Cristian Horgoș – „Citind cartea lui Oișteanu îţi vine să te‑ntrebi: şi cine nu s‑a drogat?” – din „analele” lui Cărtărescu
Am citit de câteva ori cartea lui Andrei Oișteanu „Narcotice în cultura română: Istorie, religie și literatură” înainte de a îndrăzni să concluzionez că cel puțin capitolele despre daci, despre Eminescu și despre Eliade sunt trase rău de păr. Pe de altă parte, e meritoriu efortul uriaș de strângere a surselor, fie ele mai mult sau mai puțin credibile ori relevante. Dar o carte despre o asemenea anvergură trebuie să aibă o idee principală, evidențiabilă într-o prefață sau post-față, ori concluzie. Prin efortul său de a băga în „narco-insectar” cât mai mulți exponenți ai culturii române (scriitori, pictori, sculptori, cercetări neuro-psihiatri), Andrei Oișteanu pare să susțină primordial ideea unei narcotizări foarte larg răspândite. Găsim, astfel, la pagina 525, un citat din Mircea Cărtărescu: „Citind cartea lui Andrei (Oișteanu) îţi vine să te‑ntrebi: şi cine nu s‑a drogat?”. Iar în pagina următoare găsim rândurile: „Putem trăi fără droguri?”, se întreabă poetul optzecist Bogdan Ghiu. Întrebarea este oarecum retorică, pentru că răspunsul vine de la sine: „Ne drogăm oricum, că ştim, că nu ştim, că vrem sau nu să o recunoaştem, cu câte ceva (fiecare cu drogul său) […]. Tu ce iei? Fiecare, toată lumea ia ceva”. În plus, îmi pare că autorul a picat în propria capcană descrisă de el însuși la pagina 437 – „Se impune aici vorba lui Voltaire: «Cheia plictisului e să vrei să spui tot»”. Îndumnezeirea, ethneogeneza, abia pe plan secund Abia în plan secund, pe ici pe colo, ascunsă în cele aproape 700 de pagini, autorul notează citate din care se desprinde ideea remarcabilă de îndumnezeire sau ethneogeneză fie și prin ingerința de psihedelice. De la preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor și totodată fondatorul Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române parcă ne-am fi așteptat la un capitol special axat pe percepția sacrului. Și nu la citate risipite într-o carte lungă cât două volume dostoievskiene. Într-adevăr ceva mai multe citate găsim în capitolele dedicate celor doi mari istorici ai religiilor, Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu. Dar relatări directe din gura scriitorilor despre viziunea sacrului găsim doar de la Petru Comarnescu, Alin Fumurescu și Andrei Codrescu. Ar fi putut fi o foarte valoroasă cărte românească dar impresia mea personală că e în mai multe sensuri ratată chiar dacă a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Apropo, un poet aparte care i-a scăpat „radarului” autorului a fost logicianul Sorin Vieru, în a cărui poezii găsim cuvinte „vânate” de Andrei Oișteanu precum mescalină, cloroform, samovar, ibric, struguri, (Guillaume) Apollinaire etc. “Cea mai importantă experiență din viața lor” Pentru o comparație, voi cita din capitolul „Divinitatea cu sau fără Dumnezeu” din cartea „Ipoteza Fericirii”, de Jonathan Haidt (Editura Humanitas – 2020). Astfel, de la pagina 271 găsim: „Când oamenii au o stare mentală reverențioasă și ingerează psihedelice într-un mediu sigur, precum ritualurile de inițiere ale anumitor culturi, substanța activă poate deveni al creșterii spirituale și personale. În cel mai elaborat test al ipotezei catalizatorului, Walter Pahnke, un medic care lucra la o disertație în domeniul teologiei, a adunat 20 de masteranzi la teologie într-o cameră de sub capela Universității din Boston, în Vinerea Mare a anului 1962. Zece dintre studenți au primit 30 de miligrame de psilocibină (extras din ciupercă) iar ceilalți zece au primit pastile identice, care însă conțineau vitamina B5 (acid nicotinic), care dă senzația de furnicături și înroșiri a pielii. Vitamina B5 este un cunoscut placebo activ: creează senzații fizice reale, astfel încât, dacă efectele benefice ale psilocibinei erau doar efecte placebo, grupul de control le-ar fi manifestat cu siguranță. În orele care au urmat, întregul grup a ascultat (la boxe) slujba din Vinerea Mare, care se desfășura la capela de deasupra. Absolut nimeni, nici măcar Pahnke nu știa cine ce pastilă a luat, însă, după două ore, nu a mai existat nicio îndoială. Cei care au luat placebo au fost primii care au simțit că se întâmplă ceva și au presupus că luaseră psilocibină. Însă nu a mai urmat niciun alt efect. După o altă jumătate de oră, ceilalți studenți au început să simtă ceea ce mulți dintre ei au descris apoi ca fiind cea mai importantă experiență pe care au avut-o vreodată. Pahnke a repetat experimentul și a descoperit că majoritatea celor care luaseră psilocibină au raportat multe dintre cele nouă caracteristici ale experienței mistice pe care el dorea să le măsoare. Printre efectele cele mai puternice și de durată se numără sentimentul de unire cu universul, transcederea timpului și spațiului, bucurie, greutatea de a exprima în cuvinte experiența și senzația că au văzut culori și forme extraordinare și că au fost cuprinși de extaz, teamă și minunare”. Citate privind sacrul, din cartea lui Oișteanu Pentru a-i ajuta pe cei care nu au timp sau, dimpotrivă, pentru a le stârni interesul, trec în revistă citatele care mi-au sărit in ochi, cu riscul să fi scăpat pe unele: Partea I În prima parte, se descrie la plantele psihotrope îndeosebi proprietățile pentru care au fost folosite ca leacuri tămăduitoare de-a lungul vremurilor. Pagina 7 – Andrei Oișteanu: Am cercetat mărturii istorice, etnologice şi istorico‑religioase, încercând să urmăresc fenomenul din Antichitate până în epoca premodernă, interesându‑mă utilizarea plantelor psihotrope de către populaţia autohtonă anume în scopuri religioase şi magico‑rituale Pagina 8 – În lista celor pe care a extins cercetare se numără și cei „care au studiat utilizarea plantelor psihotrope în cadrul manifestărilor religioase şi magico‑rituale (Mircea Eliade, I.P. Culianu”. Pagina 15 – Andrei Oișteanu: „Am folosit mărturii istorice şi folclorice, urmărind fenomenul din Antichitate până în epoca modernă şi interesându‑mă de utilizarea drogurilor de către populaţia autohtonă, mai ales în scopuri magico‑rituale şi religioase.” Prezentul capitol, intitulat „Mătrăguna, măselariţa şi muscariţa”, este o formă revizuită şi extinsă a studiului publicat în 1988. Pagina 18 – textul lui Simeon Fl. Marian este un studiu clasic de etnografie botanică şi folclor medical în spaţiul românesc. Pentru Mircea Eliade, astfel de studii sunt abia o prima materia. Articolele sale despre mătrăgună (despre medicina populară, în general) sunt studii de mitologie comparată şi de istorie a mentalităţilor mitico‑religioase. Medicina populară operează „cu credinţe şi superstiţii care trăiesc de mii