Am marea bucurie de a vă invita, de data aceasta la Cluj-Napoca, în inima Transilvaniei, la evenimentul lansării volumului „Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului”, publicat recent la Editura Ratio et Revelatio, căreia îi mulțumesc din nou și pe această cale.
Evenimentul va avea loc la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, în sala „Ioan Mușlea”, joi 3 octombrie, începând cu ora 18.00. Voi lua cuvântul împreună cu istoricul Ionuț Virgil Costea, conf. dr. Universitatea Babeș-Bolyai. Dânsul a avut șansa de a-l intervieva pe domnul Nicolae Ciurică încă din a doua jumătate a anilor ‵90, fiind ireversibil marcat de personalitatea și relatările acestuia. Îi mulțumesc pentru sprijinul acordat cu prilejul acestei lansări transilvănene.
Vă propun o descindere incisivă înlăuntrul organizației colonelului Ion Uță, cea mai ofensivă grupare de rezistență armată din România comunizată și ocupată de trupe rusești. În primul rând, cartea li se dedică Lor, partizanilor bănățeni și mehedințeni uciși în luptă cu trupele de Securitate și Miliție, la zidul execuțiilor sau la margini de drumuri, în șanțuri, cu un glonț în ceafă, sub pretextul așa-ziselor „evadări de sub escortă”. Ei sunt adevărații eroi și martiri. Jertfa lor e apa bună de băut.
Trebuie spus că lansarea nu ar fi fost posibilă fără inițiativa istoricului și scriitorului Cornel Jurju, președintele Asociației „Clubul Monarhiștilor Clujeni” și neobosit cercetător al partizanilor din gruparea Șușman de la Răchițele, care m-a invitat la Cluj-Napoca și mi-a propus organizarea evenimentului. Fapt ce mă onorează până dincolo de cuvinte. Mulțumesc! Cum de altfel mulțumesc esențialului proiect „Versantul Partizanilor din Apuseni”, care se numără, alături de Editura Ratio et Revelatio, printre organizatori.
Lansarea „Nunții” va prefața lansarea traseului memorial-turistic „Calea Partizanilor din Apuseni” (sâmbătă 5 octombrie), dedicat comemorării partizanilor din gruparea Șușman de la Răchițele. Neuitându-i, vom dăinui! Acest proiect e realizat de urmașii martiricei familii Șușman (Constantin și Carmen Șușman) și de Asociația „Clubul Monarhiștilor Clujeni” în parteneriat cu Administrația Parcului Natural Apuseni, Fundația „Corneliu Coposu”, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) și Asociația Voluntarilor din Ciucea.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/09/FB_IMG_1726255439415-476x600-1.jpg600476Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-09-13 23:11:042024-09-13 23:11:04Cartea „Nunta partizanului cu moartea” se lansează la Cluj-Napoca, pe 3 octombrie 2024
La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare. A fost asasinat într-un mod oribil, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, alături de alți 13 fruntași legionari, la ordinul dictatorului Carol II și a lui Armand Călinescu. Am considerat că foarte important este ceea ce spun alții despre un om și am lăsat deopotrivă pe admiratorii și adversarii lui Corneliu Codreanu să vorbească. (Florin Dobrescu)
Impresiile unor personalități care l-au admirat sau detestat pe Corneliu Zelea Codreanu
Nicholas Nagy-Talavera, istoric și scriitor ungur, de origine evreiască:
Nicholas M. Nagy-Talavera
„Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: «E trimis de Arhanghelul Mihail». Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.”
(Nagy-Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiasca) Hasefer, București, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).
Andreas Hillgruber, istoric german de origine evreiască:
Andreas Hillgruber
„Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau,fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic.”
(Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).
Nota redacției: Opinia istoricului german Hillgruber nu a fost împărtășită de către mulți evrei de marcă din epocă, precum inclusiv Nicolae Steinhardt, privind așa-zisul antisemitism al Mișcării Legionare. În plus, Mișcarea Legionară nu a fost niciodată condamnată de către Tribunalul Internațional de la Nurnberg pentru antisemitism, printre celelalte posibile capete de acuzare de care nu a fost incriminată.
Zigu Ornea, istoric evreu:
Zigu Ornea
„Toate aceste elogii despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.”
Iuliu Maniu, om politic, președinte al Partidului Național Țărănesc:
„Urmărind personalitatea lui Corneliu Codreanu, m-am convins că e de o sinceritate, de o consecvenţă şi de o onorabilitate care sunt foarte rare în viaţa noastră politică.”
(Depoziție la procesului lui C Z Codreanu din 1938).
„Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducatoare şi apoi un partid.”
(Declaraţie făcuta la Snagov, în vara lui 1943).
Emil Cioran, scriitor, filosof:
Emil Cioran
„În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blîndă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreapta spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era «deştept», Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe… Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane… El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i si răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, sa salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Capitanul a dat românului un rost.
Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…”
(„Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).
Părintele Justin Pârvu, ieromonah, duhovnic de referință al ortodoxiei în România:
Părintele Justin Pârvu
„Corneliu Zelea Codreanu a fost încă din timpul vieții sale o legendă, iar moartea sa, care a fost o jertfă – «cea mai scumpă dintre nunți», cum spunea cântecul legionar, a făcut ca proiectarea sa mitică să capete o deosebită profunzime. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară au fost însă și o realitate care aparține istoriei românilor. N-o putem neglija și trebuie să o înțelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat într-un panteon al mitologiei românești, unde trebuia demult să-și afle locul.
Tinerii legionari erau credincioși și-au crezut în rolul creștin al Miscarii. După ani sau chiar zeci de ani de temniță grea, mulți dintre supraviețuitori s-au îndreptat către mănăstiri. Aici și-au aflat liniștea, loc de rugăciune, nevoință și curățenie. Cândva, Codreanu gândea ca ultim mijloc, retragerea în munți, căci de veacuri, românul a primit lupta în munți și codri. Astăzi, muntele și mănăstirile sale rămân doar locurile unde românul lucrează pentru mântuire. Pentru mântuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastră.”
Părintele Dumitru Stăniloae:
Dumitru Stăniloae
„Corneliu Codreanu era și el o figură foarte interesantă; și atrãgea ca și Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic așa; același spirit hotărât și sigur; alegea o cale și gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtã de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat așa, în cunoașterea adevărului. Eu am pus foarte mult preț pe iubire, pe blândețe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracție pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, și nu știu cum e mai bine…”
Mircea Eliade, filosof, scriitor, istoric al religiilor:
Mircea Eliade
„Nu știu cum va fi judecat de istorie Corneliu Codreanu. Fapt este că patru luni după fenomenul succes electoral al mișcării legionare, șeful ei se afla condamnat la 10 ani de temniță grea, iar după încă cinci luni era executat. Evenimente care mi-au reconfirmat că generația noastră nu are destin politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Căci, pentru el, mișcarea legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esență estetică și religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui «om nou». Știa de mult că regele îi pregătește pieirea și, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decât purifica și întări mișcarea legionară; credea, de asemenea, în propriul lui destin și în protecția Arhanghelului Mihail.”
(Mircea Eliade, Memorii)
„Dar Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român. Cât timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu”.
(Mircea Eliade, Jurnalul portughez)
Traian Herseni, etnolog, unul din întemeietorii Muzeului Satului din București:
Traian Herseni
„Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”.
Alexandru Şafran, rabin (evocând întâlnirea și discuția sa cu Corneliu Codreanu, la Casa Verde, în 1937, în cartea „Karl Marx antisemit”, apărută în Israel):
Alexandru Şafran
„Corneliu Zelea Codreanu tăcu. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20. Vorbeam de-acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămîn, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într-o situaţie delicată. De afară, răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. (…) Îl văd cum se ridică, îmi întinde mîna şi-mi spune:
– Am plecat.
Am cântărit mult, ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937. (…)”
(Rabin dr. Alexandru Şafran – „Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, pp. 106)
Vasile Băncilă, filosof, etnolog:
Vasile Băncilă
„Căpitanul a stat tot timpul descoperit – singurul –, pe vremea aceea care îngheţa apa pe ţeastă. Atunci am văzut taina puterii acestui om, pe care-l priveam pentru întâia oară, atât cât se poate vedea: în primul moment, te priveşte blând, aproape duios. Dar, în momentul următor, te fixează pe loc, printr-un fluid de mare voinţă. Totul natural, nimic socotit. Intim, dar fără a bagateliza, impunător, dar fără a fi distant. Un fenomen al naturii şi al istoriei, făcut să comande.”
(Vasile Băncilă, scrisoare către Lucian Blaga, 14 februarie 1937)
Principesa Ileana a României (devenită monahia Alexandra):
Declarație a părintelui Arsenie Boca dată Securității, la interogatoriu, despre Principesa Ileana:
Principesa Ileana a României
„În afară de preocupările duhovniceşti, o vizitam pe domniţa Ileana, în apartamentul ei, unde am avut şi discuţii cu ea. Astfel îmi amintesc că am discutat despre moartea lui Zelea Codreanu, spunându-mi că în ceea ce o priveşte, ea l-a simpatizat şi că regretă moartea lui, comisă de fratele ei, Carol al II-lea, exprimând următoarele cuvinte: «România este singura ţară în care succesul nu are succes».
S-a referit la succesul pe care-l avea Codreanu, însă care nu a dus la nici un succes, făcându-l vinovat în acest sens pe Carol al II-lea. Ea prevedea schimbările care au să se facă în România şi îmi amintesc că se frământa cum să facă să rămână în ţară.”
(Dosar Informativ 2637 (vol I) – Arhiva CNSAS)
Nicolae Steinhardt, evreu creștinat, monah, scriitor:
Nicolae Steinhardt
„Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însă după informațiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit și capabil. Uciderea lui monstruoasă de barbarii de oameni plătiți ai lui Carol al II-lea, strangularea și împușcarea în ceafă, fiind legat de mâini și de picioare cu lanțuri, făcând din el un martir, trebuie să impresioneze orice om cu constiință civică și să-i dea de gândit asupra unei singure atitudini de viață: respectul morții, spre a nu-i mai întina memoria cu acuzații superflue când nu mai era in viață. Dacă ar fi trăit, n-ar fi existat omorârea lui Iorga, a lui Madgearu și nici crimele de la JiIava. (…)”
(ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101)
Mihail Manoilescu, economist, diplomat, om politic:
Mihail Manoilescu
„Şi, pentru ca să fiu complet, voi vorbi cu franchețea mea de totdeauna şi despre un altul. Este omul despre care nu se vorbeşte, omul despre care nu se poate vorbi, comandantul legionarilor, Corneliu Codreanu. Eu sunt un om şi-un profesor care îmi plec de multe ori urechea asupra pieptului celor tineri și ascult cum le svâcnește inima. Nu vă puteți închipui dv., d-lor senatori, ce rezonanță adâncă și durabilă reprezintă pentru inima tineretului românesc de astăzi omul pe care l-am numit. Nu voim să aprobăm şi nu voim să dezaprobăm, cel puţin aci şi cel puțin în această clipă, dar nu putem să nesocotim în configurația politică şi sufletească de astăzi a României, ceea ce el reprezintă.”
(discurs în Senatul României, 27 noiembrie 1936)
Neagu Djuvara, dipolomat, istoric:
Neagu Djuvara
„În 1937, un mare ziarist francez, Bertrand de Jouvenel, a venit să-i ia un interviu lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care ulterior l-a publicat într-un important ziar de dreapta din Franța. Articolul începe așa: Fac meserie de a intervieva oamenii mari politici, dar niciunul nu mi-a făcut o impresie atât de profundă precum Corneliu Zelea Codreanu.”
(interviu online)
A consemnat pentru dumneavoastră cercetător ACNSAS, Victor Dogaru
Există o poiană sacră, binecuvântată între măgurile stâncoase ale Timocului vlahilor din nordul Bulgariei, nimită Poiana Albotina sau poiana „La Frăsânel”, care este cuprinsă din toate părțile de o pădure, care pare fără sfârșit, pădure ce are, la capătul dinspre poala dealului un izvor tămăduitor. Pădurea Basarabă se întinde ca o mare verde unduitoare pe deasupra mănăstirii de la Albotina, din Timoc și până în Vidin, pe zeci de kilometri, iar dincolo de Dunăre, de la Calafat mai departe, se chema tot la fel.
Deasupra, sus de tot, pe măgurile stâncoase ale pădurii Basarabe, într-un perete de stâncă, este „lucrată” o mănăstire rupestră asemenea unui cuib de șoimi, de unde se vedeau roată ținuturile întinse, care din străvechime au fost numai și numai vlăhești (românești). Ctitorul mănăstirii rupestre, Ioan Alexandru Basarab (fiul lui Basarab I Negru Vodă), domn al Țării Românești, dar și rege de Târnovo, care a stăpânit toate aceste pământuri de la sudul Dunării, încă din veacul al XIV-lea, a transformat grota străsihaștrilor geto-daci în mănăstire creștină cu altar și icoane pictate. La fel și dincolo de Dunăre, spre exemplu în Țara Colchidei de la curbura Carpaților, vetrele străsihaștrilor geto-daci au fost locuite de sihaștrii noștri care le-au folosit drept lăcașuri de cult și rugăciune creștină.
Aici, la Albotina, sora voievodului Ioan Alexandru Basarab, vestita Țarină valahă a Bulgariei, Teodora, se va călugări și va fi înmormântată pe celălalt deal al Albotinei, unde a fost cândva mănăstirea de maici. Putem să observăm că la Albotina era o străveche vatră de sihăstrie geto-dacă ce va deveni un puternic centru de monahism creștinesc românesc, cu o mulțime de grote de sihaștri și monahi ce se ascund prin toate măgurile din jur, grote în care își vor găsi tainice ascunzători haiducul Stoian Stângă sau legendarul Miu. Toți pereții grotei de la Albotina erau acoperiți, până nu demult, de fresce străvechi cu inscripții valahe. Ca să șteargă orice urmă de prezență valahă, comuniștii bulgari, în anul 1975, adică activiștii de partid și securiștii (aidoma ca la noi, la români) au cărat în cârcă sute de anvelope de la fabrica de cauciucuri din Vidin în jurul grotei și le-au dat foc ca să ardă orice scris și pictură ce amintea de prezența românilor. Informațiile sunt date de învățătorul Gheorghiev din comuna Rabrovo, la numai 5 kilometri de Albotina. El este conducătorul minorității vlahe (românești) din Timocul bulgăresc.
În binecuvântata poiană de la Frăsânel (Albotina), în fiecare an, a doua zi de Paște, se adună toți românii satelor din împrejurimi, ca să se tămăduiască prin rugăciune și să joace străvechea lor „horă a morților”. Ea este aidoma horei de pomană care se dă în cinstea și amintirea moșilor noștri în satele bănățene de munte (Caraș), în Mehedinți, în Gorj, în Hațeg. Cineva, apropiat al decedatului, cu o lumânare „împărătească” (mare) în mână, va juca în fruntea horei, cântecul care i-a plăcut mai mult răposatului, apoi va da lumânarea celui care-l urmează și va trece în coada horei, și tot așa, până când cel din coada horei va ajunge din nou primul, atunci când toată hora satului va juca fiecare pentru d’Albul de pribeag din neamul lor, petrecut dintre noi. Hora de pomană este un ritual geto-dac moștenit de la înaintemergătorii noștri pentru urmașii urmașilor noștri. La fel se joacă și se dă de pomană Cântecul îndrăgit de răposat întru împlinirea datinilor ce vor învinge în acest fel uitarea. Multă dreptate avea Mihail Sadoveanu când scria: „Morții poruncesc celor vii”. Este hora care, și la românii din Timocul bulgăresc, și la românii frați, nord-dunăreni, ce te ține dârz și neînfricat în marea roată a horei solare geto-dace, amintindu-ți să faci „veșnica lor pomenire!”.
Învățătorul Gheorghiev face observația că acest obicei dacic de veselire împreună cu morții, de cinstire a lor, nu-l mai găsești niciunde în restul Bulgariei și nici la restul slavilor din Balcani. Lăutarul satului Rabrova, moș Pascu, spune că horei i se mai zice „hora tristă”, dar tot el adaugă: „da atuncea, nima (nimeni, n.a.) nu-i trist. Ci toți ne veselim împreună, pentru lumea de dincolo.” Marea sărbătoare a cinstirii și pomenirii morților de la Albotina este asemănătoare cu Nedeia ori Ruga satelor românești, o sărbătoare ancestrală, rămasă din vremea vechilor daci. Poienei binecuvântate i s-a spus mai întâi „La Frăsânel”, iar mai târziu „La Mănăstire” și Albotina, ritualul căpătând treptat semnificații creștine. O sărbătoare păgână preluată de calendarul ortodox creștin: Sfintele Paști, sărbătoare interzisă de comuniști și la bulgari, și la români, și la ruși. Simbolul acelei Nedei, ori Rugă era Floarea Frăsânului, care este un fel de Floarea Paștelui, care crește numai în jurul mănăstirii, împrejurul Albotinei, în Poiana Frăsânului și pe coasta pădurii Basarabe de lângă peșterile sfinților. Lumea o caută să o culeagă ca plantă de leac, tămăduind multe boli, cum la fel de tămăduitoare este și apa izvorului ce curge prin poiana sfântă, Frăsânelul.
Poiana Frăsânelului are același ecou ciudat ca și amfiteatrul de la poalele Pietrei Rotării (Buzău). Cei care ajung sus, pe culmea grotei dacă-i strigă pe cei de jor, care sunt destul de depărtișor, aceștia întorc imediat capetele. Poiana și mănăstirea rupestră de la Albotina, ca și amfiteatrul de la Poiana Rotării, sunt un miracol al tehnicii sunetului și al construcției amfiteatrelor. Cuvântul rugăciune, ori sfat, se duce asemenea glasului unui clopot, sfidând distanțele. Era un loc sacru în Poiana Basarabă consacrat sărbătoririi Moșilor noștri primordiali ce au zămislit marele popor valah, daco-român.
Comuniștii, precum hoardele sângeroase asiatice, au declanșat un adevărat pogrom la adresa credincioșilor: biserici închise, altele transformate în magazii, ori săli de sport (la ruși), credincioșii cu carnet de membru de partid comunist, urmăriți dacă merg la biserică, ori dacă se cunună la biserică, ori își botează copiii cu popă adus pe furiș acasă, și dați apoi afară din locurile lor de muncă. Acești oameni (cu carnet de partid) săvârșeau un păcat de neiertat în fața Partidului. Ce nu au reușit prin intimidare și constrângere, comuniștii bulgari au izbândit prin defrișare: crucile seculare de la poalele dealului Mănăstirii Albotina au fost scoase samavolnic, pentru că pe ele erau „încruntate” (scrise) numai nume românești. Un mare arheolog bulgar, Vălo Vălo, a făcut săpături la Poiana Frăsânelului prin anii 1970, ajungând la concluzia că „gropnița” de la Mănăstire este pur românească și că vatra monahală „creștină” datează din secolul al IV-lea, atunci când nici bulgarii, și nici unul dintre frații lor slavi nu atinseseră încă aceste pământuri.
Vatra isihastă de la Albotina învederează comunitate de limbă, datini și obiceiuri ale urmașilor marelui Imperiu geto-dac al lui Burebista, condus mai târziu de viteazul rege dac Decebal, Dacie ce va trăi nepieritoare prin urmașii geto-dacilor: marele popor valah, daco-românii. Astăzi, vlahii din Timocul bulgăresc sunt printre cele mai urgisite minorități din Europa: nu au școli în limba română, nu au cărți și manuale în limba română, nu au presă în limba română, nici radio în românește, nici reprezentanți în instituțiile publice, necum în Parlamentul țării. Numele de familie au fost slavizate, limba română se vorbește numai în taină, în familie. Statul român i-a părăsit de mult timp pe frații noștri timoceni și nu curând s-ar zări speranța unui ajutor cultural frățesc care să întărească rădăcina de neam comună.
Toponimele românești Alba, Albeni, Albota și toponimul vlah din Bulgaria, Albotina, al același izvor mitic, Albul, consacrat Zeului Apollo (Aplu), zeul hyperboreean al Luminii, al Soarelui, al puterii cosmice Primordiale.
A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.
