâne o instituție puternică dacă îi cunoști perfect mecanismele de funcționare. Dacă le cunoști și ai lângă tine patrioți și oameni bine pregătiți profesional, poți să aduci în țara ta belșug și pace. Altfel, rămâne o organizație prăfuită cu interese imense în spatele cortinei, care nu face cinste umanității.

Reporter: Vedeți necesară o reformare a ONU?

Călin Georgescu: În mod categoric, dar nu va fi prea curând.

Reporter: Este doar Istoria de sub ochii noștri: un lagăr odios, cel socialist, a fost înlocuit rapid, după 1990, cu unul care, de departe, arăta a capitalism și care, de aproape, apare a marxism perfecționat. 

Călin Georgescu: Exploatarea omului de către om a fost înlocuită cu manipularea omului de către om. Sclavia nu a dispărut, doar s-a perfecționat.

Reporter: Corectitudinea politică și multiculturalismul au aceeași mamă și tați diferiți?

Călin Georgescu: Corectitudinea politică și multiculturalismul sunt ideologii menite să controleze comportamentul uman și să amalgameze națiunile într-o unică supă globală. Li s-a aplicat eticheta de „neomarxism”, care mie mi se pare doar parțial corectă.

Este vorba, mai degrabă, de o altă fațetă a neoliberalismului. Afacerea Covid a făcut ca aceste ideologii să-și arate adevărata față totalitară. Trăim într-o lume plină de replici istovite. Marea schimbare se apropie.

Reporter: E surprinzător să găsim în țările neo-liberale din Vest fenomene care erau prezente din plin și în cele comuniste: cenzura și auto-cenzura presei și individului, partide unice, supravegheri colective, spaime colective și individuale. Adică n-au schimbat de fapt nimic? Doar că au înlocuit un profit cu o plusvaloare?

Călin Georgescu: Nu s-a dorit nicicând ca oamenii să fie liberi. Libertatea este marota liberalismului, ideologia unui sistem economic pirateresc. Toate societățile moderne au urmat același obiectiv, dar prin forme și veșminte diferite.

În esență, nicio societate nu dorește ca individul să fie autonom, să–și exercite cu responsabilitate libertatea.

Pentru că atunci ar pune întrebări, s-ar răzvrăti împotriva industriei pharma, a celei medicale, a asigurărilor, ar fi un pericol pentru statul servil și pentru capitalismul escrocilor (crony capitalism); și fiind un om liber în interiorul său ar putea să-și dea viața pentru această cauză, ar fi leu, nicidecum oiță!

Și atunci, societățile moderne au dorit să uniformizeze oamenii, să-i facă pe toți la fel, roboți ascultători și docili, mimând însă diferența între o societate și alta. Oricum ar fi, este multă suferință, astăzi, în lume, și nu ar trebui să fie așa.

Mă cutremur când mă gândesc că opt milioane de copii dispar anual pe rețeaua mondială de pedofilie! Ce fel de specie suntem?

Reporter: Care este cel mai mare pericol pentru români în acest moment?

Călin Georgescu: Lipsa unirii. Unirea rămâne singurul proiect politic mare, care poate relansa țara noastră și ar face din România un paradis terestru. Cine va realiza acest proiect va rămâne în istoria lumii. România, ca să renască, nu are nevoie de doctrine, ci de o stare de spirit.

Sursă: cristoiublog.ro via pestiriciudate.blogspot.com.

/0 Comments/by
Vasile Pârvan – Datoria vieții noastre

Vasile Pârvan – Datoria vieții noastre

vasile parvan

Vasile Pârvan - Datoria vieții noastre

De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeași, a celor mulți. Singura oboseală ce și-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cât mai neschimbat meșteșugul din bătrâni, care îi dă – după meseria ce o are – hrana. Și memoria populară e foarte precisă: unele procedee își au începutul lor, identic cu forma de azi, în epoca preistorică. Continuitatea civilizațiilor populare în cursul mileniilor e propriu-zis un simplu reflex al continuității vieții din natură: evoluția acesteia se petrece în limite de timp așa de imense, încât sunt neaccesibile controlului uman; se poate așadar vorbi de o adevărată eternitate a primitivismului popular, conservativ.

Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor și revoltaților. Aceștia tulbură ca niște demoni, perpetuu nemulțumiți, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deșteaptă iluzii și apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă prețiosul echilibru al perfectei inerții. Fie că atunci masele populare se încaieră în războaie, fie că folosesc pașnic gândul născocitorilor, mimetismul și utilitarismul ancestral biciuit și de instinctul curiozității – care e mai vechi decât însuși omul – le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puțin adânci, sacrosanctelor lor tradiții.

Puterea aceasta uriașă a creatorilor de gânduri noi a fost aproape în tot cursul istoriei omenești confiscată de oligarhiile ori autocrațiile, care conduceau politic marile mase populare: fiecare nou exemplar de supraom a fost repede înrolat, catalogat, uniformizat, în casta preoțească, curtea monarhică, ori clientela politică, a conducătorilor cu sabia ori cu icoana, a diferitelor state ori națiuni. Cei recalcitranți au fost suprimați: cu binevoitorul concurs al mulțimilor slabe de minte. Doar rar de tot, când potentații politici au avut un respect romantic pentru geniul creator ca atare, născocitorii de gânduri au putut fi stăpâni pe viața lor și au putut răspândi după voie gândul lor. Aceste rare epoci corespund însă – Elenismul, postalexandrinism epigonic, – Romanismul, imperial – unei naive reglementări de către stat a selecției capetelor creatoare. Se introduce un sistem – foarte asemănător școlii contemporane – de industrializare și multiplicare mecanică a ideilor noi și de dresaj filozofic – în masă – a animalului uman. Democrațiile internaționale: elenistică, imperial-romană, actuală, au încercat, toate, posibilitatea de înmulțire pe cale mecanică a sufletelor superioare. Metoda – născocită de cei vechi – a fost, firește, cu căldură îmbrățișată și de ordinele religioase militante – în special al lui Ignațiu – întemeiate de Biserica Apusului.

Democrația contemporană, fie burgheză fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirii culturii în masele largi ale muncitorimii. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură, care sunt Universitățile și Academiile, începe a pierde din ce în ce teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva, decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase nevertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii șefi de școli, filozofice, artistice, științifice, că școala, ca instituție educativă a mulțimilor, nu are rostul mecanic, militarist și trivial al uniformizării gândului și al reglementării creerii, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută și al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. „Profesorul” contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentințe revelate, ci un „prospector” de aur și diamante în stâncosul pustiu al neînțelepciunii omenești. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în școală, ca și în lumea largă, cu lampa aprinsă și ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri și de cai de rasă, dar n-avem prețuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulțimea purtătorilor de ghiozdane de școală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniștit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conștiință proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înțelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă. Și nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere și disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări școlare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiți de demonul lăuntric. Libertatea aceasta crește din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă și el simplu școlar, alergând la un loc cu copiii și adolescenții după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalității utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o școală, atâta libertate a gândului și deci atâta putință de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărășie de viitori oameni.

Libertatea spiritului nu crește de asemenea nici acolo unde omul e robit de trup. Iubirea ideii e un lirism deplasat în lumea în care „timpul e bani”. De o sută de ani omenirea trăiește în crezul materialist: economic, social, istoric. Întreaga luptă pentru viață a umanității contemporane se dă între Capital și Muncă. deprins a cumpăra Inteligența când are nevoie de dânsa, pentru înmulțirea averii, ori înfrumusețarea vieții, Capitalismul nu o socotește ca un alt rival. Deprins a nu avea nevoie de inteligență, Socialismul face abstracție de ea, neputându-și-o închipui ca un eventual rival. Capitalismul biruitor în Apus, calcă disprețuitor în picioare toate idealurile pentru care intelectualitatea, solidară cu poporul, a crezut că trebuie să lupte în războiul cel mare. Socialismul biruitor în Răsărit – cel puțin ca experiență trecătoare politică – începe prin a distruge tot ce au primitivitate și bestialitate de masă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puțin numeroasă, pentru că e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire a idealului, Inteligența creatoare contemporană, e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătașului care asudă grăsime și de brutalitatea greoaie a proletarului care nu se gândește decât la mai multă pâine. Ținta oricărei cheltuieli de energie în lumea actuală e sporirea productivității. O monstruoasă stoarcere a tuturor puterilor pământului și omului, ca să dea cât mai mult material asimilabil pântecelui și poftelor inferioare. Orice idee e valorată după interesul – pragmatic – pe care-l deșteaptă. Orice instituție ideală a societății e mecanicizată industrial. De o sută de ani încoace nu s-a născut o singură idee epocală, deschizătoare de drumuri necunoscute, în arhitectură, în filozofie, în sculptură, în religie, în morală. Numai știința – și anume, în special, cea aplicată – a făcut progrese enorme: rezultatul marii majorități a acestor progrese e însă asasinarea savantă a milioanelor de nenorociți care, fără aceste invenții și descoperiri, n-ar fi murit nici așa de mulți, nici așa de oribil, în actualul război.

O universitate nouă, în anul de la nașterea Domnului următor imensului faliment etic al concepției materialiste despre lume și viață e, dacă cei ce au întemeiat-o își dau cât de cât osteneala să gândească asupra rostului ei, un fapt de însemnătate nu numai locală, ci mondială. Într-adevăr, toate marile întrebări ale sufletului omenesc conștient de continuitatea istorică a gândirii omenești luptătoare, se pun din nou: cum să se facă cercetarea realului; cum să se îndrumeze căutarea adevărului; cum să se înțeleagă frumosul; cum să se ia poziție față de lume și viață; cum să se ajute selecționarea naturală a talentelor și geniilor; cum să se înnobileze scopurile vieții sociale, politice, naționale; cum să se dea lupta cu infinita bestialitate omenească, smulgând cât mai mulți semeni de-ai noștri din noroiul în care se bălăcesc zilnic; toate aceste întrebări, care singure pot justifica sechestrarea atâtor libertăți individuale în folosul binelui social, trebuie să preocupe pe întemeietorii unui nou așezământ oficial de cultură socială și de cultură creatoare.

Dar mai ales la un popor încă în formare socială și națională, cum e al nostru, aceste întrebări sunt obligatorii sub sancțiunea absurdității noii instituții în mijlocul unor nevoi mult mai stringente, de ordin infinit mai adecvat primitivității vieții noastre publice. Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialități și inutilități, de non-valori sociale, culturale, politice, înființarea ei nu e numai absurdă, e și imorală.

Desigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate așezămintele lui. Într-o lume de seci și de utilitariști josnici conspirația generală a neisprăviților va popula cu reprezentanți de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităților social-culturale ori social-politice. Dar sub imboldul idealismului mistic popular, trezit întotdeauna puternic în epocile de mari răsturnări și revoluții, doi-trei oameni de inimă pot pune la cale, susținuți de acest ambiant încrezător și cald, mari reforme spirituale, pe care în vremurile obișnuite nu le-ar fi adus o evoluție de decenii ori secole.

Iată, în fața noastră, o operă de revoluție, înfăptuită cu mijloace revoluționare, inspirată de o iubire cu totul dezinteresată pentru mai bine, apărată, tocmai prin acea speranță naivă și curată a celor mulți, de atacurile puterilor tradiționale, ignorate voluntar de întemeietori și mânioase de această ignorare.

Pe ce drum va apuca noua confraternitate spirituală? Cele vechi, mereu umblate, bine bătute, netede, duc toate în mlaștina materialismului vulgar. Iar drumurile noi sunt numai indicate, de cugetătorii solitari. Construirea lor e tot opera răbdătoare a tovărășiilor numeroase de ucenici ai noului gând. Și entuziasmul celor mulți nu ține decât până la primul obstacol, până la prima jertfă. Tăria de caracter – singura noblețe adevărată în lumea muritorilor – e o floare rară. Iar fără ea toată învățătura de pe lume, tot talentul creator, e un simplu amuzament egoist. Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu ești un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai.

Dar iată, totul e rău. Nici cei mai buni nu rezistă suferinței ori ispitei, ci renunță la luptă. Întreaga viață e murdărită de egoism, de interesul brutal, de utilitar. Milioane în jurul tău spun: așa e viața; zadarnic încerci să o schimbi. Și nu cobori ochii, din viziunile senine unde încerci a-i fixa, asupra pământului forfotitor de lume, fără să vezi confirmarea înmiită a asprului adevăr: până și suferința imensă a marelui război, abia încheiat, este astăzi profanată de materialismul cel mai odios; pacea care așează soarta lumii e opera nevrednicilor care nu au luptat, ci s-au îngrășat în război; nimic din dumnezeiasca frumusețe a jertfei, a iubirii, a morții, nu mai inspiră opera păcii; cei mișei, cei trădători, au fost poftiți alături, ba mai sus, decât cei curați, cei credincioși, cei drepți; o amară prețăluire pe arginți a început pentru sângele vărsat în lupte; biruințele trebuie răscumpărate cu banul văduvei și orfanului, iar cei care au câștigat biruințele stau triști și muți, aiuriți de mânie, dați la o parte ca niște meșteri fără pricepere și fără preț, în vreme ce zarafii cântăresc în talgere: aurul Răsăritului, focul Carpaților, grâul Dunării, codrii Munților. Călcarea cuvântului dat e astăzi lege. Iar înăuntrul țării tale, nu vezi decât necinste, cățărare disperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică împotriva răului, aprobare stupidă a mulțimii, dată nu celor care-i cer virtute, ci celor ce-i laudă viciile. Și în atmosfera aceasta îmbâcsită de miasmele putreziciunii, rece de lipsa oricărei iubiri, chiar cei odinioară deschiși avântului cald spre ideal, devin reci, nemaiputând înțelege decât gândul rațional, logica faptelor brute; gândul ca expresie delicat-sentimentală, mistic încrezătoare, a înțelegerii intuitiv-lirice a Cosmosului, ca un tot din care noi oamenii nu suntem decât un infim fragment, mai mult simțind decât înțelegând legăturile noastre cu Întregul, e închis pentru ei. E așa de săracă inima omenească în înțelegerea cuvintelor care poartă gândul aproapelui! Vorba, ca o simplă monedă luată și dată, ștearsă de multă întrebuințare, e tot ce lovește cugetul: gândul închis în ea, strigătul nou, dat cu același, banal, cuvânt, le scapă. Și totul pare vechi, uzat, indiferent.

Pentru o confraternitate spirituală, cum e să fie aceasta, întemeiată acum, realitatea vieții trebuie să fie însă nu suma manifestărilor pragmatice ale unei societăți dezagregate și haotice, alcătuită din indivizi primitivi ori decăzuți, ci complexul potențelor spirituale, latente în sufletul național și general-uman, al maselor și indivizilor. Noi nu lucrăm cu realitatea unor contingențe de douăzeci și patru de ceasuri, ca jucătorii la bursă, ci lucrăm cu realitatea unor stabilități psihologice milenare, ale sufletului ancestral. Pentru noi faptele concrete sociale, a căror cunoștință nu numai [că] nu ne scapă, dar nouă singuri ne e complet inteligibilă, sunt numai mijloace de a diagnostica bolile sociale și de a pronostica evoluția lor. Noi nu ne mărginim la simpla constatare a bubelor urâte și la tratarea lor superficială – după metoda politică – ci căutăm a purifica însuși sângele bolnavului, spre a împuternici din nou leucocitele să ucidă microbii care circulă în întregul organism.

Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieții marelui organism social-politic, și cultural creator, care e națiunea. Mijloace întrebuințate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural și pleacă din izvorul unic al idealismului național. Metoda noastră e aceea a cultivării și selecției sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredințat, cu piatra de încercare a Cultului Ideii. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi la grămadă, spre a servi ca pavaj de șosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoții aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeții unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istoric-filozofice.

Noi suntem condamnați să fim ireductibili sau să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea întregii vieți a națiunii. Sănătatea sufletului ei ne e încredințată nouă. Iar noi suntem datori să luptăm penru a-i păstra întru eternitate această imunitate față de decădere și moarte. Cum am putea o clipă să facem vreo concesie Răului, când știm că puterile lui, chiar cu cea mai îndârjită luptă a noastră, tot uriașe rămân, avându-și izvorul în eterna inerție cosmică? Noi trebuie să fim oracolul, la care să alerge mulțimea în ceasurile de cumpănire a Destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului: căci numai noi gândim mai presus de meschinul timp și spațiu politic-social. Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze națiunea, când în mizeria luptei vieții și în haosul ciocnirilor pătimașe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor și ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioși și fără conștiință ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi e înfățișat ca ideal. Noi trebuie să îi explicăm că civilizația materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite și țeselate, dar nici pe departe nu e o orânduire în care să aibă un loc și sufletul, care, în om, e idee.

Opera de purificare ce ne cade nouă, generației actuale, e cu totul ingrată. Nouă ni se cere sacrificarea însăși a sufletului nostru: noi nu vom putea face nimic complet, ce de-abia vom curăți drumul pentru alții. Cei ce vor veni după noi ne vor amesteca în același primitivism cu cel al societății în care trăim și nici nu vor bănui tragedia de precursori, chinuiți, batjocoriți, neînțeleși, trădați, care a fost în noi. Putând lucra, egoist solitar, ca cei mai buni din țările luminate ale Apusului, noi nu vom fi lăsat după noi nimic întreg, nimic armonios, nimic asemănător marii iubiri de gând, care a fost în noi.

Care e sufletul cu care avem noi a lucra?

Desigur, înainte de toate sufletul țăranului daco-roman. Care sunt însă potențele acestui suflet?

Există o selecție naturală a inteligențelor naționale pe baza luptei de adaptare pe care popoarele trebuie s-o dea spre a birui dificultățile ridicate în calea lor de natură ori de om. Mintea se ascute din generație în generație în direcția biruirii cât mai ușoare a acelor obstacole. La popoarele prea chinuite de adversitățile istorice – cazul poporului nostru, martirizat de toate liftele pământului – se formează un fel de carapace spirituală, în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă și inertă: în specie: fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieți mai omenești, tradiționalismul, neîncrederea față de orice om sau lucru nou, asprimea și necioplirea în diferite manifestări individual-sociale. Dar observatorul răbdător, care stă și așteaptă să iasă din scoica colțuroasă, adevăratul organism, adăpostit înăuntru, are bucuria de a vedea o ființă foarte fin și complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de apercepție variată și puternică a lumii, total nebănuite, numai după aspectul crustei de piatră. Fatalismului cosmic îi corespunde splendida etică optimistă, păgâno-creștină, care dă celui nedreptățit siguranța că răutatea nu va rămâne nepedepsită și că deci el poate aștepta cu resemnare filozofică această pedeapsă imanentă a nedreptății. Insensibilității la greutățile și trivialitățile vieții materiale îi corespunde entuziasta dorință de a se face frumos măcar la zilele mari, care crește înclinările sale pentru arta de toate felurile. Tradiționalismului țărănesc îi corespunde o curiozitate extraordinar de multilaterală, chiar pentru lucrurile total străine de experiența lui principiară. Neîncrederii față de orice e nou îi corespunde dorința de a afla taina acelei noutăți, spre a o supune: de unde, un spirit de observație și de critică excepțional de ascuțit, întrecând adesea cu mult pe cel al omului cult, deprins cu formulele luate de-a gata din cărți. Asprimii în maniere îi corespunde un simț de măsură și cuviință sufletească, cu atât mai puternic, cu cât el nu se poate manifesta extern, decât cu totul stângaci. Copilul țăranului e aruncat în lupta vieții, încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebuie să învețe singur a ieși din încurcătură. Iar școala de agerime practică a trupului și sufletului îi e completată de lupta – nu căutată de cine vrea, ci impusă tuturora – pentru întâietatea ori distincția spirituală, extraordinar de prețuită în societatea țărănească. Agerimea minții îi e pusă la încercare fiecăruia în orice clipă, nu numai de un intres imediat și utilitar, dar mai mult încă de plăcerea, pur estetică, pe care țăranul o are de a vedea scânteind un cap superior. Iuțeala aperceperii, vioiciunea reflexiei, justețea judecății, promptitudinea respingerii argumentului contrar, stăpânirea de sine în focul luptei de inteligență, caalerismul condamnării imediate a mijloacelor lăturalnice ori brutale de întrecere, toată această minunată autoeducație ce și-o dă societatea țărănească, scânteietoare de vervă, de bucurie a vieții, încordată ca o strună continuu vibrând muzical, de sinceritate aproape antic de consecventă, de cavalerism cu un cod foarte complicat, – e o realitate pe care clasa suprapusă – în mare parte de alt neam decât poporul nostru – n-a cunoscut-o și deci n-a avut-o în vedere la organizarea culturii sociale a națiunii. S-a văzut ridicola babilonie a introducerii copilului de șăran în viața naturii prin cărți, care-i proclamau marele adevăr nou, că „boul e un animal cu patru picioare”. Sufletul țăranului român ne ajunge nouă – Confraternității universitare – total obosit, amărât, dezgustat și adesea chiar mutilat, de fabricile de banalizare sistematică, denumite școală primară și secundară. Mai e vreo mirare că feciorul de țăran trecut prin toată filiera uzinei școlare e un simplu neurastenic ori un nevrozat iremediabil? Căci trebuie să fie cineva prea recalcitrant la orice disciplină, ori prea puternic spiritual: dominând orice violență externă, ca să poată rezista tăvălugului nivelator, care e școala organizată mecanic-industrial: supunând și pe cel genial și pe cel sărac cu duhul aceluiași dresaj cu locuri comune. Universitatea deci, în loc de a fi un colegiu frățesc de tineri și bătrâni care caută împreună, deopotrivă de entuziaști, realul, adevărul, frumosul, sensul lumii și al vieții, trebuie să fie, în haosul și decăderea actuală, un adevărat spital pentru mutilații la suflet. Ca să-și poată veni în fire, copiii aceștia ai unei rase în adevăr nobile, încăpute pe mâinile educatoare ale unor oameni strâmb pregătiți ori rău conduși, trebuie să le redăm atmosfera de acasă, vioaie, veselă, lipsită de orice pedanterie și închipuire de sine magistrală, firească în libertatea deplină dela frate mai mare la frate mai mic, caldă, copilăresc de idealistă, – și, fără îndoială, multe suflete vor înflori din nou, strălucind prin inteligența lor originală, pătrunzătoare, clară, creatoare, – deși, tot așa de sigur, multe altele vor rămâne pentru totdeauna schilodite, luând cu ele numai arzătorul regret de a se fi născut prea devreme față cu încetul proces de purificare al nenorocitei noastre orânduiri sociale.

Fiecare națiune trebuie să-și aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulțimilor și de selecționare a talentelor și geniilor. Copiii șăranului nostru, vioi și clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de națiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi și înceți. Școala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru național și ramificată după scopurile sociale specifice evoluției noastre actuale.

Dacă însă calitativ sufletul cu care avem a lucra e de o finețe și mlădiere originară neîntrecută, cultural-evolutiv el e încă în stadiul primei copilării. El nu a făcut decât o foarte modestă etapă în ascuțirea psihofiziologică, necesară marilor abstracții ale culturilor creatoare superioare. Trecerea de la stadiul vegetativ-etnografic – oricât de strălucit – la cel cultural creator, general uman, universal-valabil, e departe de a se fi făcut. Un suflet proaspăt de la țară, supus presiunii formidabile a capitalului ideologic contemporan, rar poate suporta cu perfectă elasticitate povara și nu rămâne deformat. De abia în a doua ori a treia generație, treptat-treptat intelectualizată, țăranul român își arată incomparabilele lui calități sufletești. Și e caracteristic că chiar în trecutul nostru istoric o atare treptată intelectualizare a dus nu numai la egalitatea noastră, spiritual-creatoare, cu alte națiuni mai vechi în cultură, ci la superioritatea noastră asupra lor, dându-le noi, conducători sufletești.

Din aceste constatări decurge – ca o condiție esențială a oricărei superiorizări a culturii, individuale, ca și sociale – lărgimea general-umană a orizontului inspirator de gânduri.

Naționalul e ceva biologic-politic: e conștiința de sine, solidară, a unui organism independent, în luptă de existență cu alte organisme analoage și întrebuințând pentru apărare chiar forma animalică a luptei, care e războiul. Naționalul nu e ținta supremă a spiritualizării, ci e materialul brut, care are a fi înnobilat prin gândirea general-umană, astfel încât creațiunile lui să devie pretutindeni și etern valabile. Ești național în orice creațiune a culturii superioare nu conștient, voit, ci inconștient, fatal. Dar întocmai cum nu vrei, ci ești, fără voia ta, în opera de artă, liric ori epic, tot așa ești, fără să vrei, național, în sufletul tău.

Omul, fie el incult, fie cult, lucrează, ideologic, cu un material de gânduri general-omenesc; etnografic, adică sub-cultural, ca și superior-creator, adică adevărat cultural, esența diferitelor civilizații naționale e asemănătoare: nu numai în ideile conducătoare, ci adesea chiar în unele forme concrete, îmbrăcate de aceste idei; comparați civilizația etnografică românească cu cea scandinavă, cu cea peruviană sau chiar cu cea a negrilor mahomedani și comparați cultura elenică a epocii clasice cu cultura mexicană anterioară invaziunii spaniole. Calitatea diferită a sufletelor naționale e o entitate de ordin diferențial și potențial, iar nu esențial.

Fie prin specializarea aptitudinilor sufletești subconștiente, fie prin tăria excepțională a puterii aperceptive și raționale, popoarele ajung a se deosebi într-un fel – am putea zice termic: unele cu sânge rece, luna masculină, soarele feminin – altele tocmai dimpotrivă. Identitatea construcției generale, psihofiziologice, la toate rasele omenești creează substratul sufletesc universal-valabil al tuturor civilizațiilor. Legea cosmică a diferențierii aptitudinilor până chiar și în organele perechi ale aceluiași individ, creează, pe baza factorilor multipli de influență a pământului asupra omului, potențe și nuanțe etnopsihologice, nenumărat de variate.

Mijlocul unic de a accentua diferențialul e acela de a intensifica genericul. Lărgind și aprofundând cultura noastră de simpli oameni, ca oricare alții, devenind cât mai spiritualizați ca cetățeni ai lumii, subconștientul specific-național din noi, care colorează fatal oricare creație superioară de artă, filosofie ori știință, din pricina precumpănirii instinctului asupra inteligenței în orice inspirație nouă (altfelcei mai erudiți ar fi cei mai geniali, pe când dimpotrivă geniul procede prin inspirație transcendentală), subconștientul, zic, are un câmp mult mai vast de manifestare, atât intensivă cât și extensivă. Dar mai mult decât atât. De la etnografic la cultural nici nu e punte de trecere. Etnograficul e ceva definitiv, milenar și universal, rezultat ultim al geniului popular natural. Etnograficul exprimă o concepție etică, estetică și metafizică asupra lumii și vieții ca rezultat al unei experiențe multiseculare: atât ideile cât și formele lui alcătuiesc o lume aparte, din care nu este trecere: precum nu este trecere de la civilizația laponilor la cea a elenilor. Culturalul e ceva abstract, simbolic, artificial. Culturalul e rezultatul spiritualizării aristocratic-idealiste pe cale de antrenament și selecție forțată într-un spațiu și timp dat. Etnograficul pleacă de la instincte. Culturalul pleacă de la idei. Culturalul e mereu schimbător în rafinata evoluție spre cât mai complex a ideilor creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minuțios tradiționalism. Necesitățile vieții spirituale superioare sunt total necunoscute vieții etnografice. A lua valori și forme etnografice pentru a exprima valori și forme culturale înseamnă a confunda iremediabil două stări de suflet total disparate și a crea un monstru de civilizație falsă. Nu forma creează ideea, ci ideea își caută forma. Culturalul ca forme concrete e exclusiv rezultatul gândirii superioare solitare, născute prin generație spontanee, din legea cosmică a diferențierii, calitative și intensive, aplicată indivizilor izolați. Tonalitatea, nuanța, ritmul creației acesteia superioare, sunt date, firește, de pasta psihofiziologică diferită a nenumăratelor organisme sociale, care sunt rasele și popoarele. Ai aceeași idee de templu, ori de statuie, ori de imn liric, ori de contract social-politic, exprimată de marii creatori ai culturilor originale, capetele geniale ale națiunilor, total diferit, nu după mentalitățile individuale ci naționale: această diferență e cu atât mai inconștientă cu cât creatorul e mai desăvârșit. În adevăr singura muncă, singura grijă și suferință a creatorului e de a da formă deplin corespunzătoare gândului care-l frământă. Iar gândul acesta nu este un gând social, politic ori național, ci e un gând specific creației: compozitorul gândește muzical, sculptorul gândește plastic, poetul gândește simbolic. „Limbile” acestea specifice sunt intraductibile dintr-una într-alta. Creatori foarte elocvenți în limba lor, plastică, muzicală, simbolică, sunt total afazici în limba noastră practic-utilitară a necesităților vegetative ale vieții, ca și în limba metafizică a cetățenilor republicii lui Platon.

Cea mai evidentă dovadă a stării noastre spirituale înapoiate e confuzia care se face între etnografia românească și arta ori gândirea superior-culturală românească. Ai noștri înțeleg o prelungire a etnograficului în cultural, a popularului în artisticul-filozofic, în loc să le înțeleagă ca două lumi diferite care au contact între ele, nu direct, ci prin intermediul altor lumi, care sunt etapele treptate ale spiritualizării colectiv-individuale: prin propagarea unei anumite religii a unui nou complex de idei: cum a fost, în alte locuri și timpuri: cultura superioară medievală, cultura superioară a Renașterii etc., în diferitele lor faze, crescute treptat din forțele vii, singular-geniale, populare, ale națiunilor, diferit colorate la diferitele națiuni, dar deopotrivă de abstract fecundate de la artificial la natural, iar nu de la popular la artistic-filozofic.

Avem dar de intensificat în tinerimea care aleargă la luminile noastre nu ceea ce e țărănesc în ei, ci ceea ce e general-omenesc. Dar această culturalizare a intelectualității noastre născânde nu are a se face prin antrenamentul spiritual cu cultura unei anume națiuni predilecte. A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greșeală analogă aceleia, mai înainte atinse, a etnografizării creațiilor abstracte. Căci cultura acestor națiuni este ceva organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim niște simple animale mimetice, dacă am căuta să gândim cultural ca francezul, englezul, germanul, contemporan ori istoric. Cultura unei națiuni se naște din ciocnirea unor influențe ideologice străine, forțat ori de bună voie, cu instinctul creator național. Cu cât însă un popor este mai tânăr, cu atât el e mai expus să ia expresia formală drept idee. Ori forma este ceva neasimilabil: ea este interpretarea națională, specifică, a ideii pure. Ideea singură e asimilabilă fiindcă e general omenească. Ideea catedralei gotice în Franța și Italia e ca ferment aceeași, ca întruchipare total diversă. Noi avem a oferi instinctului creator al națiunii noastre idei, iar nu forme. Și ideile vor fi imediat roditoare, pe când formele vor fi sterile. Idei în sine, idei artistice, științifice, filozofice, sociale, politice, în perpetuitatea lor – critic văzută – de transsubstanțializare infinit de variată.

Nu cultura superioară a unei națiuni, ci cultura a cât mai multor națiuni, are a ne interesa. Numai, așa putem ucide mimetismul ieftin al formelor și silim la gândire, la luare de poziție personală originală. Cultura istorică deci, mergând mână în mână cu cultura filozofică și cea artistică, toate general-umane, iar nu singularizat naționale, cu atitudine servil-colonială față de ele.

Ideile pure, care circulă în spațiul geografic-uman și în timpul istoric-uman, cu ajutorul marilor genii creatoare, în care ele aprind focul luptei pentru transsubstanțializare a gândului abstract în formă concretă, – sunt activ în indivizi și națiuni în cele două feluri etern creatoare de energie: simpatetic – prin iubirea față de noul gând – sau, repulsiv, prin ura și combaterea noului gând, adică – din ciocnire – prin crearea antitetică a altui gând. Și într-un caz și într-altul rezultatul final e tot crearea. Decât, că în cazul urii, drumul până la creare e mai lung și cheltuiala de energie mai mare. Firesc, indivizii, și după ei popoarele, iau mai bucuros drumul cel dintâi, al iubirii.

Ideea-mamă a întregii culturi românești e ideea romană. Cultura noastră națională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizație vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe odată cu descoperirea Romei. Roma ne descoperise pe noi încă din întunecatul ev mediu. Dar noi nu reacționasem. Dimpotrivă noi am descoperit-o simultan, pe căi diferite, dar cu efecte fulgerător-creatoare identice, în toate cele trei țări românești ale Daciei – deplin – abia în secolul al XVII-lea. Istoriografia românească din Moldova, Ardeal și Țara Românească e creatoarea conștiinței naționale superior culturale a poporului nostru. Iar această conștiință națională superioară aprinde fără întârziere – pe cale simpatetică – sufletul primitiv-natural al națiunii fiice cu dorințe, impulsii, tendințe violent răscolitoare de gânduri. Legătura cu Roma-mamă e făcută întâi – multă vreme – prin sora italiană, apoi marele foc sacru al ideii pure, încinge întreaga Franță. De la 1789 până azi ideea culturală creatoare romană e activă în națiunea noastră prin mijlocirea Franței. Încercările antiquaric latine ca și cele romantic italofile – de legătură nouă cu gândul roman – n-au creat nimic trainic.

Dar ideile culturale romane – propriu-zis, cultural antice, greco-romane – nu sunt azi exclusiva proprietate spirituală a Franței. Întreaga lume europeană și americană – am putea zice întreaga lume civilizată – latină, germană, anglo-saxonă – trăiește cu idei romane. O exclusivitate a inspirației noastre prin Franța, ne-ar duce – prelungită prea mult – la situația intolerabilă de colonie culturală franceză. Ideea romană trebuie deci readusă la puritatea ei principiară, impregnată cât mai mult de suflul ei originar-antic, eleno-roman, iar reacțiunea noastră față de această idee trebuie din ce în ce mai mult intensificată național-daco-roman, liber inspirată de sufletul nostru nefalsificat, nemanierat cu diferite influențe exclusive contemporane. Clarificându-ne și aprofundându-ne mintea noastră cu experiența ideologică universală – fiecare națiune făcând să vibreze în noi, puternic, o altă coardă – lăsând iubirea noastră instinctivă pentru Roma să coloreze după legile ei, fatale, creațiile noastre, vom avea dat substratul larg omenesc al inspirației culturale creatoare prin ciocnirea cu alte gânduri – diverse de cel românesc. Împlinirea însă a chiar actului creării trebuie să fie cea mai sălbatică liberare de tot balastul, de toată schelăria, pe care ne-am urcat, spre a privi cât mai departe și cât mai adânc, în lume. Suprema depersonalizare, deznaționalizare, destendenționalizare, trebuie să fie actul de purificare, precursor creării. Înaintea ideii pure: de filozofie, artă, știință, trebuie să stea omul pur de orice intenții trecător lumești. Din unirea sufletului lui imaculat de cele pământești, cu ideea pură, se va naște – potrivit legilor supreme, incontrolabile și neguvernabile de noi – opera nouă: asemănându-se – ca eternă valabilitate, umană – cu mama ei, ideea, – și asemănându-se – ca înfățișare formală, națională – cu tatăl ei, creatorul.

Nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii românești. Acordarea întru eternul omenesc a creatorului îl va face să crească până la simbolul veșniciei fiecare element superior prelucrabil al vieții noastre naționale. Și cântăreți divini ai frumosului, profeți incomparabili ai adevărului, vor da viziunea sublimului, în formă transcendental ritmată română, tuturor popoarelor și tuturor timpurilor.

Dar pentru a ajunge acolo, ca națiunea noastră să trăiască universal-uman, confraternitatea Universității noastre trebuie să convertească întreaga națiune la cultul ideii pure. Dematerializare fără cruțare; spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a realității naționale pentru ceea ce are etern în ea; activitate misionarică social-culturală, adânc iubitoare, pentru prepararea întregii mulțimi a fraților cu taina cea mare a nașterii geniilor noastre, universale: iată uriașa sarcină care apasă pe umerii noștri de adevărați părinți ai națiunii.

Și după cum trupul omenesc, pentru a se mișca în spațiul terestru, are nevoie să ia anumite atitudini, la care e treptat-treptat antrenat în viață: pe pământ, în mers, alergat, urcat, – în apă, înnotând – tot astfel sufletul pentru a se mișca în lumea ideilor are nu mai puțin nevoie să fie inițiat în atitudinile necesare, imperativ obligatorii și total diferite unele de altele, – atitudini care singure pun sufletul în stare de a primi și a da ideile pure, care, ca atomii în Cosmos, alcătuiesc vibrarea vieții etern conștiente de sine: atitudinea religios-lirică, cea ritmic-muzicală, cea poetic-plastică, cea filozofic-tragică, cea științifică-arhitectonică, cea istorică-epică-dramatică, cea social-culturală, ori, în sfârșit, cea practic-politică.

Maeștrii atitudinilor sufletului, inițiatorii în taina mișcării în lumea ideilor, trebuie să fim noi, cei care prin știință, experiență, suferință, închinare, am fost binecuvântați cu darul măcar al unei singure mișcări în lumea imensă a gândurilor. Discipolii vor intra la fiecare, vor încerca acordarea sufletului cu atitudinea fiecăruia din noi, și, sau vor vibra armonios de contactul cu ideea cea nouă, sau, vor căuta mai departe atitudinea deplin înrudită alcătuirii sufletului lor, individual.

Nenorocita identificare a sufletului cu trupul în care trăiește și apoi a acestuia însuși cu materia inertă, a făcut să se piardă, în raționalismul feroce, trivial-materialist, modern, până și însăși înțelegerea originii gândurilor noastre fundamentale. Filozofia, istoria, arta sunt astăzi științe care se inoculează, ca un ser medical – pe cale așa-zis metodică – în creierul celui chemat și celui nechemat, deopotrivă. Suflete total nefilozofice, ori neistorice, sunt dresate cu de-a sila ca atare – nu se dresează oare și cai matematici? – și sute de monștri pseudoumani, numiți și specialiști, sunt aruncați în viața socială spre a neferici la rândul lor pe alții. Și așa va suferi omenirea, fără putință de îndreptare, cât nu se va întoarce la divina doctrină a inițierii afinitar-elective în idee, prin punerea la încercare a sufletului adolescent cu atitudinile spirituale capitale, spre a și-o alege – prin iubire – pe aceea în care sufletul lui se pierde ca o notă în acordul perfect.

Cum omul care a trăit o viață într-o strâmtă vale de munte, la prima vedere a vastului spațiu liber ce-l dă orizontul mării, se va da înapoi speriat căutându-și sprijin în cel mai apropiat obstacol care să-i mărginească privirea, cum sufletul nostru însuși, mereu visând de infinit, se dă totuși înapoi cu groază și i se pare că se scufundă în haos, când îi ceri să gândească la ce poate fi dincolo de ultima stea văzută, și tot mereu mai departe, dincolo, fără oprire și fără hotar, – așa se dă aiurită înapoi mintea contemporanilor noștri când din cutiuțele sistematice, cu cea mai perfectă metodă ordonate și cuprinzând întreaga înțelepciune științifică asupra lumii și vieții – e scoasă de marile izbucniri ale geniului creator solitar, intuitiv-vizionar în natură și în sufletul omului, spre a lua cunoștință de anarhica lui descoperire, fără fișe și rafturi, a unui nou aspect al formei, ori al ideii universale.

Ci viața adevărată e a inspiraților. Când pentru întâia dată sufletul omului s-a trezit la viața conștientă în lume, tulburarea iubirii, a fricii, a mâniei, a necunoașterii, i-a acordat sufletul liric, religios, politic, științific, și gândul care i-a fulgerat atunci în minte, ca și forma fierbinte, pătrunsă toată de vibrarea vieții închise întrânsa, scurt lapidară, pentru că vulcanică, au fost expresia veșnic-valabilă pentru toți muritorii care au mai trăit în lume. Și tot așa când întâia dată sufletul omului s-a deșteptat din credința în minune, când ochii săi au putut privi tăios și rece asupra vieții și morții, gândul filozofic, ideea ordonatoare a tuturor aparițiilor în Cosmos s-a născut complet înarmată, ca Palas din capul lui Zeus. Iar frângerea speranței umane, brutala dezmințire a copilăreștilor noastre planuri de fericire trainică pe pământul plin de durere, a născut cântecul tragic.

Privește pe creator la lucru: „fragmentul acesta de lume e frumos: și anume așa, și așa”: și omul imită natura mereu și mereu mai deplin, – ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuși Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Și ca Dumnezeu creează și el viață din lutul inform. Și bucuria pe care omul o are de a înțelege toate, îi dă mișcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte: în cadențe, în versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.

Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai deplin și mai adânc lumea și viața, e însă biruirea inerției materiei. Fiecare creație nouă își are ca început aceeași inspirație subconștientă, transcendentală, vulcanică, pe care a avut-o și primul om, înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideea de foc inițială. Și de multa preocupare de formă, rătăciții în lumea gândurilor, cei ce n-au iubit niciodată ideea, cred că doar forma e totul. Și lumea contemporană întreagă trăiește o vreme a formelor, a idolilor morți luați drept zeii înșiși și toată știința și filozofia și arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstruiește un corp, tot astfel cu membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în școli, compune cu ușurință, repeziciune și perfectă liniște de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toți oamenii aceștia să știe despre chinul creării sub imperiul demonului lăuntric? Despre marea suferință a exteriorizării ideii, care-și cere inexorabil trupul, în care să se coboare în lume? Dar și de nebuna jubilare a găsirii armoniei între gândul nou și materia inertă biruită, în veci nu vor ști banausii, a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.

Și alexandrinisml acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e în esența lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puține și slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în fața lumii și vieții e luată din cărți și tradiții, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui să știe că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideii, orice metodă numai un plan personal și pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanțializarea ideii. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, turtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăznește să zboare: i se pare chiar ridicol să încerce a zbura. Cercetarea realităților vieții se identifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singura conștientă de sine și de Cosmos, căci omul e singurul animal, cosmic, pe care până acum l-a creat Rațiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. Întreaga viață a sufletului nu mai are – pentru contemporan – decât un sens descriptiv. Redarea precisă, amănunțită, a impresiilor simțurilor animalice. Un senzualism trivial și neinteligent. Munți de material informativ-descriptiv, fără o singură idee subsumator-spirituală înăuntrul materiei.

Și până și atitudinea istorică, adică sintetizator-evolutivă a gândului, ca și atitudinea filozofică, adică valorificator cosmică a lumii și vieții, au decăzut la o simplă atitudine utilitar practică, de urmărire a faptelor și ideilor umane ca a unor simple materiale brute, clasificate, etichetate și înmagazinate metodic ca niște fosile găsite în pământ și expuse apoi paleontologic. A face știință astăzi se cheamă „a strânge materiale”. Se uită că nu poate strânge materialul decât acela care îl înțelege și valorifică principiar, cauzal, efectiv. Real-criticismul înțelept ca gând prim, și vechi ca însuși Socrate, deplin îndreptățit ca sistem de înțelegere a lumii, numai pe baza perfectei și adâncii ei cunoașteri efective, a dus în epigonii de astăzi la un hamalâc stupid al tuturor nechemaților care adună fără nici un spirit superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce le cade sub simțuri, fiindu-le total indiferent și neinteligibil de-i caracteristic, ori zadarnic și mut. Confraternitatea Universității noastre trebuie să înțeleagă viața ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însuflețire, spiritualizare, a întregii noastre munci ordonate în viață. Iar spiritualizarea aceasta a vieții, valorificată după unitatea de măsură supremă: etern valabilul uman, să fie legea perpetuă a deosebirii inertului de viu, animalicului de uman, naturalului de cultural, materialului de spiritual. Întru început era rațiunea supremă. Și rațiunea supremă era la Dumnezeu și Dumnezeu era rațiunea supremă. Socrate, Platon, Zenon, Ioan și Kant n-au putut găsi altă înțelepciune decât aceasta. Dar în viața-spirit, în viața-ne-moarte e cuprinsă însăși legea de existență a Cosmosului. Și ridicându-ne din țărâna care ne trage la dânsa, proclamându-ne una cu spiritul viu al Lumii, noi împlinim comandamentul legii vieții pe pământ: de la sub-om, la om, de la om, la zeu.

Și toată puterea, latentă în națiunea noastră, de creare nouă, de luminare a lumii cu o nouă lumină, are a fi fructificată de acest gând al sublimului. Din iubirea pentru ideea forță, din avântul către idealul vieții biruitoare a morții, se va naște singura formă, singura existență concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viață umană, să dea nemurirea vieții spirituale, etern-valabile, și faptei geniului națiunii noastre. Și cum nimeni nu știe ziua și ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârșească în viața trupului, e graba mare ca sufletul națiunii mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viață.

Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele puternic și larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur zborul în țările senine și curate. De acolo ochii tăi vor vedea încă mai limpede întreaga icoană a lumii și vieții, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerție și moarte ale putreziciunii materiei care dospește în adâncuri. Și solitudinea calmă a cerului te va reînvăța olimpicul ritm constant al eternului, netulburat de moarte, al legilor veșnice după care trăiește Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spațiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viața.

Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, ținute în semestrul de iarnă 1919 – 1920 la Universitatea din Cluj, citită în ziua de 3 noiembrie 1919.

/0 Comments/by
COMUNICAT „REȚEAUA PROFESIONIȘTILOR”. Pe 6 Decembrie, de Sfântul Niculae, putem recupera România pentru urmașii noștri!
,

COMUNICAT „REȚEAUA PROFESIONIȘTILOR”. Pe 6 Decembrie, de Sfântul Niculae, putem recupera România pentru urmașii noștri!

reteaua profesionistilor renastem, romania, iuliean hornet

COMUNICAT „REȚEAUA PROFESIONIȘTILOR”. Pe 6 Decembrie, de Sfântul Niculae, putem recupera România pentru urmașii noștri!

În data de 5 octombrie 2020, Grupul de inițiativă Rețeaua Profesioniștilor „Renaștem” (RPR) a semnat, împreună cu Partidul Neamul Românesc, protocolul prin care Partidul Neamul Romanesc pune la dispoziția Platformei Profesioniștilor dreptul de a depune liste de candidați la alegerile parlamentare viitoare. Au semnat, din partea Profesioniștilor, Iuliean Horneț, iar din partea partidului Ninel Peia. Pe listele de candidați vor figura profesioniști din diverse partide sau independenți, candidați care vor îndeplini criteriile de competență profesională și moralitate civică pretinse de inițiatorii platformei. „Sperăm să ni se alăture cât mai multe partide neparlamentare pentru a realiza unitatea forțelor politice patriotice care se opun dictaturii partidelor parlamentare – a declarat Iuliean Horneț. Este singura cale democratică prin care putem aduce în Parlament emisari autentici ai poporului român. Să ne unim forțele ca să facem cunoscută electoratului apariția acestei oferte electorale, a acestei forțe politice a românilor competenți și sensibili la interesele neamului românesc!”

Iată textul comunicatului emis în urma semnării protocololui amintit:

Profesioniști din toată lumea românească, veniți să candidați!

Conform sondajelor, mai mult de 90% dintre români nu mai au încredere în partidele parlamentare, în politicienii pe care aceste partide îi promovează în funcțiile de guvernare, în exercitarea puterii legislative, executive și judecătorești.
Acești politicieni au dus Țara în pragul unui dezastru istoric, de care România n-a mai avut parte niciodată în istoria sa.

Nici pe vremea turcilor sau a fanarioților, nici pe vremea ocupației sovietice, poporul român și interesele sale cele mai firești nu au fost ignorate și nesocotite așa cum se întâmplă în ultimii ani. Iar după informațiile noastre guvernanții ne pregătesc legi și măsuri care vor duce la pierderea totală a suveranității naționale, la pierderea totală a controlului românesc asupra economiei, asupra resurselor naturale, asupra învățămîntului și a instituțiilor culturale.

De ce opoziția noastră, a românilor, a fost și este atât de slabă, fără efecte practice în desfășurarea evenimentelor majore?

Răspunsul este simplu și extrem de dureros: pentru că am fost trădați!

Trădătorii care au organizat lovitura de stat din decembrie 1989 s-au instalat la guvernarea României, au inventat o fațadă democratică pentru viața politică, au decretat pluralismul politic, dar în realitate, din 1990 și până azi, România este guvernată de același partid, partidul de trădători care s-a fragmentat în partidele politice care se rotesc la guvernare, mimând alternarea democratică la putere!

În spatele lor este același grup de persoane, aceleași interese străine de destinul la care avem dreptul ca națiune liberă!

În realitate, în momentul de față, oricare dintre partidele parlamentare ar ajunge să guverneze, nu este nicio deosebire între ele, au și vor avea aceeași poziție de trădători în chestiunile esențiale: renunțarea la suveranitatea națională, sabotarea economiei românești, a întreprinzătorilor români, atacul la identitatea națională, într-un cuvînt ignorarea intereselor naționale ale românilor.

Există mari interese ale unor puteri internaționale ca România să nu-și fructifice potențialul material și uman de care dispune!

Sunt mulți cei care râvnesc la bogățiile naturale ale României!

Sunt mulți cei care sunt conștienți că românii au, genetic, o înzestrare intelectuală deosebită, un potențial creativ cum nu mai găsești la multe popoare!

Multe cancelarii străine sunt conștiente că românii, dacă vor fi lăsați de capul lor, vor deveni unul dintre cele mai putenice state din Europa!

În zilele noastre Europa este bântuită de un curent secesionist care vizează cam toate statele mai importante. Anglia, Franța, Spania, Italia, Ucraina, dar și alte state, se confruntă cu perspectiva ca prin aplicarea principiului națiunii, al libertății de a decide prin vot, părți importante din teritoriul acestor state riscă să se separe în viitorul cel mai apropiat și să devină state independente.

Singura excepție suntem noi, românii, aflați în fața perspectivei legitime de a ne face Țara și mai mare, prin Unirea cu Basarabia și Bucovina! Iar această perspectivă perfect legitimă nu atrage simpatia nimănui, ci numai adversitate, mai mult sau mai puțin fățișă!

Din păcate, această perspectivă are adversari redutabili și în clasa politică, la nivelul cel mai înalt al edificiului politic! Ideea de Românie Mare nu a fost încurajată de nici unul dintre cei patru președinți post-decembriști!

România este înconjurată de un brîu de etnici români numeroși, care trăiesc ca minoritari în țările vecine.
Existența acestei importante componente a neamului românesc ar trebui să fie la temelia politicii externe a guvernului de la București!

Nu numai clasa politică, ci și noi, societatea civilă din România, avem cu toții datorii mari față de acești români extranei, inclusiv față de românii din diaspora! Avem datoria de a-i avea în vedere în toate proiectele noastre politice majore. Clasa noastră politică îi ignoră însă cu desăvârșire, dovedind că nu are nicio legătură cu nevoile reale ale Neamului românesc.

Față de această situație, reacția românilor nu a lipsit. S-au înființat partide și ONG-uri cu vocație patriotică, prin care au sperat să ajungă la puterea de decizie politică.

Din păcate, clasa politică a reușit să se baricadeze în spatele unei legislații ticăloase care face imposibil accesul altor partide în Parlament!

Mai facem acum o încercare de a pătrunde în Parlamentul României. Am învățat din experiența celorlalte partide ne-parlamentare și suntem plini de speranța reușitei!

Cine suntem noi?

Ca grup de inițiativă suntem câteva zeci de români care ne-am ilustrat prin performanțe profesionale cunoscute și recunoscute de societatea românească. Să dăm câteva nume: Prof. Florian Colceag, Prof. Ion Coja, Inventator Iuliean Horneț, Ing. Justin Octavian Baltă, Ing. Ioan Hossu, Prof. Alexandru Stănilă, Avocat Diana Iovanovici Șoșoacă, Prof. Mircea Vintilescu, Scriitor Alexandru Mironov, Dr. Radu Dop, Prof. Camelia Petrescu, Jurnalist-scriitor Miron Manega.

În fruntea noastră se află unul dintre cei mai cunoscuți inventatori în viață! Intrați de Internet și aflați în detaliu cine este inventatorul Iuliean Horneț și comparați CV-ul său cu oricare CV al politicienilor care au în mâna lor frâiele puterii din România!
Veți găsi printre acești politicieni persoane fără nicio performanță profesională, mulți dintre ei fără o profesie certă! Chiar mari „politicieni” fără bacalaureat, fără studii superioare…

Aceștia sunt cei care ne conduc! Această situație nu mai poate fi tolerată!
Grupul nostru, al PROFESIONIȘTILOR, lansăm o chemare către colegii din toată țara să vină alături de noi și în urgența cea mai mare să alcătuim niște liste de candidați valabili pentru alegerile din decembrie!

Din diverse motive, dar mai ales din cauza unor opreliști legislative, dar nu și legitime, nu ne-am putut crea un partid.

De aceea, listele de candidați pe care le vom alcătui vor fi depuse sub sigla unui partid neparlamentar, partid patriotic, care pune la dispoziția platformei PROFESIONIȘTII dreptul său de participare la alegerile parlamentare. Este vorba de PARTIDUL NEAMUL ROMÂNESC.

Cu o campanie electorală inteligent dusă, sperăm să spargem baricada de opreliști prin care partidele parlamentare au pus monopol pe puterea politică.
Sperăm să ajungem la mintea și inima românilor, determinându-i să ne dea votul.

Rețineți, vă rog:

1. Majoritatea candidaților noștri vor figura pe listele electorale în județele de baștină, acolo unde lumea îi cunoaște, cu bune și cu rele, și vor fi votați sau nu în cunoștință de persoana candidaților.

2. Candidații propuși de platforma PROFESIONIȘTII vor fi desemnați după o selecție riguroasă, orientată de următoarele criterii:

– să fie un ins competent în profesia sa, iar competența să fie recunoscută în mediul profesional respectiv, să fie dovedită prin performanțe profesionale;

– să fi dovedit atașament la interesele comunitare și naționale, să se fi ilustrat printr-o atitudine corectă față de problemele în care și-a făcut cunoscută poziția;

– să aibă un comportament moral, fără abateri de la legislație, de la normele unei conduite sociale exemplare.

Pe scurt, candidații noștri sunt profesioniști de clasă și cetățeni onorabili. Ei vor duce în Parlament voința și spiritul poporului român, al electoratului care ne va vota!

Pentru reușita inițiativei noastre, apelăm la fiecare cetățean, la fiecare partid ne-parlamentar, la fiecare ONG, să ne ajute în prima etapă a parcursului nostru: stabilirea listei de candidați!

Vă așteptăm să vă auto-propuneți, cei care vreți să faceți parte din acțiunea noastră, din grupul de PROFESIONIȘTI.

De asemenea, vă rugăm să propuneți și alte persoane, veritabili profesioniști, al căror loc potrivit considerați că ar putea fi Parlamentul României!

Așteptăm asemenea propuneri, mai ales din partea partidelor ne-parlamentare, pe care le chemăm să ni se alăture, să se considere parte din vasta coaliție de forțe patriotice pe care vrem s-o edificăm.

Dintre persoanele propuse de dumneavoastră vor fi desemnați candidații de pe liste.

Persoanele care nu vor încăpea pe aceste liste rămân în rezerva de cadre a platformei, iar în caz de reușită vor primi însărcinări potrivite, în cadrul unei ample activități social-politice pe care grupul nostru o va dezvolta.

Înscrierile pe listele noastre se fac online, trimițând un CV personal al persoanei propuse la adresa de mail următoare: (numele județului în care locuiește) vrancea@renastem.ro, (numele sectorului 1-6 in care locuiește) sector3@renastem.ro, (numele țării în care muncește) america@renastem.ro, suedia@renastem.ro etc.

A consemnat „Rețeaua Profesioniștilor Renaștem” via CERTITUDINEA, nr. 73, 2020.

/0 Comments/by