Sunt oare semne că aceste motive iraţionale, din viaţa socială, sunt pe cale să apună şi astfel să înceapă o eră nouă de înţelegere naţională, pentru realizările culturale? În această întrebare se cuprinde o întreagă tragedie pentru gânditorii contemporani. Înainte de marele război mondial, din 1914-1918, autorul acestor rînduri, avînd în vedere mai ales istoria ţării sale, ar fi răspuns în modul următor: Motivele iraţionale le socotim că sunt pe cale să apună. Întemeiem socoteala noastră pe un fapt nou, ivit în ultimul secol, şi care este menit să schimbe în mod radical poziţia minţii omeneşti faţă de problema spiritualităţii. Acest fapt nou consistă în aceea că s-au descoperit naţionalităţile, ca fiinţe de sine stătătoare. Înainte de această descoperire, omul individual era singura realitate care intra în consideraţiile omului de ştiinţă. Spiritualitatea era legată de individ. Din această cauză erau dificultăţile întâmpinate în explicarea realizărilor spirituale din cursul vieţii sociale. Absorbită de manifestările indivizilor, mintea nu prindea manifestările grupului social, într-o unitate organică. Tot ce nu era explicat ca o motivare istorică era pentru ea socotit ca iraţional. Şi motivarea istorică nu exista, căci viaţa individului nu avea istorie. Astfel, realizările spirituale erau lipsite de finalitate şi, prin urmare, de explicare. Ele apăreau ca produse întâmplătoare şi fără sens. Sensul era legat de ele, numai când cineva le priveşte ca fiind manifestările unităţilor sociale.

Raţionalul vieţii spirituale vine după ce s-a trezit conştiinţa naţională. Faptul cel nou, care elimină iraţionalul, este naţionalismul.

Naţionalismul, înainte de a fi o armă politică, este o atitudine de înţelegere raţională a spiriualităţii. Învinge în politică, fiindcă el învinge iraţionalul vieţii sociale. Contra instinctelor de stăpânire ale unora şi de laşitate ale altora; contra miturilor de tot felul, chiar în contra mitului „revoluţiune”; contra diferitelor forme primejdioase harismatice, nu există mijloace mai eficiente decât cultul naţionalismului. El face să devieze forţele egoismului, dându-le o altă destinaţie şi ridică, în acelaşi timp, orizontul intelectual.

Naţionalismul este un program politic, dar, mai presus de toate, este o metodă de gândire în materie politică. Principiile lui se rezumă în următoarele: Naţiunea este o fiinţă separată de aceea a indivizilor. Ea se conservă şi se dezvoltă după legile ei proprii. Vieţile indivizilor, care o compun la un moment dat, oricât de agitate ar fi, nu-i schimbă cursul. Naţiune îşi are legitimitatea sa istorică, pe care nu o poate tulbura individul, oricât de extraordinar ar fi el.

Individul are faţă de naţiunea sa, ca primă îndatorire, îndatorirea să o înţeleagă. Prin înţelegerea naţiunii sale, el se înţelege pe sine. Odată ce şi-a înţeles naţiunea, individul şi-a găsit orientarea spirituală. Iraţionalul nu-l mai întunecă. El ştie care dintre realizările spirituale vor trăi şi care vor pieri. Harul divin s-a transformat pentru el în ideal naţional. De aci înainte, el are o minte deschisă pentru înţelegerea creşterii spiritualităţii în viaţa socială.

În istoria culturii europene nu găsim, de altminteri, un fapt care să fi adus atâta înviorare ştiinţelor morale şi istorice, ca mişcarea naţionalistă. Începând cu această mişcare, s-a constituit pe alte baze vechiul drept natural al ginţilor, care a ajuns, sub denumirea de drept internaţional, una din principalele ramuri ale ştiinţei juridice. Aceeaşi mişcare a schimbat cu desăvârşre obiectivul ştiinţelor istorice şi culturale.

De unde în istoria care se scrie înainte de Secolul al XIX-lea, predomina interesul pentru cronologia războielor şi pentru dinastii, în istoria contemporană predomină interesul pentru viaţa naţiunilor. Nu există istoric contemporan care să mai fie străin de realităţile naţionaliste. Explicarea istorică se face pe baza concepţiei naţionaliste. Pentru ştiinţa culturii se poate zice încă mai mult. Această ştiinţă a ieşit din vagul în care se rătăcea numai mulţumită naţionalismului. De asemenea, tot mulţumită naţionalismului, cercetările de critică şi documentare literară au luat un mare avânt. Aşa au ieşit la lumină comorile literaturilor populare şi s-a creat ştiinţa nouă a folclorului. Obiceiurile, tradiţiile, produsele artei vechi, costumele, proverbele, precum şi superstiţiile, care înainte vreme erau trecute cu vederea, fiindcă nu se puteau pune în dependenţă de o ordine sufletească, după triumful concepţiei naţionaliste sunt scoase din uitare, cercetate şi explicate. Oraşele mari din Europa se întrec ca să înfiinţeze muzee pentru a le păstra. În sfârşit, toate ştiinţele conexe istoriei – preistoria, geografia, antropologia, psihologia socială, sociologia, etnografia, lingvistica – sunt supuse unei revizuiri fundamentale. Naţionalismul ocazionează peste tot un spor în realizările spirituale, printr-o adâncire în înţelegerea vieţii sociale. Un naţionalist se simte liniştit, fiindcă pe cărările viitorului el nu merge singur, ci alături de tot neamul său.

Acesta ne-ar fi fost răspunsul, înainte de războiul mondial. Am fi putut adăuga, fără sfială, la acest răspuns şi următoarea prevedere: de acum înainte realizările spirituale ale societăţii au un viitor asigurat. Ele se vor desfăşura sub influenţa idealului naţional, aşa cum educaţia individului se desfăşura sub privegherea pedagogului. Fiecare bărbat de stat va şti ce trebuie să înceapă, când va fi să ajute la înflorirea vieţii spirituale a poporului său. Perioada de haos s-a sfârşit. Popoarele ştiu, de acum înainte, ce vor şti ce este realizabil din ceea ce vor. Astăzi, după marele război, mărturisim că răspunsul nostru este cu totul diferit. Nu diferit ca formă, ci ca fond.

Mişcarea naţionalistă are şi astăzi acelaşi avânt, dar şi-a schimbat, într-o mare măsură, natura. În Secolul al XIX-lea, ea a consistat în revendicări întemeiate pe principii de drept. Era o iridentă pornită contra unei stăpâniri de fapt, în scopul de a aduce după sine o stăpânire legală. În zilele noastre, mişcarea naţionalistă are motive de altă natură. Ea urmăreşte integrarea etnicului într-o vocaţie istorică. Principiile de drept sunt trecute pe al doilea plan. Pe primul plan sunt aşezate înfăptuirile. Vechea distanţă dintre faptă şi principiu este suprimtă. Idealul naţional, dimpreună cu întreaga lume a principiilor s-a scoborât din sfera lor juridică, pentru a contopi cu realitatea vie a pământului, cu faptele. Mişcarea cea nouă naţionalistă postulează identitatea dintre spirit şi materie. Este aceasta un nou materialism? De ce n-ar fi un nou spiritualism? Naţionalistul de dinainte de război se mulţumea să afirme legitimitatea naţiunii sale. Credea în ea. Se mândrea sufleteşte, ştiindu-se legat de ea. Era gata să-şi verse chiar sângele pentru a ţine nepătată gloria naţiunii sale. Însă, în ceea ce priveşte fapta sa personală, fapta sa de fiecare zi, naţionalistul de dinainte de război avea părerea că această luptă este în afară de sfera naţionalismului. Naţionalismul planează deasupra, în lumea normelor de drept. Această părere nu o mai împărtăşeşte naţionalistul de după război. Şi cu aceasta începe noua spiritualitate a secolului nostru. Naţionalismul cel nou este in re, în carne şi oase; nu in abstracto, în lumea principiilor juridice. El aşteaptă înfăptuiri.

Românismul aduce cu sine pentru valorificarea realizărilor spirituale un nou criteriu. Acest criteriu este, în fond, un nou catehism pentru producţia spirituală a secolului nostru. A produce în viaţa spirituală a secolului trecut, înseamnă a crea. A crea, în vederea unui ideal. Dar cine propune şi cine judecă valoarea idealului? Nu era un criteriu determinat, nici pentru o propunere şi nici pentru o judecare. Idealul era luat de oriunde şi era judecat în lumina celor mai variate criterii. Popoarele care îşi începeau viaţa culturală, erau astfel expuse la cele mai deşarte imitţii. O conducere raţionlă a producţiei spirituale nu poate să existe, cât timp nu există o ierarhie a scopurilor care sunt date vieţii spirituale. Secolul trecut era condamnat să ajungă la anarhia producţiei spirituale, cum a ajuns şi la anarhia producţiei economice, fiindcă ambele aceste producţii erau abandonate inspiraţiei intereselor individuale. Interesele individuale nu au în ele un frâu, nici orientare. Ele aruncă, cu aceeaşi uşurinţă, produse spirituale ca şi mărfuri de ultimă modă , la francezi, ca şi la chinezi; la chinezi, ca şi la patagoni.

A produce în viaţa spirituală, după noul catehism al secolului nostru, însemnează a continua opera începută de sufletul subiectiv al poporului; este a realiza o vocaţie, un destin. Criteriul cel nou depăşeşte calculul interesului individual. El hotărăşte nu după succesul individului, ci după progresul adus în patrimoniul ereditar al neamului. După el, se consideră ca o creştere spirituală numai munca în care prinde rădăcini spiritul unei tradiţii. Astfel, noul naţionalism – românismul – oferă o bază solidă pentru munca constructivă pe terenul vieţii spirituale româneşti. În comparaţie cu naţionalismul cel vechi, el apare mai modest, mai legat pământului. El nu dă aripi pentru a zbura în văzduhul idealului umanitar, ca cel vechi. Este însă mai prevăzător. Naţionalismul cel vechi avea, în adevăr, aripi pentru a zbura în văzduhul umanitar, dar aceste aripi, întovami ca cele ale lui Icar, fiul lui Dedal, au fost slabe şi de aceea vechiul naţionalism este astăzi la pământ. Românismul nu are aceste riscuri. El nu se conduce după bătaia vântului, ci după rodul pământului. Dar suntem noi, oare, pregătiţi pentru a-l primi şi a-i aplica principiile? Întrebarea aceasta va apărea unora de prisos. Români suntem, doar, cu toţii, de ce ne-ar fi greu să-l primim şi să-l urmăm? Întrebarea însă nu numai că nu e de prisos, dar îşi are un răspuns plin de grele urmări. Românismul implică o disciplină severă, atât în cuget, cât şi în faptă. El cere, din partea acelora care îl practică, o nemiloasă autocritică.

Xenofobia nu este românism. Nici demagogia naţionalistă. Românismul este un jurământ de credinţă în statornicirea pământului şi a Neamului Românesc. Este, apoi, o promisiune solemnă în întărirea organizaţiei de familie. În sfârşit, este o politică de selecţionare a valorilor, dreaptă până l cruzime. Toate mişcările politice, îndreptate spre selecţionare, au fost crude. Selecţia de neam cere purificare, şi purificarea este o distrugere a putregaiului, în vederea reconstrucţiei sănătoase. Suntem, oare, pregătiţi la o politică necruţătoare pentru tot ce este putregai? Vom avea curajul să începem cu ceea ce trebuie început. Aci este toată greutatea.

Constantin Rădulescu-Motru, „Realizări spirituale”, în „Revista Fundaţiilor Regale”, 1 martie 1935.