May 2024 - Page 2 of 4 - Revista România Culturală

Curentul țăranist de gândire economică și gândirea economică românească în perioada interbelică

I. ÎNCEPUTURI

1. Primul ţărănist român: Ion Ionescu de la Brad

Ion Ionescu de la Brad

Ţărănismul debutează în România cu activitatea lui Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) – pe numele său adevărat Ion Isăcescu – agronom, economist, om politic, participant la Revoluţia de la 1848. A promovat agricultura bazată pe metodele tehnice moderne şi pe principii economice de organizare. A contribuit la dezvoltarea ştiinţelor agronomice în România şi este precursor al silviculturii româneşti. A susţinut neîncetat dreptul ţăranilor la împroprietărire.

S-a născut la 24 iunie 1818 la Roman într-o veche familie românească. A studiat în ţară la Academia Mihăileană din Iaşi, apoi a urmat în Franţa agronomia, ştiinţele naturii şi ştiinţele economice.

În timpul Revoluţiei de la 1848, el a fost însărcinat în Comisia delegaţilor boieri şi ţărani să se ocupe cu problema împroprietăririi ţăranilor. În cadrul Comisiei a propus ca ţăranii să fie eliberaţi de boieri şi împroprietăriţi cu pământ, pe care tot ei să-l răscumpere. Pentru această atitudine şi-a atras ura boierilor, iar când turcii au ocupat Bucureştii, Ion Ionescu a fost prins şi trimis în exil la Constantinopol.

În 1857 se reîntoarce în ţară, la Iaşi. Înfiinţează «Jurnalul de agricultură», apoi «Foaia de agricultură practică» şi mai târziu «Gazeta satelor». În 1858 publică studiul «Coloniile agricole din sudul Basarabiei», efectuat în urma unei perioade de documentare la faţa locului.

În iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit director al statisticii din Moldova. Tot acum ocupă postul de profesor de contabilitate, economie politică şi financiară, care durează doar câteva zile, pentru că la deschiderea cursului a făcut afirmaţii care au stârnit nemulţumirea conducerii şi i-au cauzat destituirea.

După Unirea Principatelor s-a mutat la Bucureşti şi a înfiinţat publicaţia săptămânală «Ţăranul Român», în care militează pentru drepturile ţăranilor clăcaşi şi susţine înfăptuirea reformei agrare. Reacţia nu întârzie să apară. Boierii se constituie împotriva lui şi-l dau în judecată cu acuzaţia că făcea agitaţie pentru că scria în presă despre emanciparea ţăranilor. A fost condamnat la trei luni de închisoare la mănăstirea Neamţului.

În anul 1862 merge la Expoziţia Universală de la Londra, unde caută să se intereseze despre ultimele noutăţi în materie de tehnică agricolă. La întoarcere a înfiinţat o agenţie pentru procurarea şi desfacerea de maşini agricole.

Pentru că era unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai chestiunii ţărăneşti, Cuza l-a chemat la el în 1864 pentru a-i cere părerea cu privire la reforma agrară pe care o avea în vedere. După adoptarea legii rurale în toamna aceluiaşi an, a fost numit inspector general al agriculturii pe ţară, având ca principală sarcină supravegherea înfăptuirii reformei. Timp de cinci ani, cât a fost inspector general al agriculturii, a organizat expoziţii şi concursuri agricole, a înfiinţat mai multe pepiniere, a condus o perioadă Institutul de agricultură de la Pantelimon, a fost profesor de agricultură la Şcoala Normală din Bucureşti etc. În această perioadă şi-a desăvârşit cunoaşterea realităţilor social-economice de pe teren, care s-a concretizat în lucrări importante publicate pe cheltuiala guvernului.

În ciuda activităţii extrem de bogate desfăşurate, în 1869 postul de inspector ocupat de Ion Ionescu este desfiinţat din cauza aceloraşi critici necontenite la adresa nedreptăţilor la care continuau să fie supuşi ţăranii.

După încheierea bruscă a activităţii de inspector, împreună cu fratele său, istoricul şi omul politic Nicolae Ionescu, cumpără de la stat moşia de la Brad (un sat modest în apropiere de Roman) şi se instalează definitiv acolo ca întreprinzător particular. De acum încolo numele lui se va lega de această moşie. Aici a avut la dispoziţie toată priceperea lui pentru a înfiinţa o fermă model.

Pe moşia de la Brad a înfiinţat o fermă model mică, pentru ţăranii mai puţin înstăriţi, o fermă model mare pentru marile exploatări agricole şi o şcoală de agricultură. În baza rezultatelor practice a publicat lucrarea «Agricultura română la Brad» (1886).

La 7 septembrie 1871 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1876 a fost ales deputat în colegiul 4 Roman. Ca deputat a reuşit să treacă legea pentru împroprietărirea tinerilor căsătoriţi şi legea prin care se vindeau ţăranilor moşiile statului împărţite în loturi. Era deosebit de atent faţă de mandatul pe care îl primise şi ţinea dări de seamă detaliate pentru alegători.

Academicianul Amilcar Vasiliu, cel care a cercetat viaţa şi opera lui Ion Ionescu de la Brad şi a publicat Operele acestuia, apreciază că opera sa cuprinde 42 de cărţi şi broşuri, pentru un total de 5.500 de pagini tipărite doar în cursul vieţii sale. A scris aproape 400 de articole conţinând circa 2.000 de pagini, publicate în gazete din ţară şi străinătate. Alte scrieri şi manuscrise rămase însumează alte circa 6.000 de pagini. Traducerile se ridică la circa 500 de pagini. Aşadar totalul scrierilor lui Ion Ionescu de la Brad se estimează la circa 14.000 de pagini.

2. Dezvoltarea curentului ţărănist de gândire economică

Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.

Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc.

II. CONCEPTE

Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.

Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau:
• aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
• adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori, indiferent dacă erau indigeni sau străini;
• susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine).

Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C. Stere, fondatorul acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic ţărănist:

a) economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi imprimau uncaracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană;
b) ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul.

Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii.

III. PRIORITĂŢI

Constantin Stere

Pornind de la aceste considerente, exponenţii curentului economic ţărănist apreciau că agricultura trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea – clasa socială fundamentală pentru o îndelungată perioadă istorică. Pentru înfăptuirea acestor deziderate, se preconiza constituirea unuistat ţărănesc, în care guvernarea ţării urma să revină apărătorilor intereselor agriculturii şi ţărănimii.

În privinţa dezvoltării industriale a ţării, ei îşi manifestau scepticismul privind şansele reale de reuşită ale proiectelor de industrializare elaborate de economiştii de alte orientări. În opinia lor, era recomandabilă dezvoltarea ramurilor industriale legate de valorificarea produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură.

Politica economică în guvernarea PNŢ

Politica economică recomandată şi aplicată de exponenţii curentului economic ţărănist în perioada guvernării PNŢ de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea viza, între altele:
• dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect consolidarea economică a ţărănimii înstărite;
• dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită a proprietarilor agricoli mici şi mijlocii;
• limitarea, pe cât posibil, a intervenţiei statului în viaţa economică;
• stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.

Curentul economic ţărănist în contextul crizei economice mondiale

Aplicate în condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menţionate au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia.

Către sfârşitul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii curentelor dirijste, unii exponenţi ai gândirii economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în viaţa economică şi în speţă, pentru reglementarea activităţii sectorului privat bancar şi comercial.

IV. REPREZENTANŢI

Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz, Victor Jinga, Gheorghe Zane; pe poziţii apropiate acestui curent s-a situat Gheorghe Taşcă.

Virgil Madgearu

1. Virgil N. Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici.

După absolvirea studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru Studierea Conjuncturii Economice, editorul unor publicaţii economice.

Participant de tânăr la viaţa politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc, parlamentar şi ministru.
Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940.

Principalele sale lucrări sunt: «Doctrina ţărănistă» (1923), «Agrarianism, capitalism, imperialism» (1936) şi «Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial» (1940).

Sub aspect conceptual şi metodologic, Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a liberalismului neoclasic.

El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea cercetarea sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat.

Apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, aprecia Virgil Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz, distorsionat de factori cum erau:

• slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;
• insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate, cu precădere din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;
• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând din dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;
• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933.

Analizând structura economiei româneşti interbelice, Virgil Madgearu constata prezenţa unui puternic sector economic necapitalist, compus, în principal, din sectorul de stat şi din micii producători agricoli. Alături de acesta exista un sector economic capitalist, format din întreprinderi private industriale, bancare, comerciale etc.

Comparând principalii indicatori ai dezvoltării celor două sectoare şi în special, volumul forţei de muncă, economistul român concluziona că sectorul necapitalist dispunea de o extensiune considerabil mai mare decât sectorul capitalist. În esenţă, arăta el, economia românească avea un caracter semicapitalist (sau predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu putea fi încadrată în sistemul economic capitalist.

Referindu-se la dezvoltarea agriculturii româneşti, Virgil Madgearu considera că aceasta urma să capete un caracter intensiv, ca rezultat al presiunii demografice care genera o suprapopulaţie agricolă. În opinia lui, proprietatea ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale (şi numită, de aceea, proprietate de muncă) reprezenta o formă de organizare social-economică necapitalistă şi necolectivistă, chemată să armonizeze interesele producătorilor agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile cu celelalte categorii socio-profesionale.

De pe poziţiile curentului economic ţărănist, Virgil Madgearu a respins ideea înlăturării subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general. Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export.

În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a cunoscut modificări notabile.

Astfel, până la începutul anilor 1930, Virgil Madgearu a criticat intervenţia statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică.

Acţionând în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre România şi unele ţări din Europa centrală.

Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice ulterioare, Virgil Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considera benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică, aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere. Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.

Ion Răducanu

2. Ion Răducanu (1884-1964), după absolvirea studiilor medii în ţară şi a Şcolii Comerciale din Graz (Austria), şi-a continuat pregătirea în Germania. El a obţinut licenţa şi doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea ştiinţifică a reputaţiilor economişti A. Wagner, G. Schmoller, M. Sering
şi alţii. A desfăşurat activitate didactică la Universitatea din Bucureşti, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost între 1931-1940) şi la Şcoala Centrală de Cooperaţie.
Membru marcant al PNŢ, a fost parlamentar şi ministru.

Trunchiul de bază al ştiinţei economice, aprecia I. Răducanu, era format din patru discipline: economia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi istoria gândirii economice. Aceasta din urmă cuprindea două subdiscipline distincte: istoria teoriei economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale teoretice) şi istoria doctrinelor economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative).

Ion Răducanu este autorul unor contribuţii valoroase privind viaţa şi activitatea unor personalităţi ale gândirii economice universale şi româneşti, cum erau A. Smith, S. de Sismondi, K. Marx, G. Schmoller, I. Ionescu de la Brad, D. Pop Marţian şi P. S. Aurelian.

Studierea problematicii cooperaţiei deţine un loc central în opera sa. Ion Răducanu se familiarizase încă din tinereţe cu teoria şi practica cooperatistă din România, Germania şi alte ţări. Cooperaţia era, în viziunea sa, forma optimă de organizare, comercializare şi finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure bunăstarea materială a ţărănimii. Exprimând această idee într-o formulare plastică, economistul român arăta că mama cooperaţiei era nevoia economică, iar tatăl ei era firea pricepută a ţăranului.

Mişcarea cooperatistă dădea expresie solidarismului liber consimţit al micilor producători, prin care se asigura echilibrul social-economic. El critica practica din unele ţări, inclusiv din România, privind caracterul obligatoriu al asocierii cooperatiste.

Ion Răducanu era conştient de limitele materiale şi financiare ale sistemului cooperatist. Pentru întărirea forţei cooperativelor, el preconiza fuzionarea şi federalizarea acestora, precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul.

Cooperaţia era, în viziunea lui I. Răducanu, ca de altfel, şi a altor reprezentanţi ai curentului economic ţărănist, un pilon al statului ţărănesc. Formula economică ţărănistă, afirma el, se confunda cu cea cooperatistă.

Gheorghe Taşcă

3. Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul exponent al gândirii economice liberale neoclasice din ţara noastră în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a situat pe poziţii apropiate de curentul economic ţărănist. Beneficiind de o pregătire de specialitate deosebită (licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept şi în ştiinţe economice la Paris), el a desfăşurat o îndelungată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost în anii 1929-1930) şi preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România.

Este autorul unor manuale studenţeşti de largă circulaţie în epocă, între care «Curs de economie politică» (publicat în mai multe ediţii în perioada 1923-1945), precum şi al lucrărilor «Problemele economice şi financiare» (1927), «Politica socială a României» (1940) şi altele.

G. Taşcă aprecia, sub influenţa lui L. Walras, că noţiunile de economie politică şi, respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente. Obiectul de studiu al acestora îl formau:
• ştiinţa economică pură (sau economia socială) care reprezenta un sistem
de reflecţii economice general valabile;
• ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), care indica regulile de aplicare ale ştiinţei economice. Acestea trebuiau să ţină seama atât de cadrul general, cât şi de particularităţile fiecărui tip economic şi ale fiecărui moment istoric;
• politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi redistribuirii produsului social.

Referindu-se la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G. Taşcă se pronunţa pentru îmbinarea metodei deductive (a cărei importanţă fusese exagerată, în opinia sa, de economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea istorică, precum şi pentru utilizarea cu discernământ a metodelor psihologică şi matematică.

Doctrinele economice moderne şi contemporane, aprecia el, pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii:
• doctrine de orientare liberală sau individualistă;
• doctrine de orientare socialistă sau colectivistă.

Pilonii liberalismului economic sunt economia modernă de piaţă, care asigură armonizarea intereselor materiale personale cu cele colective şi statul de drept, bazat pe egalitatea în drepturi şi îndatoriri dintre indivizi.

Gheorghe Taşcă s-a referit pe larg la rolul proprietăţii private şi al iniţiativei economice individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale economiei de piaţă. El definea proprietatea privată drept o categorie economică indispensabilă, o necesitate economică şi un fapt istoric. De pe aceste poziţii, el cerea extinderea şi difuziunea (sau, după expresia sa, democratizarea) proprietăţii, cât şi – în spiritul solidarismului social – consolidarea funcţiei sociale a acesteia.

În dezbaterile privind proprietatea şi eficienţa economică în agricultură, G. Taşcă a susţinut oportunitatea reformei agrare de după primul război mondial şi, în acelaşi timp, a evidenţiat obligaţia proprietarilor vechi şi noi de a folosi eficient pământul primit sau rămas.

Procesul de consolidare a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii era, în opinia sa, îndreptăţit din punct de vedere social, dar el determina o scădere a eficienţei economice, fapt atestat de statisticile timpului. Pentru remedierea acestei situaţii, G. Taşcă propunea constituirea şi, în perspectivă, generalizarea exploataţiilor agricole mari, cu caracter intensiv, care dispuneau de avantaje privind costurile de producţie, organizarea muncii, resursele financiare şi altele.

În viziunea sa, exploataţia agricolă mare, organizată sub forma unei cooperative agricole, urma să păstreze caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi a inventarului agricol. El a respins categoric posibilitatea – evocată de alţi teoreticieni ai cooperaţiei, cum era V. Jinga – de transformare treptată, în interiorul cooperativelor agricole, a proprietăţii private în proprietate colectivă.

G. Taşcă a adoptat o poziţie de neîncredere şi, după caz, de respingere faţă de proiectele ce preconizau forme alternative de organizare economică. În acest sens, el a combătut teoria social-economică corporatistă elaborată de M. Manoilescu. Eventuala aplicare a recomandărilor acestuia, susţinea G. Taşcă, ar duce la crearea unei structuri artificiale a economiei naţionale, la dependenţa întreprinderilor industriale de subvenţiile bugetare şi la dezorganizarea relaţiilor comerciale internaţionale datorită taxelor vamale insurmontabile. Industrializarea forţată ar avea consecinţe contrarii celor preconizate de M. Manoilescu, adâncind disproporţiile din schimburile dintre industrie şi agricultură în interiorul ţării şi deteriorând poziţia României în economia mondială.

Gheorghe Zane

4. Gheorghe Zane (1897-1978), originar din Galaţi, a urmat studii juridice la Universitatea din Iaşi, întrerupte de participarea la primul război mondial ca voluntar în armata română. A obţinut licenţa în ştiinţe juridice la Iaşi în 1920 şi doctoratul în ştiinţe economice cu teza «Metode şi sisteme contemporane în teoria valorii la Bucureşti» în 1923. Zane a urmat o carieră didactică universitară mai întâi la Iaşi (conferenţiar 1924-1929, profesor 1929-1944), apoi la Bucureşti (profesor 1945-1948 la Catedra de economie politică şi raţionalizare de la Şcoala Politehnică, ca succesor al lui M. Manoilescu).

Militant al PNŢ încă din tinereţe, Zane era apropiat de fruntaşii ţărănişti I. Mihalache şi V. Madgearu şi a devenit unul dintre doctrinarii economici ai acestui partid după dispariţia lui V. Madgearu şi retragerea altor fruntaşi din generaţiile mai vârstnice. În cazul formării unui guvern naţional-ţărănist în urma alegerilor parlamentare din 1946, lui Zane urma să i se încredinţeze funcţia de ministru al economiei. Aflat în detenţie între 1948-1955, iar ulterior acceptând concesii ştiinţifice şi politice, Zane a lucrat ca cercetător economic la Bucureşti. A fost ales membru corespondent (din 1965) şi titular (din 1974) al Academiei R.S.R.

Principalele sale scrieri din perioada interbelică sunt: «Economia de schimb în Principatele Române», Bucureşti, 1930; «Legislaţia fiscală română şi comparată», Iaşi, 1937; «Elemente pentru studiul economiei politice», Iaşi, 1938. Ulterior, a mai publicat: «Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea», Bucureşti, 1970; «Nicolae Bălcescu. Omul şi opera», Bucureşti, 1975.

Preocupările sale ştiinţifice s-au îndreptat în trei direcţii: gândirea economică şi socială universală, istoria economică românească şi finanţele publice.

Economia era, în opinia sa influenţată de şcoala istorică germană, produsul activităţilor economice ale unui popor, într-o epocă şi pe un teritoriu determinat. Studiul ei se putea face pe două căi: dinamică – cunoaşterea formelor de organizare economică privite în succesiunea lor, şi statică – cunoaşterea activităţii economice la un moment dat.

Dintre modelele de periodizare a dezvoltării economice a popoarelor, Zane adoptă pe cel elaborat de economistul german K. Bücher, cuprinzând trei trepte succesive: economia casnică (în antichitate), economia orăşenească (în Evul Mediu) şi economia naţională (în epoca modernă).

Zane şi-a construit propria viziune social-economică, aflată la intersecţia dintre marxism şi gândirea economică ţărănistă, prin filtrul căreia a receptat idei ale narodnicismului rus, şcolii istorice germane, solidarismului francez şi ale altor curente.

Economia ţărănească se baza pe folosirea forţei de muncă, a pământului şi a uneltelor proprii, în vederea satisfacerii nevoilor imediate prin autoconsum şi a restului nevoilor prin schimb.

Statul ţărănesc, susţinea Zane, era forma de organizare politică a unei naţiuni compuse în majoritate din ţărani. Economia naţională a unui stat ţărănesc întrunea, inevitabil, trăsături de dezvoltare autarhică, izolată de circuitul economic mondial. Această concluzie era, cel puţin în parte, în disonanţă cu deviza naţional-ţărănistă privind porţile deschise pentru capitalurile şi mărfurile străine.

În sfera finanţelor publice, Zane a examinat legislaţia în materie din anii 1920 şi începutul anilor 1930, făcând aprecieri pozitive asupra reglementărilor lui N. Titulescu (1921) şi V. Brătianu (1923). Din comentariile sale, rezultă că era adeptul impunerii globale şi personale a veniturilor, împletită cu impunerea diferenţiată, în cote progresive, a veniturilor elementare. De pe aceste poziţii susţinea principiul discriminării în impunerea veniturilor, în funcţie de provenienţa acestora, veniturile din muncă urmând a se bucura de un tratament fiscal mai favorabil. El respingea reglementările fiscale introduse de V. Slăvescu în 1934, prin care se desfiinţa impozitul global şi se introducea, ca impozit complementar, o supracotă. Obiecţiile sale vizau, în esenţă, impunerea avantajoasă a unor venituri ridicate provenind din mai multe surse şi, în general, reducerea sarcinii fiscale a celor cu venituri mari, fapt care diminua veniturile bugetului de stat.

Ca istoric al economiei româneşti, Zane a formulat unele constatări şi concluzii interesante. Astfel, el considera că dominaţia otomană asupra ţărilor române a avut, în afara consecinţelor negative cunoscute, o consecinţă pozitivă privind monetizarea timpurie a relaţiilor de schimb. Trecerea la economia capitalistă, susţinea Zane pe baza materialului documentar, era condiţionată de existenţa atât a unei economii monetare, cât şi de o mentalitate adecvată acestei realităţi.

5. Ernest Ene, doctor în economie, se va înscrie în perspectiva economică a lui Madgearu – în principal prin lucrarea sa «Spre statul ţărănesc» publicată în 1932, după ce înainte unele capitole au văzut lumina tiparului în Dreptatea.

În concepţia lui Ernest Ene, ca şi la V. Madgearu, statul ţărănesc se caracterizează printr-o structură economică specifică având drept celulă gospodăria agricolă ţărănească, iar drept caracteristici unirea muncii cu proprietatea mijloacelor de producţie şi consumul propriu. La acestea se mai adaugă şi faptul că produsele agrare nu găsesc un plasament remuneratoriu decât la export, precum şi o cultură politică specifică, de tip parohial.

Toate acestea determină ca în edificarea statului ţărănesc să se ţină seama de o constantă a psihologiei sociale ţărăneşti şi anume individualismul ei, concretizat în setea de pământ, sub forma intrării în posesie a titlurilor de proprietate. Aceasta face ca formarea de asociaţii, de ferme agricole, cu un randament superior al producţiei la hectar să fie o acţiune extrem de delicată. Pentru că, argumentează Ernest Ene, înfiinţarea marilor unităţi agricole cu dotarea tehnică necesară de mii de hectare, ar reînfiinţa vechile latifundii. Or, condiţia de viaţă a producătorilor primează în faţa randamentului sporit al producţiei la hectar.

„Viaţa de fiecare zi a plugarului este mai bună în gospodăria lui proprie decât în căzărmile improvizate ale marii culturi iar randamentul net al marilor exploatări este foarte îndoielnic”. Pe lângă acestea, transformarea agriculturii în sens capitalist, al concentrării în ferme mari, este foarte dificilă deoarece lipseşte capitalul necesar care nu poate fi procurat prin metode forţate, dictatoriale.

Cât priveşte relaţia dintre statul ţărănesc şi industrializare, Ernest Ene ia poziţie hotărâtă împotriva tezei reacţionare: „România, ţară eminamente agrară”. El recunoaşte superioritatea productivităţii industriale faţă de cea agricolă precum şi necesitatea industriei petrolului, a lemnului, a industriei extractive pentru dezvoltarea economică a României. Totuşi, pentru întemeierea unei industrii naţionale eficiente, autorul consideră că sunt necesare următoarele condiţii şi factori de producţie: materii prime, capital abundent, mână de lucru şi debuşee asigurate. Or, dacă România posedă o bună parte din materiile prime şi mână de lucru abundentă, ceilalţi doi factori de producţie: capital şi debuşee îi lipsesc. „Capitalul pentru că nu-l are, debuşeurile pentru că piaţa internă este prea redusă, iar debuşeele externe sunt de multă vreme ocupate de industrii vechi şi puternice”.

În această ordine de idei, Ernest Ene consideră, împotriva productivităţii absolute a industriei, susţinută în epocă de Mihail Manoilescu, că nu contează atât productivitatea unei industrii „cât partea ei de contribuţie la îmbunătăţirea raporturilor de schimb dintre produsele agricole şi cele industriale, bineînţeles în favoarea celor dintâi, şi aceasta pentru restabilirea echivalenţei de schimb, astăzi net defavorabilă agricultorilor (…) acele industrii care se mărginesc a acapara valorile produse de agricultură şi a forţa apoi o repartiţie necorespunzătoare aportului de muncă şi riscuri a fiecăruia nu pot găsi în faţa noastră o apărare”.

Concurenţa făcută de industriile ţărilor dezvoltate pe pieţele internaţionale produselor unei industrii tinere ar greva asupra preţurilor de cost şi, în consecinţă, asupra eficienţei economice, ceea ce îl determină pe autor să conchidă că pentru statul ţărănesc ar fi mai avantajos să exporte aceste materii prime „decât sub forma unor produse industrializate în condiţiuni inferioare“.

În concluzie, pentru Ernest Ene „Statul ţărănesc trebuie să fie forma de guvernare a unui popor a cărui majoritate este alcătuită din ţărani, adică din proprietari de mici parcele de pământ, pe care ei îl cultivă cu mijloace mai mult familiale, consumând în gospodăria proprie cea mai mare parte a producţiei lor”.

Gromoslav Mladenatz

6. Gromoslav Mladenatz (1891-1958) este unul dintre promotorii învăţământului de cooperaţie din România, alături de Virgil Madgearu şi Ion Răducanu.

A studiat la Academia Comercială din Berlin. În 1920, devine profesor la Academia de Studii Cooperatiste din Bucureşti. În 1926, devine Doctor în Ştiinţe Economice şi Financiare al Universităţii de Ştiinte Economice şi Sociale din Köln. În 1929, conferenţiar, în 1932 profesor agregat, iar din 1936 până în 1951 este profesor titular si rector, între 1947-1950 la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Între 1935 şi 1940 este conferenţiar la Şcoala Internaţională Cooperatistă din Basel. Între 1948-1958 este Membru corespondent şi colaborator al Institutului de Cercetari Economice al Academiei. A fost deopotrivă membru în Comitetul de Direcţie al Alianţei cooperatiste Internaţionale din Manchester, membru al Biroului International al Muncii şi membru fondator al Institutului Internaţional de Studii Cooperatiste. Este numit Preşedinte al Centralei Cooperativelor de Import-Export, şi Director general al Institutului Naţional al Cooperaţiei. A fost Preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei Române.

Printre lucrările sale se numără «Histoire des doctrines cooperatives», P.U.F. Paris, 1933; «Tratat general de cooperaţie», Bucureşti, 1934; «Cooperaţia în economia agricolă», Bucureşti, 1935.

În concepţia lui, relaţiile pe care le stabileşte o cooperativă cu celelalte unităţi economice sunt relaţii private. Deosebirile între o cooperativă şi o altă unitate economică apar în legătură cu scopul înfiinţării, modul de constituire şi de funcţionare. Scopul asocierii nu este profitul, ci satisfacerea unor nevoi comune de natură materială sau culturală a oamenilor în calitate de producători sau consumatori. Ca organizare piramidală, grupurile de cooperative se asociază, fie în plan teritorial, fie în plan sectorial, în federale. Federalizarea este un mod de economie organizată în care integrarea unităţilor se face de jos în sus, este opusă sistemului centralist, articularea întreprinderilor cooperatiste fiind posibilă doar prin pârghii economice. În acest fel, sistemul social cooperatist se deosebeşte atât de sistemul capitalist, cât şi de sistemele socialiste.

După părerea sa, exprimată în «Tratat general de cooperaţie», cooperativa este „o asociaţie liberă, de un număr nelimitat de persoane, mici producători ori consumatori, care urmăresc satisfacerea anumitor necesităţi economice, prin înfiinţarea unei întreprinderi comune, care organizează un schimb reciproc de servicii între asociaţi şi asociaţie”.

Din cercetarea experienţei internaţionale, Gromoslav Mladentz desprinde următoarele caracteristici fundamentale ale mişcării cooperative:
• mişcarea cooperativă este o acţiune de emancipare a claselor muncitoare ale naţiunii; ea pleacă de la ideea organizării intereselor muncii;
• iniţiativa proprie a celor interesaţi priveşte autoajutorarea; puterea publică, nu poate, eventual, decât să coordoneze şi să sprijine această acţiune de ajutor propriu;
• cooperaţia urmăreşte un scop anume: spiritul de solidaritate şi nu de competiţie al celor întovărăşiţi, introduce principiul „înţelegerii pentru viaţă” în locul „luptei pentru trai”;
• cooperaţia face apel la om pentru a se întovărăşi cu alţi semeni de-ai săi; capitalul nu este decât un mijloc de realizare a ţelurilor instituţiei, ea nu urmăreşte câştigul, ci aduce servicii şi este deschisă tuturor;
• cooperaţia este o economie colectivă, toate sau numai o parte din funcţiile economice ale participanţilor se trec în sarcina întreprinderii comune;
• cooperaţia nu este o instituţie izolată, ci numai o celulă a unei mari organizaţii federative, pusă în serviciul interesului public;
• organizaţia cooperativă este perpetuă; acumularea de fonduri comune serveşte la viitoarea dezvoltare a mişcării;

Potrivit opiniilor formulate de Gromoslav Mladentz în numeroasele sale cercetări, cursuri predate şi intervenţii publice, şi sintetizate în lucrarea «Istoria gândirii cooperative», mişcarea cooperatistă reprezintă o forţă mondială. Nu există, aprecia el, „o ţară socotită civilizată în care cooperaţia să nu fi luat, după împrejurările locale, o dezvoltare mai mare sau mai mică. Sute de mii de asociaţii cooperative, de cele mai variate şi mai numeroase feluri, presărează toate părţile globului“. Excepţiile de la această regulă a epocii sale sunt Italia şi Rusia, unde subliniază el, mişcarea cooperativă şi-a pierdut autonomia şi este pusă în slujba regimului politic dominant. Generalizarea acestor asociaţii la scară naţională şi internaţională este de natură să realizeze „o ordine economică şi socială care să se sprijine nu pe luptă, ci pe înţelegere, nu pe spiritul de competiţie, ci pe solidaritate, nu pe dominaţia întreprinderii de câştig, ci pe întărirea venitului din muncă”.

A consemnat pentru dumneavoastră Robert Păiuşan – «Gândirea economică românească în perioada interbelică»

19/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Aurel C. Popovici – Naționalism sau Democrație (1910)

19/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Ion Coja – Fii naționalist!

Prezint, în cele ce urmează, un compendiu al ideilor și faptelor esenţiale care, după părerea mea, trebuie cunoscute și înțelese de orice tînăr din România doritor să priceapă pe ce lume trăieşte şi, eventual, chiar să schimbe ceva din această lume, potrivit aplecării înnăscute a omului de a se face util comunităţii în care trăieşte: cea locală, cea naţională, cea planetară. Pretind celor ce vor încerca să respingă şi să combată ideile de mai jos, să nu facă asta înainte de a aprofunda cu bună credinţă întreg textul care urmează.

Nu urmăresc să răspândesc aceste idei pentru ca în numele lor să se producă o reacţie politică. Ci doresc ca aceste idei să fie prezente în mintea tinerilor ca ipoteze, ca păreri pe care, în timp, să le verifice când vor putea. E bine să nu piardă din vedere aceste ipoteze atunci când analizează fenomenele şi evenimentele din jurul lor. Și mai ales atunci când vor încerca să găsească soluții problemelor cu care se confruntă.

Aceste idei ilustrează punctul de vedere naționalist din care ne propunem, în mod deliberat și programatic, să cercetăm și să apreciem lumea în care trăim.

Fii naționalist!

Naționalist în limitele adevărului. Nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, ca popor, noi suntem interesați de căutarea, aflarea și rostirea adevărului.

A fi naţionalist înseamnă să pui deasupra oricărei idei politice imperativul supraviețuirii ca neam, ca națiune, ca stat! O supraviețuire în demnitate și prosperitate. Salus Patriae suprema lex! Acest imperativ – Salvarea Patriei este legea supremă!, considerăm că este firesc și justificat să guverneze viața politică în toate comunitățile naționale de pe fața pământului. Supraviețuirea și creșterea demografică de calitate este ținta naturală, firească, de la Dumnezeu lăsată pentru fiecare soi de ființe! Deci și pentru om!

Naționalismul nu are nimic de ascuns. Este singura ideologie care poate fi promovată în respectul deplin al adevărului. Ca naționaliști, nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, fiind preocupați de edificarea și creșterea noastră ca națiune, suntem interesați de aflarea și rostirea adevărului. Numai pe adevăr se poate întemeia ceva durabil.

Politica interesului comunitar, național, pune deseori în adversitate persoane și popoare. În asemenea cazuri, cel puțin una din părți, dacă nu cumva amândouă, se fac vinovate de păcatul de a concepe politica interesului național în afara respectului pentru adevăr, pentru dreptate. Fac, din această perspectivă, afirmația cea mai importantă pentru liniștea și elanul sufletesc al politicianului român tînăr și idealist, pornit să se pună în slujba Neamului, dar și a lui Dumnezeu: între interesele Neamului românesc și respectul adevărului nu există nicio contradicție, nicio incompatibilitate. Atâta vreme cât ne vom ține aproape de obiectivele social-politice formulate de ideologii naționalismului românesc, în frunte cu Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu, vom avea de partea noastră deopotrivă argumentul adevărului istoric și argumentul legitimității.

În rezumatul cel mai succint, obiectivele noastre pot fi cuprinse prin formula eminesciană:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare”.

Așa cum au fost ele formulate până acum de gânditorii și luptătorii pentru ideea națională, obiectivele autentic românești nu lezează drepturile legitime ale altor comunități sau popoare, nu contrazic morala creștină, nu se abat de la principiile justiției. Preluarea și promovarea acestor obiective nu riscă să pună pe cineva, cu atât mai mult pe un tînăr, în situația de a se dezice de ceea ce Dumnezeu a sădit mai bun în el.

Ca români, nu vă temeți de aflarea și rostirea adevărului! Așa cum se tem alții! Nu puțini! În fața lui Dumnezeu, a celorlalte seminții și a propriei noastre conștiințe, nu avem nimic de ascuns! Dimpotrivă, în numele adevărului avem de corectat sau infirmat, prin dovezile cuvenite, o sumedenie de calomnii și neadevăruri puse în circulație pe seama noastră, a românilor. De asemenea, importante fapte și evenimente istorice așteaptă să ne facem datoria față de ele și să fie scoase din întunericul uitării ori al ocultării, pentru a fi puse în circuitul valorilor publice, universale.

Sunt, din păcate, multe popoarele a căror istorie consemnează evenimente pentru care urmașii de azi au toate motivele să se rușineze, să-și pună cenușă în cap și să prezinte scuze altor popoare. Recunoașterea publică a acestor vinovății este un pas pentru care omenirea trebuie să se pregătească sufletește și mental. Procesul globalizării, acceptabil și benefic chiar în anumite limite, impune cu necesitate instaurarea unui climat inter-națiuni de încredere, de armonie și colaborare, de concordie. Recunoașterea cu seninătate a greșelilor trecutului face parte din preliminariile unei globalizări în armonie și bună înțelegere. Un examen lucid al trecutului istoric românesc ne pune pe noi, naționaliștii români, în situația reconfortantă de a nu înregistra abuzuri sau daune majore aduse de înaintașii noștri altor popoare, unor comunități umane. Nu a fost lipsită de greșeli și păcate istoria noastră, dar aceste greșeli sunt mai ales față de noi înșine, față de politica autentică a interesului național, pe care deseori am abandonat-o ori am conceput-o greșit. Sau am trădat-o…

Pe parcursul unei istorii milenare, românii nu au practicat niciodată adversitatea sistematică (și tâmpă!) față de un popor sau altul, față de vreo țară. Iar când neprevăzutul istoriei i-a pus pe români în situația de ocupant al unui teritoriu străin, românii s-au comportat remarcabil de demni, de reținuți în a produce suferinţe Celuilalt. La fel, față de prizonieri. În general, față de adversarul învins, aflat oareșicum la discreția învingătorului, românii s-au purtat cu un fair play pe care istoriografii români nu s-au învrednicit să-l evidențeze cum se cuvine, iar istoricii străini l-au ascuns metodic.

Noi, românii, avem o poziție privilegiată față de adevăr. O datorăm părinților și înaintașilor noștri. Ea trebuie să inspire politicianului român deopotrivă încrederea în sine, în cei pe care îi reprezintă, ca și obligația de a trata de la egal la egal cu oricine! Nu avem niciun motiv real pentru a ne fi rușine de noi, ca români!

Avem toate motivele ca să ne vindecăm de complexul de inferioritate de care suferă mulți politicieni și intelectuali de-ai noștri, mai sărăcuți cu duhul, în relațiile lor cu alte culturi, cu alți politicieni sau intelectuali, străini. Consemnăm și subliniem obligația de a combate cu seninătate și fermitate mulțimea de interpretări și comentarii asupra istoriei noastre, asupra firii poporului român, concepute cu rea credință, cu rea voință, nu din ignoranță, ci, de cele mai multe ori, cu program de denaturare a adevărului istoric. Elaborarea și propagarea unor interpretări voit false, defăimătoare, neconforme cu realitatea, cu adevărul, este expresia și efectul unui anti-românism tot mai vizibil, mai bine organizat, mai profesionalizat…

De aceea, din decalogul nostru nu poate lipsi conștientizarea, demascarea și combaterea anti-românismului! Un imperativ de maximă actualitate și urgență.

Problema națională trebuie aprofundată cu prioritate, deoarece lumea de azi și de mâine pune fiecare popor și fiecare țară în conflict de supraviețuire cu alte popoare și mai ales în adversitate cu politica de globalizare. Dacă această adversitate se va tranșa în favoarea mondializării, a globalizării, asta va însemna dispariția statelor naționale, a raselor și națiunilor, în favoarea unui model uman așa zis multi-rasial și multi-cultural. Acest model promovează amalgamul cultural și al raselor, dispariția identității naționale.

În mod paradoxal, față de lumea animală atitudinea considerată a fi cea mai corectă este atitudinea ecologică, de protejare și prezervare a raselor, a speciilor, de salvare a acestora cu eforturi oricât de mari dacă este cazul. O grijă specială este acordată identificării și înmulțirii exemplarelor care ilustrează cel mai bine atributele rasei, ale speciei sau clasei respective de ființe.

Pe plan uman însă, ideea de a păstra puritatea și identitatea rasială este considerată o idee retrogradă, chiar criminală. Și asta pentru că se consideră, în mod fundamental greșit, că preocuparea pentru ideea și idealul de puritate etnică sau rasială ar fi de sorginte nazistă! Ba unii afirmă chiar că este ideea responsabilă de hecatomba umană din cel de al Doilea Război Mondial!

Nimic mai fals decât această abuzivă reductio ad Hitlerum, în care avem motive să vedem o diversiune grosolană, orientată împotriva progresului uman autentic. Teoriile așa zis rasiste sunt mult mai vechi şi au autori diverși, englezi, fracezi, americani, evrei, germani, unii dintre ei deosebit de serioși ca metodă științifică. Inclusiv autori asiatici. Nazismul este un accident istoric, nu poate fi luat în serios pentru a discredita o teorie care are justificarea ei în absolut! Nazismul nu a inventat rasismul, ci l-a compromis sau, mai probabil, nazismul a fost invocat pentru compromiterea cercetării ştiinţifice a raselor umane. A fi împotriva conservării raselor și etniilor, în forma în care rasele au ajuns în epoca modernă, înseamnă a fi împotriva naturii și a lui Dumnezeu.

Prin epoca modernă înțeleg epoca în care popoarele și statele ajung să conștientizeze și să practice planificarea istoriei, încercând să reducă rolul hazardului, al întâmplării în Istorie! Planificarea istoriei nu se poate face fără transparență și consens. Ideea de protecție și consolidare etnică, rasială, trebuie să fie unul dintre consensurile majore și definitorii ale lumii moderne.

Firește, ca orice lucru omenesc, naționalismul (inclusiv rasismul „pozitiv”) a cunoscut și el forme denaturate, aberante chiar, în numele său au fost săvârșite abuzuri și excese care au sfârșit prin a compromite ideea. Ea trebuie reluată cu seninătate și luciditate. Iar primul gest va fi unul reparatoriu față de victimele falsului naționalism. Așadar, afirmarea ideii naționale trebuie să includă condamnarea exceselor șovine, a falsului naționalism, a naționalismului agresiv, de paradă etc. Sunt multe formele sub care naționalismul a degenerat, de cele mai multe ori cu intenția de a compromite ideea națională. În acest scop, ca prim pas, va fi să ne folosim corect de cuvinte re-punând în circulație cuvîntul șovin, respectiv șovinism. Cuvîntul șovin, șovinism a dispărut din vocabularul mass mediei în ultimii douăzeci de ani, fiind folosit cu acest sens peiorativ cuvîntul naționalism, ca sinonim al lui șovinism! Vedem în acest fapt aparent mărunt o dovadă în plus a conspirației împotriva ideii naționale, a strădaniei nelegiuite de a compromite naționalismul… De amploarea și eficiența acestei diversiuni ne dăm seama din faptul că nu s-a dat în acest sens niciun ordin expres, vizibil, transparent, ci au fost folosite căi de comunicare oculte, ascunse de opinia publică, ordine la care s-a supus întreaga massmedia, cu o unanimitate îngrijorătoare.

Suntem patrioți, aceasta fiind chiar o obligație constituțională, iar cei mai norocoși dintre noi sunt naționaliști. Dar nu suntem șovini! Dimpotrivă, vedem în șovinism atitudinea cea mai păguboasă pentru idealul naționalist, iar în plan strict uman șovinismul este o dovadă de precaritate intelectuală, de stupiditate.

Ar trebui să distingem net între rasism și șovinism. Din păcate cuvîntul rasism a fost încărcat pe nedrept cu un noian de conotații negative. Din această pricină folosirea cuvîntului rasist cu sens neutru, chiar pozitiv, ridică unele dificultăți. Poate că ar fi cazul să apelăm, pentru o vreme, și la câteva sinonime posibile, precum etnicism, etnocentrism sau chiar rasialism… Înțelesul acestor cuvinte: concepția potrivit căreia diversitatea rasială este o podoabă și o binefacere pentru omenire, este expresia ideii de bine și de frumos care a guvernat Creația. Rasele trebuie prezervate și ocrotite, iar programele și politica de metisare a raselor trebuie declarate crime împotriva umanității. Nota bene: pare de domeniul evidenței faptul că există asemenea politici și programe de metisare a raselor, de corcire a umanității. Mai greu de identificat sunt autorii acestor programe. Printre promotorii de serviciu, scenariștii filmelor de la Hollywood, din ultimii 40-50 de ani, care lucrează cu metode și șabloane evidente pentru specialiști, dar pentru publicul larg deosebit de eficiente…

În mod apăsat subliniem că la nivelul individului atribuim și recunoaștem ființei umane dreptul și totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da astfel naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Nu descurajăm asemenea relații, dar nu admitem politica de încurajare, promovare sau provocare a metisajului etnic sau rasial.

Societatea așa zis multi-culturală și multi-rasială spre care vor unii să ne îndreptăm va fi o abdicare de la demnitatea și frumusețea ființei umane! Politica așa zis anti-rasistă este fals umanitaristă, ea a fost lansată și promovată de cercuri și structuri oculte, obsedate în fapt de un exclusivim rasial, violent șovin, vecin cu demența, cu paranoia!

Promotorii anti-rasismului de după al II-lea Război Mondial se dovedesc a fi în fapt activiștii unui șovinism dezgustător, ai unui exclusivism etnic și religios criminal, împins până la genocid. Un genocid deseori subtil, insesizabil, așa cum s-a desfășurat până acum genocidul complex, pe multe căi practicat, împotriva rasei albe, a indo-europenilor, a creștinilor. Afirm cu toată seriozitatea că problemele grave pe care le are demografia popoarelor europene, ale așa zisei rase albe, nu sunt întâmplătoare, nu sunt datorate unor cauze scăpate de sub control, ci sunt provocate, sunt planificate la nivelul unor structuri de putere planetare și oculte, criminale.

Rasele și etniile, „neamurile” cu care Dumnezeu a binecuvîntat omenirea, sunt egal îndreptățite la existență și prosperitate în demnitate. Deplângem și respingem orice iluzie și amăgire de sine a celor care ar putea considera că rasa ori neamul de care aparțin ar avea un statut de excepție, de superioritate și exclusivitate față de celelalte popoare și rase. Omenirea a suferit destul din pricina acestor rătăciri, a acestor rătăciți printre noi…

A fi patriot este o stare naturală, de normalitate. Prin natura sa individul este programat genetic să fie capabil de sacrificiul suprem pentru salvarea speciei, a neamului său, a Patriei. A fi naționalist înseamnă însă mai mult decât a-ți da viața pentru binele comunitar, al Celorlalți! A fi naționalist înseamnă să-ți dedici viața Celorlalți, Neamului. A fi naționalist este un har de care au parte cei mai aleși dintre noi. Este un noroc sau un blestem, căci mulți naționaliști au plătit cu viața crezul lor! Nimănui nu i se poate reproșa neputința de a fi naționalist.

Naționalitii autentici sunt solidari între ei. Rasiștii autentici la fel ar trebui să fie și ei! La fel cum solidare sunt și persoanele autentic religioase, indiferent de religia lor.

Într-o discuție pe Calea Victoriei cu Petre Țuțea, văzându-l cât de înfocat este ca naționalist, Nae Ionescu i-a cerut învăţăcelului său să propună un portret al „bunului român”. Nea Petrache a răspuns prompt și memorabil prin ceea ce Marcel Petrișor a numit pentalogul lui Petre Țuțea:

Să fie creștin, pătruns de taina Mântuirii noastre prin Iisus
Să fie oricând gata să dea totul pentru Neam și Țară
Să respecte femeia, chip al Maicii Domnului pe Pământ
Să fie onest și sincer cu sine însuși și semenii săi
Să fie un bun profesionist, în stare să se bucure când întâlnește un român mai capabil, mai performant.

Nota bene: am redat cu cuvintele mele acest pentalog, pe care l-am ținut minte ca inventar de idei.

Cred că din cele cinci „porunci” ale lui Petre Ţuţea cea mai potrivită, mai „imperativă” pentru noi, românii, este capacitatea de a ne bucura atunci când în preajma noastră se iveşte un ins, un român, un om mai deştept, mai puternic, mai performant decât noi. Se pare că ne lipseşte în mod specific şi va trebui să o educăm la fiecare român, capacitatea de a veni cu inima deschisă în sprijinul vecinului sau colegului mai norocos, mai performant, mai talentat, ajutându-l să-şi pună în valoare întreg potenţialul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, spre binele Neamului şi al Omului. Prea sunt mulţi românii care nu ştiu să se bucure de norocul de a avea de-a face cu unul mai deştept, mai inspirat, mai creativ decât ceilalţi. Şi nu sunt puţini românii şi, oamenii în general, roşi de invidie când cel de alături, frate, vecin sau coleg, se dovedeşte a fi mai bun.

Ca naționalist, ca om normal adică, bucură-te de norocul altuia! Iar dacă nu-ți poți reprima invidia, fii măcar atât de inteligent și dă-ți seama că face parte din norocul vieții tale să ai de-a face cu oameni mai deștepți, mai puternici și mai talentați decât tine, pe care să-i sprijini cu inima deschisă în a-și afirma talentul și celelalte daruri cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu. Va fi și spre binele celorlalți, deci și spre binele tău! Iar capacitatea ta de a recunoaște și respecta meritele și munca altuia este un dar tot de la Dumnezeu! Nu-l refuza!

A te bucura de succesele altuia este forma cea mai potrivită de a arăta că am înţeles şi am preţuit cum se cuvinte principiul suprem al Creaţiei: infinita diversitate, faptul că nu există doi, ci numai unu, adică numai unicate, fiecare cu particularitatea sa născătoare de fapte ne-mai-săvârşite vreodată. Străduiește-te să te cunoști și să te înțelegi pe tine însuți, pentru a descoperi fărîma de unicitate cu care te-a dăruit Dumnezeu. Ești dator să-ți pui în valoare unicitatea! Unicitatea cu care te naști nu-ți aparține, la fel cum nici șansa de a te naște, viața ta însăși nu-ți aparține, nu ai dreptul să faci ce vrei cu ea, să dispui după bunul plac! Așa cum nu poți spune „acesta este copilul meu și fac ce vreau cu el!”, la fel cu viața ta trebuie să te străduiești să faci ce trebuie, să vrei să faci ce trebuie! Și să te străduiești să pricepi ce trebuie să faci! Să vrei să faci!

Voința de a făptui în folosul Neamului este definitorie pentru naționaliști.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.

19/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Stiri

Iulian Capsali – Florin Piersic, o victimă a sistemului medical în criză

Cazul Florin Piersic, un „tezaur” național, arată – a câta oară? – falimentul sistemului de sănătate din România, incapacitatea de a aborda pluridisciplinar un pacient. Poți să mori cu zile, plimbat între mai multe spitale.

O rușine fără margini, dar de care nu răspunde nimeni. Un sistem falimentar care se perpetuează precum stafilococii din secții.

Fața hâdă și imbecilitatea Sistemului și a celor care-l girează s-a văzut limpede în plandemie, când oamenii au fost omorâți prin aplicarea decerebrată a unor proceduri criminale (Remdesivir, oxigen, spitalizarea forțată a „asimptomaticilor”, vaccinare cu ser mARN șamd) de care, de asemenea, nu răspunde nimeni.

În plandemie, spitalele au fost abatoare umane.

Pacienții cu urgențe majore (accidente grave, ulcer perforat, infarct șamd) au murit din cauză că medicii nu i-au operat, nefiind „testați covid”.

Zeci de mii de bolnavi de cancer nu au mai putut face tratamente în spitale, aceasta grăbindu-le moartea.

Spitale ultraspecializate ca Foișor au fost confiscate la ordinul lui Arafat (care nu este singurul vinovat, dar care nu a fost nici măcar clintit din funcții), pacienții scoși noaptea, abia operați, și mutați în spitale oarecare. Evident, spitalul nu a putut fi folosit întrucât nu avea medici specializați în boli infecțioase. Dar a pierdut licența de grefă osoasă, unică în Estul Europei.

În acest timp, Colegiul Medicilor condus de marele profesor Daniel Coriu, se războia cu puținii medici ce au denunțat această crimă în masă. Adică cu puținii medici care judecă cu propriul lor cap și nu se consideră niște zeități intangibile care au drept de viață și de moarte asupra pacienților. Cei care nu se ascund în spatele procedurilor dictate extern. Cei care au denunțat cea mai mare minciună mondială, moșită de „elitele” mesianice davosiene în perspectiva imediată a unei Mari Resetări, atunci când ni se va lua tot, inclusiv viața, dar vom fi fericiți.

Concluzia mea este că un procent majoritar din medici sunt spălați pe creier în facultăți, funcțiile cognitive fiind obliterate din cauza unui sistem de învățământ care le ucide capacitatea de a reacționa critic la comenzi. Nu mai au puterea de a judeca cu propria lor rațiune; au devenit roboți AI. Și vor fi înlocuiți de aceștia în curând.

Dacă un medic, profesor universitar, prodecan și prorector la o facultate de medicină, expert în genetică (sic!), face campanie publică la vaccinarea cu ser mARN (specialitatea lui, până la urmă) și moare subit la 47 de ani (unul dintre zecile de milioane de morți la nivel mondial), te întrebi ce au învățat studenții de la el. Nu vor reacționa identic într-o situație similară?

Mai este de discutat faptul că medicii au devenit agenți de vânzări ai BigPharma, beneficiarii sponsorizărilor generoase ale acestor molohi mondiali care își vând produsele criminale pe mii de miliarde de euro.

Dacă modul de a face medicină nu se schimbă iar omul ca întreg nu va fi repus în centrul preocupărilor acesteia în locul „bolii”, oamenii vor căuta soluții, ca în plandemie, pe cont propriu. Așa cum am făcut și eu precum și mulți alții.

Sursă: activenews.ro.

18/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Radu Gyr – Îndemn la luptă (poem)

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.

18/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

LECȚIA DE ISTORIE: La 17 mai 1919, olteanul Teodor Pirici a eliberat Aradul și a fost întâmpinat cu multă căldură sufletească

Colonelul Teodor Pirici

La data de 17 mai 1919, locuitorii Aradului întâmpinau cu multă lumină în ochi și căldură sufletească Armata Română eliberatoare. În 17 mai 1919, Regimentul 6 Vânători a intrat dinspre Curtici, pe drumul care astăzi îi poartă numele, „Calea 6 Vânători”, avându-l în frunte pe colonelul Teodor Pirici.

Aceasta este imaginea intrării triumfale a Armatei Române în Arad la data de 17 Mai 1919. În dimineaţa zilei de 17 mai 1919, ostașii români din Regimentul 6 Vânători şi-au făcut intrarea în municipiul Arad, venind dinspre Şofronea.

Întâmpinat cu saluturi călduroase de către comisarul regal și primar, colonelul Pirici a răspuns:

„Am venit în Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe orașul Arad. Armata română a venit ca să apere orașul. Fiți convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune și naționalitate.” – Teodor Pirici, colonel, 17 Mai 1919.

În ziua de 16 mai, avocatul dr. Sever Istravnic a anunțat autoritățile că a doua zi vor sosi trupele române. S-a constituit un comitet de întâmpinare, din care au făcut parte avocații dr. Sever Ispravnic, dr. Teodor Papp și dr. Eugen Costina. Cu concursul autoritățile militare franceze și al administrației maghiare s-a organizat o paradă militară. În 17 mai 1919, Regimentul 6 Vânători a intrat dinspre Curtici, pe drumul care astăzi îi poartă numele, „Calea 6 Vânători”, avându-l în frunte pe colonelul Pirici.

Dr. Sever Ispravnic a binecuvântat armata română rostind cuvintele:

„Astăzi își primește acest Arad, răsplata credinței sale într-un ideal. Aceasta este ziua cea mare, în care viteaza armată română, în numele lumii civilizate, înfăptuiește idealul unirii noastre cu românii de pretutindeni”.

În acele momente, studenții Institutului Teologic-Pedagogic fluturau cele două steaguri, iar mulțimea adunată a întâmpinat-o cu flori și urale. Pe unele instituții a fost arborat tricolorul românesc. În fața primăriei, au fost adresate cuvinte de bun venit din partea conducerii locale. Momentul a însemnat începutul instaurării administrației românești

Sursă: glasul.info.

17/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Noi concerte cu tenorul ŞTEFAN von KORCH şi artişti lirici de prestigiu în seria MUSICAL EXTRAVAGANZA la SALA DALLES

15/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mihai Eminescu – Armata română și nelegiuirea stârpiturilor care stăpânesc această țară

Au sosit la București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni.

Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului.

Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care, muncind, dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară.

Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers, face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea.

Și tot în această vreme, vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om” așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig. Consistă această țară din călăi și din victime?

TIMPUL, 30 decembrie 1877.

15/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Stiri

Grupul pentru România – COMUNICATUL Nr. 15. Către cârmuitorii Justiției din afara și din interiorul ei. Radiografia trădării

Sistemul judiciar a reprezentat totdeauna o țintă de putere și de abuz, un mijloc de reglare a diferendelor atunci când „marile dispute” nu se doreau a fi tranșate urmând căile și mijloacele legale, pe tărâmul bunelor practici și al onestității, ci în catacombele râncede și pline de mâzga angajamentelor de culise, dar mai ales a trădărilor.

Cei 34 de ani care au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989 nu au făcut decât să confirme un permanent declin al instituțiilor și al fundamentului sistemului judiciar chemat să înfăptuiască și să împartă Dreptatea și, prin urmare, Adevărul.

Reformele care s-au tot succedat, în ciuda clamatelor progrese, dar mai ales a instituirii de garanții în ce privește respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în realitate au reprezentat lamentabile involuții ale principiilor care ar fi trebuit să caracterizeze o justiție reală, dar mai ales puternică.

Astăzi, prevederile legale care guvernează justiția sunt mai stufoase și mai neclare, mai ambigue și mai contradictorii decât erau la începutul anilor 1990. Practica judiciară este mai neunitară ca niciodată, deși mecanismele pentru corectarea acesteia au cunoscut o diversificare evidentă. Recursurile în interesul legii și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reușesc cu mult mai puțin decât izbuteau deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem. În materie penală, o perioadă îndelungată, hotărârile judecătorești preluau aproape integral rechizitoriile parchetelor, cu o sinteză sumară, necorespunzătoare, rechizitorii despre care nu s-a stabilit niciodată cert că nu erau întocmite, multe dintre ele, în laboratoarele securității. Justiția penală represivă a hotărât vreme îndelungată asupra multor destine, fără a exista nicio certitudine de Adevăr. Nici astăzi nu există o siguranță a deciziilor adoptate după atâția ani de pervertire a realităților.

Dacă în trecut, pe vremea protocoalelor de cooperare, parchetele (în special Direcția Națională Anticorupție) și Serviciul Român de Informații nu aveau nicio reținere în anunțarea publică a relației lor de colaborare, împrejurări ce au fost de natură să compromită iremediabil calitatea actului de justiție, astăzi procedura penală îngăduie ca, în anumite situații, să nu existe nici măcar o minimă motivare în drept și în fapt din partea procurorului în adoptarea unor soluții (art. 315 alin.5 Cod procedură penală).

Toate s-au întâmplat sub garanția directă a clasei politice care și-a dat concursul direct și a slăbit legislativ credibilitatea, dar mai ales funcționarea justiției. Astfel, peste toate s-a adăugat hățișul normativ de neimaginat în care tot ce știai că e valabil dimineața putea să nu mai fie la fel până la sfârșitul zilei.

De multe ori, miniștri de justiție (unii mai răi decât alții, cu foarte puține excepții) au rostogolit și implementat diferite proiecte legate de sistemul judiciar, având alături și partidele politice care i-au susținut, context în care au măcelărit legislația aplicabilă ca un tocător de balast. Justiția de astăzi este mai slabă și mai netransparentă, lipsită major de meritocrație, haotică și mai puțin umană decât cea de dinainte de 1989. Unde s-a greșit și cine poate răspunde pentru acest dezastru național nu credem că vom afla vreodată, întrucât cârmuitorii justiției din interiorul, dar mai ales din afara ei, aceiași de atâta vreme, slujesc intereselor secrete, discrete sau oculte, beneficiind de protecție până la cel mai înalt nivel.

Justiția funcționează de mulți ani și după îndrumările existente în foile de parcurs trasate de ambasadele pe la care își prezintă onorurile unii dintre conducătorii sistemului. Indicațiile străinilor, dar mai ales campaniile de lobby, sunt de multe ori mai importante, pentru reprezentanții sistemului, decât nevoile reale ale cetățenilor, particularitățile și specificul procedurilor aplicabile în raport de care funcționează sistemul de drept românesc.

În august 2000, Biroul Federal de Investigații (FBI) inaugura la București Biroul Atașatului Juridic care avea să funcționeze în cadrul Ambasadei Statelor Unite. Înainte de orice integrare euro-atlantică, România avea să-și cedeze deja suveranitatea, permițând și acceptând chiar bucuroasă (dacă este să ne raportăm la entuziasmul autorităților de la acea vreme) ca supravegherea respectării legislației să se realizeze de către un organism străin sistemului de justiție românesc. Ce s-a întâmplat mai târziu cu acest birou al FBI înființat la București și cât de mult a afectat independența sistemului judiciar vom afla, probabil, când întreaga documentație existentă între „părți” își va pierde caracterul secret… Cine știe, poate peste 50 de ani!

Justiția de astăzi este caracterizată printr-un exces de putere concentrată în mâinile unui număr restrâns de persoane (președinți de instanțe și parchete, președinte ÎCCJ, director INM), o sporire disprețuitoare a rolului persoanelor cu funcții administrative, de conducere, decidente în majoritatea aspectelor ce țin de cariera magistraților (evaluare, promovare, detașare, delegare, transfer, alcătuirea completurilor de judecată, repartizarea cauzelor etc.).

După epoca protocoalelor secrete, devoalate în final, dar cu anexe la fel de secrete ca în perioada când nu erau denunțate, descoperim că am fost în fața unor mecanisme, pârghii de control, de presiune și de fidelizare, cu evidente consecințe asupra afectării independenței justiției.

În anii 2017 și 2018 au fost date publicității mai multe informații care vizau încheierea, la nivel național, a unui număr considerabil de protocoale ,,de cooperare” între Serviciul Român de Informații, pe de o parte, și diferite instituții din sistemul judiciar, pe de altă parte. Unul dintre cele mai cumplite protocoale a fost încheiat, în anul 2009, între Serviciul Român de Informații, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Înalta Curte de Casație și Justiție și a avut drept „obiectiv” declarat îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau în domeniul securității naționale. Câte destine au căzut victime acestei mari infamii judiciare!

Amintim, ca fiind încheiate sub aceeași justificare, tot în anul 2009, un alt Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații, protocol carei la momentul intrării în vigoare, a dus la încetarea efectelor altor trei protocoale anterioare și, după caz, a anexelor, având aceleași părți, începând cu ianuarie 2003, iunie 2006, iunie 2007. În decembrie 2016, un alt protocol de colaborare a fost încheiat la nivelul Parchetului General cu Serviciul Român de Informații, iar atunci când unul dintre semnatarii lui, procurorul Augustin Lazăr, a fost întrebat despre posibilitatea existenței unui astfel de document, cu puțin timp înainte de a fi dezvăluit conținutul lui, exclama surprins, cu un aer aparent nevinovat, zicând: „Doamne Dumnezeule”.

Prin urmare, fără a recunoaște faptul că semnase recent un astfel de protocol, la fel de toxic ca toate celelalte, după care au funcționat parchetele încă din anul 2003, atunci când discuțiile legate de protocoalele încheiate cu Serviciul Român de Informații au ajuns să fie dezbătute în spațiul public și la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, același personaj care ocupa funcția de Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a pornit un adevărat război și o prigoană pe față, după metodele specifice de investigație care i-au caracterizat deja activitatea până în anul 1989, împotriva celor pe care îi bănuia de „divulgarea” existenței înscrisului. Niciun moment nu a manifestat vreo remușcare, nu a fost preocupat de substanța documentului, dar mai ales de consecințele pe care le-a generat prin faptul că a antrenat și angajat mai mult și mai fidel parchetele într-o relație de vădită nelegalitate.

Un impact la fel de devastator l-au avut informațiile privind alte două protocoale încheiate, pe de o parte, de Serviciul Român de Informații cu Inspecția Judiciară, în luna februarie 2016, iar pe de altă parte, cu garantul independenței justiției, Consiliul Superior al Magistraturii. Se întâmpla în 2012, cu puțin timp înainte de perioada „eratelor” și a altor decizii controversate, cunoscut fiind că, imediat, în ianuarie 2013, conducerea acestei autorități de rang constituțional a ajuns în mâinile unui membru procuror, Oana Andrea Schmidt-Hăineală, semnatară a protocolului cu serviciul de informații.

Nici astăzi nu se cunosc cu adevărat numărul și dimensiunea protocoalelor încheiate împotriva Constituției și a legislației existente, în teritoriu, între instanțe, parchete și serviciile de informații, întrucât „elanul” aflării adevărului din anul 2018 s-a domolit imediat după reconfigurarea și consolidarea noilor poli de putere.

Consiliul Superior al Magistraturii și-a asumat oficial demararea procedurii de desecretizare, prin demersuri realizate în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, în privința celor 19 Anexe identificate în timpul unui control realizat la unitățile de parchet, anexe conținute în Raportul privind modalitatea de aplicare a Protocolului de cooperare între PÎCCJ şi SRI din 2009, respectiv o colecție de documente clasificate, întocmite în baza protocolului. Cu toate acestea, nici până astăzi, nu este cunoscut conținutul acestor Anexe rămase cu același regim de „strict secret”, fiind ratată din nou șansa de a afla Adevărul, de a cunoaște dimensiunea și conținutul echipelor mixte, dar mai ales cât de mult și de profund a fost viciat sistemul judiciar prin „cooperările” realizate atâția ani cu Serviciul Român de Informații, care sunt garanțiile (dacă ele există) că aceste obiceiuri nu se vor mai întoarce, că nu le vom trăi din nou, sub o altă formă, dar în același scop.

Prezența serviciilor de informații printre magistrați, recrutarea unora sau antrenarea și pregătirea din timp a altora, cu intenția de a penetra și, astfel, de a controla sistemul judiciar, reprezintă în continuare întrebări fără răspuns. Nicio autoritate a statului român, însărcinată cu activitatea de control a Serviciului Român de Informații și, prin urmare, cu furnizarea de informații corespunzătoare, corecte și complete legate de modalitatea în care acest serviciu (cu bugete anuale tot mai generoase!) respectă sau nu Constituția și legile țării, nu a oferit niciodată explicațiile corespunzătoare legate de sistemul judiciar. De fiecare dată, sub pretextul secretizării activităților, neputințele instituționale nu au făcut decât să probeze, să confirme că, până acum, în România, serviciile secrete au scăpat oricărui control.

Sistemul ticăloșit ,aflat la conducerea României, a pârjolit fără nicio remușcare sistemul judiciar. Subiect de campanii electorale permanente, în absența unor realizări în măsură să poată recomanda clasa politică dependentă aproape maladiv de soluțiile parchetelor și ale instanțelor la care a învățat să apeleze… Indiferent de regim, în lupta pentru putere, justiția românească a fost trădată și de cei care îi guvernează destinele și a fost așezată de foarte mult timp în genunchi.

Calitatea actului de justiție, dar mai ales finalitatea lui, nu mai pot convinge astăzi decât foarte puțin societatea, iar degradarea în care a căzut justiția a fost pregătită din timp, fiind gândită și dezvoltată cu meticulozitate de către cei care au dorit aservirea ei. O justiție care și-a pierdut drumul este, într-o societate plină de frământări și de tulburări, o armă letală.

Presiunile exercitate asupra sistemului judiciar de către serviciile de informații au un istoric vechi, transpus imediat după 1997 în formarea unei arhive a Serviciului Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA), mijloc de șantaj și de constrângere al cărui conținut nu a fost vreodată inventariat corespunzător și securizat, din perspectiva siguranței informațiilor.

Având la bază justificări de genul celor care vizau identificarea, cunoașterea, prevenirea și eliminarea amenințărilor la adresa siguranței naționale, nici astăzi, după atâția ani, nu există o dovadă concretă asupra modalității în care au fost utilizate informațiile stocate în această arhivă, în spațiul public fiind aruncate știri privind întrebuințarea unora dintre ele în scop de intimidare și execuție, informații care nu au fost niciodată răsturnate printr-o probă contrară.

O declarație aproape sfidătoare făcută de generalul Dumitru Dumbravă, șeful Direcției Juridice din cadrul Serviciului Român de Informații, cuprinsă într-un interviu din data de 30.04.2015, publicat de site-ul Juridice.ro, a cutremurat mai mult opinia publică, comparativ cu instituțiile responsabile cu apărarea independenței sistemului judiciar, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, sau cele prin intermediul cărora este garantată constituțional înfăptuirea justiției, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe.

Oficialul SRI spunea atunci, fără echivoc, că „dacă în urmă cu câțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind (naiv am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menținem interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru, în care suntem angrenați alături de procurori, polițiști, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare a scos la iveală punctual și aspecte care țin de corupția sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar nici exagerate. Important este, în opinia mea, că sistemul judiciar își dezvoltă anticorpii necesari vindecării acestei patologii. (…)

SRI acordă sprijin DNA, DIICOT și structurilor locale ale Ministerului Public, fie informativ, fie tehnic, sens în care suntem, pe bună dreptate, menționați în acele comunicate…”

Printr-o hotărâre pronunțată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii (nr. 636 din 15.06.2015), urmarea susținerilor formulate în interviul menționat, printre altele, s-a reținut de către garantul constituțional al independenței justiției, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, că afirmațiile generalului Dumbravă nu au fost de natură să aducă atingere independenței sistemului judiciar.

Prezența concretă a câmpului tactic în spațiul judiciar, peste aspecte ce țin de siguranța națională, fără niciun rezultat concret obținut pe acest segment de acțiune, în acei ani, dar și în următorii, a reprezentat felul în care serviciile de informații au înțeles să-și nesocotească fățiș matca și limitele constituționale și legale de funcționare. Au ieșit în față, fără nicio rezervă, au declarat public și au confirmat faptul că și justiția este a lor!

La bilanțul DNA pe 2015, directorul SRI în funcție de la acea dată afirma clar că „…SRI alocă resurse umane, resurse procedurale și tehnologice de cel mai înalt nivel în cooperarea cu DNA. Asta se poate traduce în sute de echipe operative comune, care reprezintă un parteneriat interinstituțional de succes”.

Parazitarea sistemului judiciar cu tactici și metehne ce țin de vechea Securitate a fost posibilă urmare a sporirii puterilor atribuite serviciilor de informații, tot mai multe ca număr și tot mai agresive, finanțate generos în detrimentul tuturor celorlalte domenii de interes național, dar mai ales în absența unei răspunderi concrete și a unui control veritabil al acestor servicii care au deținut și dețin, în continuare, pârghiile de putere din întreaga societate.

Implicarea serviciilor secrete, la vedere sau din umbră, în realizarea actului de justiție, a fost probată deplin și în toți acești ani, urmare a realizării unei investigații de către Inspecția Judiciară, limitată substanțial ca număr de instanțe, potrivit Hotărârii Plenului CSM nr. 225 din 15.10. 2019), dar și ca perioadă (01.01.2014 – 01.07.2018). Raportul întocmit a scos la iveală faptul că un număr covârșitor de magistrați au făcut obiectul unor dosare instrumentate abuziv de Direcția Națională Anticorupție, cu sprijinul direct al Serviciului Român de Informații, de multe ori chiar urmare a sesizărilor din oficiu realizate de acest serviciu secret sub justificarea unor aspecte ce țin de siguranță națională, dar care nu au avut niciodată această finalitate.

Dosarele ținute în sertarele parchetului anticorupție, în nelucrare vreme îndelungată (uneori peste 5 sau chiar 12 ani), au reprezentat veritabile mijloace de șantaj și presiune. Cine nu răspundea comenzilor sau avea ghinionul de a fi deranjat sistemul de forță, sau cine trebuia „potolit” în elanul său profesional, făcea imediat obiectul unor investigații ce ne amintesc de poliția politică a vechii Securități.

Plicurile galbene mai tulbură și astăzi liniștea multora, le trezesc spaimele ascunse ca niște monștri în adâncul sufletului fiecăruia. Niciodată nu pot avea siguranța că într-o zi adevărata lor identitate nu va fi cunoscută și, astfel, demascată.

Din păcate, câmpurile tactice și echipele mixte existente, viabile încă, preocupate să-și mascheze, dar mai ales să-și ascundă urmele și implicarea, la data efectuării controlului, nu au permis o ilustrare cât mai aproape de realitate, completă și corectă a fenomenului de capturare și de capacitare a sistemului judiciar de către serviciile de informații, din punct de vedere tactic, uman, material, informativ, operativ.

Demersul de investigare și de control nu a scos la suprafață decât o parte nesemnificativă a ororilor realizate prin abuz de putere și de forță, derulate la nivelul sistemului judiciar cu sprijinul serviciilor de informații, în cea mai mare parte a Serviciului Român de Informații, informațiile fiind utilizate și reinterpretate pentru sensibilizarea opiniei publice, dar mai ales pentru un alt reglaj de putere între vechii și actualii securiști.

Politica de ură și dezbinare promovată la nivel național, ca un titlu de glorie, de către clasa politică, în frunte cu prezidentul republicii, nu a ocolit în niciun mod sistemul judiciar. Peste toate dificultățile timpurilor, asistăm astăzi la coborârea împărțitorilor de Drept în mocirla cetății, alături de vulgaritatea dorințelor nepotolite, uitând de sacralitatea misiunii primite prin jurământul depus, uitând astfel de Dumnezeu.

GRUPUL PENTRU ROMÂNIA

15/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

LECȚIA DE ISTORIE: 14 Mai 1917 – Ungurii l-au spânzuratpe sublocotenentul Emil Rebreanu pentru că a vrut să treacă în Armata Române să lupte pentru întregirea neamului

Emil Rebreanu, fratele scriitorului român Liviu Rebreanu, a fost un ofițer român în armata austro-ungară, executat prin spânzurare în timpul Primului Război Mondial, pentru încercarea de trecere la conaționalii săi români.

„Emil Rebreanu a fost încorporat în august 1914. În decursul unui an de luptă, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară. A luptat pe frontul din Rusia și în Galiția, suferind răni multiple. Rebreanu s-a remarcat, de asemenea, pe frontul italian și a fost decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie…”

Moartea fratelui său Emil l-a făcut pe scriitorul Liviu Rebreanu să scrie romanul „Pădurea spânzuraților”, în care personajul principal Apostol Bologa este inspirat de Emil Rebreanu.

La 1 octombrie 1921 osemintele sublocotenentului Emil Rebreanu sunt reînhumate în cimitirul comunei Palanca, în județul Bacău. La doar un an distanță, Liviu Rebreanu publică romanul „Pădurea spânzuraților” la Editura Cartea Românească din București.

În octombrie 1921, scriitorul Liviu Rebreanu a fost prezent la deshumarea fratelui său și reînhumarea sa în cimitirul comunei Palanca, în județul Bacău, pe pământul vechiului Regat Român, așa cum acesta a solicitat înainte de a fi executat de către austro-ungari.

La granița dintre localitățile Ghimeș-Făget și Palanca din județul Bacău, în apropierea locului unde se crede că ar fi fost spânzurat, în anul 2012 s-a ridicat în memoria lui Emil Rebreanu un monument de patru metri înălțime, confecționat din piatră și bronz, pe o parte aflându-se efigia sa, în timp ce pe cealaltă e reprezentat Sfântul Gheorghe.

Mormântul sublocotenentului Emil Rebreanu din comuna Palanca, județul Bacău, se află în cel mai înalt loc al unei coline de unde se poate vedea drumul ce leagă județul Bacău de județul Harghita. Pe lespedea mormântului său stă scris următorul mesaj:

„Nu știu cum se va întoarce lumea după război, dar dacă nu voi pierde nimic din ce simt că este în mine, voi ajunge departe”. – Fragment dintr-o scrisoare adresată de Emil Rebreanu fratelui său, Liviu Rebreanu.

Cartea lui Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraților”, avea să inspire și cinematografia românească, care a dedicat un film poveștii tragice a fratelui său.

Sursă: glasul.info.

14/05/2024/0 Comments/by Patrick Matis

I. ÎNCEPUTURI

1. Primul ţărănist român: Ion Ionescu de la Brad

2. Dezvoltarea curentului ţărănist de gândire economică

II. CONCEPTE

III. PRIORITĂŢI

Politica economică în guvernarea PNŢ

Curentul economic ţărănist în contextul crizei economice mondiale

IV. REPREZENTANŢI

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this: