Există o poiană sacră, binecuvântată între măgurile stâncoase ale Timocului vlahilor din nordul Bulgariei, nimită Poiana Albotina sau poiana „La Frăsânel”, care este cuprinsă din toate părțile de o pădure, care pare fără sfârșit, pădure ce are, la capătul dinspre poala dealului un izvor tămăduitor. Pădurea Basarabă se întinde ca o mare verde unduitoare pe deasupra mănăstirii de la Albotina, din Timoc și până în Vidin, pe zeci de kilometri, iar dincolo de Dunăre, de la Calafat mai departe, se chema tot la fel.

Deasupra, sus de tot, pe măgurile stâncoase ale pădurii Basarabe, într-un perete de stâncă, este „lucrată” o mănăstire rupestră asemenea unui cuib de șoimi, de unde se vedeau roată ținuturile întinse, care din străvechime au fost numai și numai vlăhești (românești). Ctitorul mănăstirii rupestre, Ioan Alexandru Basarab (fiul lui Basarab I Negru Vodă), domn al Țării Românești, dar și rege de Târnovo, care a stăpânit toate aceste pământuri de la sudul Dunării, încă din veacul al XIV-lea, a transformat grota străsihaștrilor geto-daci în mănăstire creștină cu altar și icoane pictate. La fel și dincolo de Dunăre, spre exemplu în Țara Colchidei de la curbura Carpaților, vetrele străsihaștrilor geto-daci au fost locuite de sihaștrii noștri care le-au folosit drept lăcașuri de cult și rugăciune creștină.

Aici, la Albotina, sora voievodului Ioan Alexandru Basarab, vestita Țarină valahă a Bulgariei, Teodora, se va călugări și va fi înmormântată pe celălalt deal al Albotinei, unde a fost cândva mănăstirea de maici. Putem să observăm că la Albotina era o străveche vatră de sihăstrie geto-dacă ce va deveni un puternic centru de monahism creștinesc românesc, cu o mulțime de grote de sihaștri și monahi ce se ascund prin toate măgurile din jur, grote în care își vor găsi tainice ascunzători haiducul Stoian Stângă sau legendarul Miu. Toți pereții grotei de la Albotina erau acoperiți, până nu demult, de fresce străvechi cu inscripții valahe. Ca să șteargă orice urmă de prezență valahă, comuniștii bulgari, în anul 1975, adică activiștii de partid și securiștii (aidoma ca la noi, la români) au cărat în cârcă sute de anvelope de la fabrica de cauciucuri din Vidin în jurul grotei și le-au dat foc ca să ardă orice scris și pictură ce amintea de prezența românilor. Informațiile sunt date de învățătorul  Gheorghiev din comuna Rabrovo, la numai 5 kilometri de Albotina. El este conducătorul minorității vlahe (românești) din Timocul bulgăresc.

În binecuvântata poiană de la Frăsânel (Albotina), în fiecare an, a doua zi de Paște, se adună toți românii satelor din împrejurimi, ca să se tămăduiască prin rugăciune și să joace străvechea lor „horă a morților”. Ea este aidoma horei de pomană care se dă în cinstea și amintirea moșilor noștri în satele bănățene de munte (Caraș), în Mehedinți, în Gorj, în Hațeg. Cineva, apropiat al decedatului, cu o lumânare „împărătească” (mare) în mână, va juca în fruntea horei, cântecul care i-a plăcut mai mult răposatului, apoi va da lumânarea celui care-l urmează și va trece în coada horei, și tot așa, până când cel din coada horei va ajunge din nou primul, atunci când toată hora satului va juca fiecare pentru d’Albul de pribeag din neamul lor, petrecut dintre noi. Hora de pomană este un ritual geto-dac moștenit de la înaintemergătorii noștri pentru urmașii urmașilor noștri. La fel se joacă și se dă de pomană Cântecul îndrăgit de răposat întru împlinirea datinilor ce vor învinge în acest fel uitarea. Multă dreptate avea Mihail Sadoveanu când scria: „Morții poruncesc celor vii”. Este hora care, și la românii din Timocul bulgăresc, și la românii frați, nord-dunăreni, ce te ține dârz și neînfricat în marea roată a horei solare geto-dace, amintindu-ți să faci „veșnica lor pomenire!”.

Învățătorul Gheorghiev face observația că acest obicei dacic de veselire împreună cu morții, de cinstire a lor, nu-l mai găsești niciunde în restul Bulgariei și nici la restul slavilor din Balcani. Lăutarul satului Rabrova, moș Pascu, spune că horei i se mai zice „hora tristă”, dar tot el adaugă: „da atuncea, nima (nimeni, n.a.) nu-i trist. Ci toți ne veselim împreună, pentru lumea de dincolo.” Marea sărbătoare a cinstirii și pomenirii morților de la Albotina este asemănătoare cu Nedeia ori Ruga satelor românești, o sărbătoare ancestrală, rămasă din vremea vechilor daci. Poienei binecuvântate i s-a spus mai întâi „La Frăsânel”, iar mai târziu „La Mănăstire” și Albotina, ritualul căpătând treptat semnificații creștine. O sărbătoare păgână preluată de calendarul ortodox creștin: Sfintele Paști, sărbătoare interzisă de comuniști și la bulgari, și la români, și la ruși. Simbolul acelei Nedei, ori Rugă era Floarea Frăsânului, care este un fel de Floarea Paștelui, care crește numai în jurul mănăstirii, împrejurul Albotinei, în Poiana Frăsânului și pe coasta pădurii Basarabe de lângă peșterile sfinților. Lumea o caută să o culeagă ca plantă de leac, tămăduind multe boli, cum la fel de tămăduitoare este și apa izvorului ce curge prin poiana sfântă, Frăsânelul.

Poiana Frăsânelului are același ecou ciudat ca și amfiteatrul de la poalele Pietrei Rotării (Buzău). Cei care ajung sus, pe culmea grotei dacă-i strigă pe cei de jor, care sunt destul de depărtișor, aceștia întorc imediat capetele. Poiana și mănăstirea rupestră de la Albotina, ca și amfiteatrul de la Poiana Rotării, sunt un miracol al tehnicii sunetului și al construcției amfiteatrelor. Cuvântul rugăciune, ori sfat, se duce asemenea glasului unui clopot, sfidând distanțele. Era un loc sacru în Poiana Basarabă consacrat sărbătoririi Moșilor noștri primordiali ce au zămislit marele popor valah, daco-român.

Comuniștii, precum hoardele sângeroase asiatice, au declanșat un adevărat pogrom la adresa credincioșilor: biserici închise, altele transformate în magazii, ori săli de sport (la ruși), credincioșii cu carnet de membru de partid comunist, urmăriți dacă merg la biserică, ori dacă se cunună la biserică, ori își botează copiii cu popă adus pe furiș acasă, și dați apoi afară din locurile lor de muncă. Acești oameni (cu carnet de partid) săvârșeau un păcat de neiertat în fața Partidului. Ce nu au reușit prin intimidare și constrângere, comuniștii bulgari au izbândit prin defrișare: crucile seculare de la poalele dealului Mănăstirii Albotina au fost scoase samavolnic, pentru că pe ele erau „încruntate” (scrise) numai nume românești. Un mare arheolog bulgar, Vălo Vălo, a făcut săpături la Poiana Frăsânelului prin anii 1970, ajungând la concluzia că „gropnița” de la Mănăstire este pur românească și că vatra monahală „creștină” datează din secolul al IV-lea, atunci când nici bulgarii, și nici unul dintre frații lor slavi nu atinseseră încă aceste pământuri.

Vatra isihastă de la Albotina învederează comunitate de limbă, datini și obiceiuri ale urmașilor marelui Imperiu geto-dac al lui Burebista, condus mai târziu de viteazul rege dac Decebal, Dacie ce va trăi nepieritoare prin urmașii geto-dacilor: marele popor valah, daco-românii. Astăzi, vlahii din Timocul bulgăresc sunt printre cele mai urgisite minorități din Europa: nu au școli în limba română, nu au cărți și manuale în limba română, nu au presă în limba română, nici radio în românește, nici reprezentanți în instituțiile publice, necum în Parlamentul țării. Numele de familie au fost slavizate, limba română se vorbește numai în taină, în familie. Statul român i-a părăsit de mult timp pe frații noștri timoceni și nu curând s-ar zări speranța unui ajutor cultural frățesc care să întărească rădăcina de neam comună.

Toponimele românești Alba, Albeni, Albota și toponimul vlah din Bulgaria, Albotina, al același izvor mitic, Albul, consacrat Zeului Apollo (Aplu), zeul hyperboreean al Luminii, al Soarelui, al puterii cosmice Primordiale.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.