Alin Cristian – Cavalerul (extras din romanul „Brâul cu strigături”, în curs de apariție)

În copilăria lui, cărțile de colorat erau scumpe și greu de găsit. Numai că taică-său, dascăl dedicat meseriei, le improviza cu drag, dornic să-i insufle odraslei sale de timpuriu gustul pentru isprăvi de condei. Pe-o coală albă contura cu mână sigură câteva animale exotice, pe care apoi le dosea într-o junglă luxuriantă de curbe întretăiate. Cum și creioanele colorate erau tot pe sponci, indica suprafețele de hașurat prin niște firave minusuri — iarba fiarelor, cum îi zicea el în șoaptă, ca-ntr-o inițiere secretă. Și copilul, cu mâna lui mică strânsă pe bagheta magică de scos ființele din neființă, se lansa vijelios pe pagină în căutarea lor.

La grosul lucrării, în mijlocul peticelor albe, dădea rasol, încetinindu-și iureșul numai când ajungea la liniile de demarcație dintre ele, unde trebuia să fie atent să nu depășească. Furat de anticiparea întâlnirii, nu băga de seamă că fiarele își începuseră deja venirea tiptilă pe lume, prelinse de-a lungul vegetației grafice ca roua pe iarbă; fără să sufle, absența lor rămânea grea de febrilul du-te-vino al condeiului. Ah, erotica inocentă a mâinii scriitoare…! Ce mai seve ardente nu-și trăgea din aer orhideea lui de viață în primăvara ei…! De curând lăsat în urmă, paradisul amniotic nu se-ndura să-l știe departe; i se gudura aburos prin preajmă, a câine credincios ce-abia așteptă să-i sară-n ajutor vechiului său tovarăș de extaze. Căci perfecțiunea, dacă-i într-adevăr desăvârșită, nu se lasă ușor văduvită de unitate.

Astfel încât, de nemuritoare ce se simțea, inima țâncului o pornea-n galop la atac fără să știe asupra cui, într-un irezistibil apetit de expansiune; iar atunci, înfiorat de-o așa neînfricare, desișul alb de celuloză îi concedea fel de fel de pseudo-arătări, pe care creionul, preschimbat în lance, le țintuia de pragul dintre ființă și neființă. Dacă nu erau pe placul lui, lăncierul le trimitea înapoi în neant, ferecându-le îndărătul unor mâzgăleli zăbrelite. Numai că ele apucau deja să-i lase pe retină urma lor, pe unde ulterior reveneau inopinat în deschiderea mondenă ca printr-o trapă secretă și fără ghivent dintre tărâmuri, făcând nemulțumitului „semne” greu de deslușit, căci foarte străine — cine știe, poate să le urmeze așa pocite cum erau, sau să le mai caute nițel în coarnele lungi și bourești, de melc, cu care se dădeau la el din hăul lor de nelume.

Sigur e doar că, în gelatina imagistică a (ne)arătărilor, vârful creionului se-mpotmolea fără scăpare. Nu mai era chip să se curețe de mucusul lor grav; cel mult să-l întindă de colo-colo prin lume, ducându-l cu vorba scrisă. În trăsăturile condeiului, ponderabila umbră de dincolo se fofila ombilical, duios, racordându-l iar la o maternitate excesivă, oprimantă, ce-i sugera că nașterea trupească nu-i decât un timid început de evadare din pântecul ei. Și că, pentru a se emancipa de-adevăratelea, avea de tras, nu glumă: vârful creionului îi indicase ce-i lipsea încă, refăcându-i lipeala c-un sine al său neînceput și nesfârșit într-o liturghie privată — un religare grafic, solitar, fără altă preoțime decât amintirea celor însemnați, dar absenți. Restul poveștii însă rămânea imers în hăul taciturn.

Și-azi așa, mâine așa, jocul de creion îl absorbise pe copil până la obsesie, resorbindu-l în suspansul unor așteptări înfrigurate: ce-avea să mai iasă din răsucita cochilie informă, în care lucrurile dau „colțul”, pierzându-și greutatea și consistența? Ce dâră avea să mai lase pe hârtie piftia geamănă a melcului în retragere, căruia el îi îngâna cum fusese învățat: „Eu sunt mic, tu fă-mă mare / Eu sunt slab, tu fă-mă tare / Și-n tot locul mă-nsoțește / Și de rele mă păzește”? Trăgând de zor linii de unire-despărțire, prichindelului i se-ntărise bănuiala vertebrală că undeva în prelungirea lor, dincolo de orizont, aștepta să fie abordat băiatul-mare Gherase—un mare nostrum străin, risipit și-n același timp păstrat în vederea întâlnirii cu el. Care, născut doar modic, rămânea înconjurat protector de-o blândețe marin-amniotică, într-o stare de lucruri pârâtă sec de hârjâitul creionului pe hârtie: „trage, trage de poveste, că înainte mult mai este…!”. De nescrisa lui viață, adică.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!