Patrick Matiș – Era Bunului Simț a apus. A început Era Nebuniei! Se salvează cine poate!

Urmărind nesurprinși spectacolul grotesc al ilegitimilor care au căpătat prin furt electoral și lovitură de stat în formă continuată frâiele spațiului mioritic de pe meleagurile noastre, întru aparent veșnica noastră blestemare, nu putem decât să spunem, din catacombele românității noastre, că era bunului simț a apus și a răsărit era nebuniei totale și irevocabile.

Când „carul” nealeșilor din fruncea țării care se străduiesc, în nebunia lor, să ne dicteze viețile este dirijat pe drum de mințile lor bolnave, avem nevoie să ne uităm în față ca să vedem pe unde o ia, și observăm că se duce în prăpastie. Odată ajunși acolo, „carul” se va face praf și pulbere, iar noi deja vom fi săriți, nu de pe fix, ci din acest „car”, cuibușor al tuturor nebuniilor lor, ca să ne salvăm.

Nebuniile lor sunt deja notorii, le vedem public pe micile ecrane dar și în mediul online. De la Marea Crăpelniță, la defilarea nealesului în fața trupelor la Cincu, dar nu la Cotroceni, și alături de anumiți „lideri de stat”, inconștienți cu toții ca majoritatea copleșitoare a ființelor umane de pe suprafața dragei și iubitei noastre planete Pământ, până la „conferințele” de bâlbâieli, gesturi manuale și palmate, și pauze de gândire (căci – nu-i așa? – prostul are mintea odihnită și nu lucrează deloc…) cu care delecta mulțimea „presei” aparent românească, toate expuse ca să îi vedem în toată splendoarea lor. Dar, ne provoacă scârbă. Scârbă nu de politică, ci de politicianismul lor de-a dreptul abisal și cu asupra de culme nebunească.

Am putea fi considerați noi ca fiind nebuni, ba chiar radicali, extremiști, fasciști. Toate acestea pe metoda „hoțul strigă hoțul”, ca să devieze atenția de la adevăratul jaf: vinderea tuturor valorilor materiale și (dacă se poate) imateriale ale țării și neamului românești! Dar ce să-i faci, căci „nu mor caii când vor câinii”. Ceea ce e surprinzător este că încă suntem aici, încă trăim, vorbim românește și (mulți dintre noi) ne practicăm propria cultură, mai ales cei care trăim cât mai departe de marele oraș capitală a țării, nucleul al nebuniei lor.

În joaca lor de-a parlamentarismul, au instituit legi prin care să ne pună pumnul în gură și să încetăm să mai vorbim despre trecutul nostru, despre eroii noștri martiri, pe motiv că suntem extremiști, în măsura în care niciodată nu am fost huligani, anarhiști, fasciști, skin-heads sau simpli vandalizatori de magazine ale corporațiilor căsătorite cu Statul, dar ai căror capi de familie sunt directorii executivi ai corporațiilor, ca să facem exces de cuvinte. Dacă Francisco Goya și nenea Iancu Caragiale ar mai fi trăit, poate realizau un Somn al Rațiunii de față cu Reacțiunea, un fel de cinematogravuri teatrale care să portretizeze ridicolul, prin schițe și instantanee, dar și tristețea tragi-comică abisală în care ne-am scufundat ca neam și țară.

Avem nevoie, credem noi, să știm ce lecție aveam de învățat chiar și acum, după ce am picat examenul și ni s-a furat țara, sau mai bine zis catedra de la care ne afirmam naționalitatea în tot acest plan cosmic. Unde am greșit și de ce am rămas fără iubirea vieții noastre: țara în care trăim? Cu alte cuvinte, cei care ne-au dat examenul au fost înlocuiți de impostori care ne-au modificat tezele extemporale chiar în momentul în care ni le evaluau. Și în acest fel am picat, dar datorită neatenției noastre. Atunci când lăsăm porțile deschise, sau daca le avem închise, nepăzite, întotdeauna râvnitorii de minunății din Grădina Maicii Domnului au să intre și să fure în voie cât vor, cu nesaț, doar-doar se vor realiza asupra noastră. Însă pizma lor nu va înlocui niciodată valoare sufletească și spirituală milenară indiferent la câte umilințe ne va supune.

Blajini am fost și blajini vom fi, dar nu proști. De această dată, trezirea noastră este nebunie pentru ei, pe același motiv pentru care dictatura în care ne-au afundat și cu care ne supun e numită de ei democrație, pentru același motiv pentru care adunătura lor bruxeleză de atei învederați ai urii de Dumnezeu ei o numesc „Europa”, din care nu au vrut să iasă, cică, și în continuare vor să meargă în vacanțe luxoase, purtând blugi și mâncând banane, indiferent cât de obscen le este gândul la amintirea formei acestui fruct… ei se consideră lucizi în declararea sovietelor lor urbanistice, cu aere de superioritate față de țărănismul strămoșesc pe care-l afișăm din suflet în orice întâlnire umană pe care o avem.

Se preconiza ca să procedăm la fel ca și ei, pe metoda „cui pă cui să scoate”, căci la lovitură de stat, chipurile, doar cu lovitură de stat mai poți răspunde. Din 23 august 1944 încoace, loviturile lor de stat au fost precedate de fraude electorate, toate în forme continuate, iar minciuna statului român, construct mental, iluzie, vis (pentru noi urât, dar pentru ei un ideal aparent paradisiac), dar și egregor al somnului conștiinței lor se perpetuează în suc propriu aparent fără urmă că va muri vreodată. Să fie oare nemuritor (și rece, ar spune poetul)? Sau aceasta este forma ultimă prin care-și dau duhul? Dar noi ce mai așteptăm? Cum ne luăm țara înapoi? Focul se stinge cu foc? Să ne gândim bine…

România Profundă nu mai are de așteptat nimic, doar să răspundă neagresiv la violențele lor. Da, își creează propriul sistem la firul ierbii, între familii, și nu are de-a face cu Monolitul lor. Poate că un fel de greve fiscale ar fi mari semnale că pentru ei nu mai există aliment. Insula globalistă a impostorilor ioropeni este înconjurată și mai are doar acest an în care să mai trăiască „din grăsime”, cum spunea un bun prieten penalist, ca apoi să se destrame așa cum se catabolizează țesuturile care mor, care nu mai folosesc la nimic. În zadar strâng lațul și mai cer vreo compensare de pe undeva, dintr-una din „fermele animalelor” pe care le conduc dictatorial, că „mai mult nu-i de unde”, cum spuneau „voievozii” fanarioți de acum sute de ani.

Primul fascist al falsei Românii (mai bine cu r mic) este marioneta-hologramă perfectă (deocamdată) prin care-și legitimează imbecilitățile ca și certitudini în lumea geopolitică. Vă dați seama ce mizerii abisale sălășluiesc în conștiințele lor, de s-au manifestat în halul acesta după ce i-am speriat cu voința noastră exprimată la vot masiv? Vă dați seama ce spaimă au tras de au avut nevoie de o Mare Crăpelniță la învestirea bietului fascist cu buzele subțiri și mișcări de Pinocchio condus de bețe, în loc de sfori. Ceea ce au făcut a fost să-și cumpere liniștea de la Apus, așa cum bieții boieri trădători de pe vremea unui Lăpușneanu își cumpărau continuitatea de la Marea Poartă. Aceiași trădători nenorociți se perpetuează și astăzi în același joc de-a învârtita cu valorile țării ca în acele vremuri, dar mai perverși, distruși în propria lor minte, după atâtea sute de ani în care au existat în degenerare. Singura diferență este că acum, Marele Apus e golit de valori materiale și imateriale (cu alte cuvinte „nu mai are bani”), pe când Marea Poartă avea vistieriile pline cu aur, chiar dacă jefuit după urma cotropirilor.

Ne vom vindeca în curând. Semnul vremurilor pe care le trăim este istoria pe care am făcut-o. Prin exprimarea voinței noastre, chiar după anularea alegerilor care oricum aveau o bază cvasi-ilegală, discutabilă de către mulți specialiști ai dreptului, și în măsura conștienței eticii lor, le-am arătat că filmul s-a terminat. Ceea ce se joacă acum sunt scenele de prost gust, de proastă calitate care nu mai intră la montaj și nu se încadrează în varianta finală a filmului. Aceste scene rămân în afara variantei cinematografice pentru care am plătit ca să jucăm și biletul la cinematograf, ele fiind niște biete ilustrații fără sens. Nu vor face un nou film din aceste scene, deoarece nu au un scenariu, nu au nici măcar idei, nici măcar nu au regizor, și în curând vor rămâne și fără producător.

Aici suntem și aici vom fi! România Profundă nu moare, poate doar să adoarmă iar. Dar batem clopotele în continuare întru trezirea și viața noastră, iar lor le cântăm prohodul.

Doamne ajută, fraților! Nu uitați de voi și de Ființele voastre!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș