Mihai Tîrnoveanu – Constantin Oprișan, martirul creștin pe care Lucian Blaga îl punea să predea la catedră în locul său, interzis de Vexler

Au înfipt ranga de fier atât de adânc în Constantin! Sângele lui a țâșnit ca un strigăt, până-n tavanul închisorii, ca mărturisire de Cer.

Temniţa comunistă de la Pitești a fost locul de iad cu cele mai cumplite torturi și cel mai torturat dintre toți a fost liderul, Constantin Oprișan, șeful Frățiilor de Cruce pe țară în vremea celei mai cumplite prigoane, cea bolșevică. Acolo, la Pitești, au vrut să înfrângă un ideal, zdrobind vârfurile generației tinere naționaliste, elita studențească. Când spun elită nu folosesc o metaforă. Frățiile de Cruce ale mișcării naționaliste erau formate din vârfurile intelectuale ale universităților, iar Oprișan era în frunte, fiind numit de către profesorul său, Lucian Blaga, un student de geniu, un student, pe care maestrul îl punea chiar să predea uneori în locul său și asta spune totul.

Imaginați-vă cât de mult ar fi putut ridica România această elită tânără. N-a fost să fie. Creierele geniale care gândeau o țară mare au fost zdrobite de bâtele unor gardieni analfabeți, iar sufletele lor s-a vrut a fi ucise de planificatorii iadului. Ca mulți sfinți, Constantin Oprișan a căzut, dar s-a ridicat. Străinii care au organizat Piteștiul au crezut că frângerea temporară a liderului a fost spectaculoasă, când de fapt a fost normală, căci nimeni nu ar fi rezistat torturilor fizice si psihice la care a fost supus Oprișan. Spectaculoasă a fost ridicarea lui, spovedania lui, minunea acelui NU pe care sufletul lui Constantin l-a rostit dintr-un trup fără picătură de carne întreagă. De aceea a fost liderul. De aceea a fost capul generației studenților naționaliști din închisori, o generație care si-a adăugat la titlul de elită intelectuală, mărturisirea de elită duhovnicească, sau pe înțelesul timpurilor moderne, ei au fost Sfinții cu IQ pământean de geniu.

Suprimarea forței naționaliste interbelice, din toate expresiile politice, culturale, religioase, militare are consecințe vizibile și atroce până astăzi. S-au retezat atunci, în închisori, la propriu, nu doar ramuri, ci si rădăcini din stejar. S-a dat pe oase cu acid să nu se afle mormânt și s-au făcut gropi comune să nu se afle nume, la fel cum astăzi se dau legi pentru interzicerea memoriei rezistenței naționale.

Un popor cu o asemenea generație ucisă, cu greu își revine și uneori obosește să se mai ridice din nou și din nou; dar din rădăcinile rămase în pământ ale unui trunchi frânt ce se încăpățânează să nu moară, răsar vlastare.

Mare este mila lui Dumnezeu!

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Tîrnoveanu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!