Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 293 entries already.

Entries by Tudor Urse

Mihai Ivașcu – Despre limba română

Mihai Ivașcu - Despre limba română

Emil Cioran zicea, mai în glumă – mai în serios: „…ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică?

Așadar, să auzim unsprezece motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei)?

2. Româna-i veche de 1700 de ani(?). Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Muntenească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine(?), doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul” și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Da, se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Ivașcu via a1.ro, didactika.ro și ortodoxia.ro.

13/12/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Prezentări

„Un fleac, m-au ciruit” – seria Comisarul, la TVR1, din 12 decembrie

„Un fleac, m-au ciruit” - seria Comisarul, la TVR1, din 12 decembrie

Din această săptămână, în fiecare sâmbătă, de la ora 21.10, la TVR 1 vine Sergiu Nicolaescu cu seria de filme „Comisarul”. Având dublul rol de regizor şi protagonist, Sergiu Nicolaescu, cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile, semnează cele cinci lung metraje de acţiune ale seriei: „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuş”, „Un comisar acuză”, „Revanşa” şi „Duelul”. Sunt filme de referinţă pentru genul filmelor poliţiste româneşti, care au creat o galerie de personaje antologice precum: comisarul Miclovan, comisarul Moldovan, dom’ Semaca, Lăscărică, Paraipan, Limbă.

Primul din serie care intră în difuzare este filmul „Cu mâinile curate”, realizat după un scenariu semnat de Petre Sălcudeanu şi Titus Popovici. După cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România, filmul „Cu mâinile curate” este considerat de critici drept primul film polițist românesc şi se află pe locul 12 în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile.

Din distrubuţia filmului mai fac parte actorii Alexandru Dobrescu, Gheorghe Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu Brăila, Sebastian Papaiani, Emanoil Petruţ, Cristian Şofron, Colea Răutu, Aimee Iacobescu, Jean Constantin.

Filmul a primit în 1972 premiul ACIN pentru interpretare masculină (Gheorghe Dinică).

Acţiunea se desfăşoară în 1945, când nivelul criminalităţii atinsese cote alarmante. Roman este un proaspăt poliţist, fost comunist ilegalist, numit la conducerea uneia dintre cele mai „fierbinţi” secţii de poliţie din Capitală. El apelează la ajutorul comisarului Miclovan, un poliţist cu metode neconvenţionale.

11/12/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Gogu Puiu, „haiducii Dobrogei” și mișcarea de rezistență anticomunistă

Gogu Puiu, nascut la 17 ianuarie 1918, in Gramaticova, Grecia, a fost unul dintre liderii miscarii de rezistenta anticomunista din Dobrogea, numita „Haiducii Dobrogei”. In 1926, cand avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Grecia, fiindca nu au acceptat grecizarea si au ajuns in Caliacra, Cadrilater, unde au stat pana in 1941, cand Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei. Din acel an s-a stabilit in comuna Mihail Kogalniceanu, judetul Constanta.

Inca de foarte tanar, Gogu Puiu, a aderat la Miscarea Legionara, fiind un spirit luptator, adept al ideologiei nationalist-crestine.

In timpul Guvernarii Legionare era militar in termen si a fost recrutat in batalionul de garda al Maresalului Antonescu, iar cu aceasta ocazie, si-a dat seama ca Maresalul tradeaza Miscarea Legionara, care, pentru el nu a insemnat decat un pilon de sprijin in obtinerea puterii. La putina vreme se elibereaza din armata si il vom gasi comisar de Politie Legionara in Constanta, asa il prinde Rebeliunea.

Dupa abdicarea Guvernului Legionar, sfatuit de tatal sau, va pleca din tara pe la inceputul anlui 1942, fiindca acesta prevedea ca activitatea legionara a fiului mijlociu va pune in pericol intreaga familie.

Oricat de mult ar fi dorit Gogu Puiu sa ramana in tara si sa lupte in numele valorilor in care credea, indemnul tatalui nu putea fi nesocotit, asa ca a plecat.

In 1942, conform marturiilor familiei Cracea, a fost in Bulgaria, tinerii casatoriti Cracea adapostindu-l in casa lor. Ulterior, pleaca spre Germania unde este identificat ca legionar si inchis in lagarul de munca de la Buchenwald, unde ii gaseste pe unii dintre legionarii care luasera calea exilului dupa evenimetele de la 21-23 ianuarie 1941, printre care Horia Sima, Iasinski, Constantin Papanace, S. Ionescu, si altii.

Aici se va scinda Miscarea Legionara: pe de-o parte adeptii lui Horia Sima, pe de alta parte cei ai lui Corneliu Zelea Codreanu, iar cele dou grupari vor fi cunoscute ca „Simistii” si „Codrenistii”, conducatorul codrenistilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat in Ministerul de Finante pe vremea Guvernarii Legionare, iar mai tarziu va deveni bibliotecar la Vatican. Dupa plecarea din Buchenwald, Papanace se stabileste in Italia, urmat bineinteles de toti ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele Razboiului serviciile secrete occidentale incepeau sa trimita in Romania agenti instruiti in taberele lor, ca sa lupte impreuna cu grupurile de partizani ce incepusera sa se formeze in Carpati. Fire energica si manat de o dorinta navalnica de a lupta in numele dreptatii, al Credintei si pentru Neam, Gogu Puiu ii cere de nenumarate ori lui C. Papanace sa il trimita si pe el in tara. De fiecare data primeste refuzul imperturbabil al mentorului sau, care spunea mereu ca el nu-si poate trimite copiii la moarte.

In 1945, Gogu Puiu hotaraste sa plece singur. Spre tara, se opreste la Belgrad unde este recrutat de ofiterul Blondell, agent al Deuxieme Boureau din cadrul serviciilor secrete franceze care se ocupa de recrutarea si instruirea membrilor din miscarile nationaliste est-europene.

Se intoarce impreuna cu acesta in spatiul occidental si, pana in 1947, nimeni din comunitatea aromana si legionara nu stie nimic despre existenta lui Gogu Puiu. In 1947 se prezinta la Constantin Papanace, ii spune ca este pregatit sa plece in tara si cu toate ca nici de data aceasta nu primeste aprobarea, va pleca spre Romania, insotit de Iancu Pitulea.

Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viata lui Gogu Puiu, insa ce s-a aflat cu certitudine din arhivele CNSAS este faptul ca, la intrarea in tara, avea un pasaport in care doar fotografia era autentica. In rest, pasaportul eliberat de autoritatile orasului Innsbruck continea un nume fals – Osman Ali Ahmet, de origine albaneza.

Ajunsi la Oradea, cei doi aromani sunt arestati pentru trecere frauduloasa de frontierea. Gogu Puiu cere sa fie prezentat lui Vasile Luca, pentru care ar fi avut un mesaj, dar, este primit de Ana Pauker. Dupa aceasta intrevedere este incarcerat la Vacaresti, unde a executat un an de inchisoare. Nu se cunoaste exact modul in care a iesit de la Vacaresti, fiindca exista persoane care spun ca Gogu Puiu ar fi evadat la sfarsitul lui 1947 din Vacaresti.

Din 1948, Gogu Puiu se stabileste in nordul Dobrogei unde gaseste deja organizate grupuri de rezistenta, de catre fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si Gheorghe Filiu. Toti erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Capitan cu Crucea Alba.

Din marturiile convivilor sai, se deprinde faptul ca era un tip carismatic si foarte bine antrenat in ceea ce priveste organizarea luptei de clandestinitate. Reuseste sa organizeze oamenii in grupuri foarte mici, de asa maniera incat daca unul ar fi fost prins de organele de securitate sa nu poata sa indice cine se afla in proximitatea sa (probabil ca ei cunosteau ca la dreapta si la stanga lor se afla oameni dar nu-i puteau identifica nominal).

La inceputul lui 1948 viziteaza un prieten, Zahu Pana din Constanta, caruia ii spune ca in noaptea de 14-15 mai 1948, va avea loc un val masiv de arestari in toata tara, semn ca va incepe insurectia populara si ca vor veni in ajutor americanii.

Este cunoscut faptul ca in noaptea respectiva s-au facut mii de arestari, cu precadere in randul studentilor, dar americanii nu au mai venit. In vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia sa organizeze o armata paramilitara din cat mai multi oameni cu armele si munitia aferente. In acea perioada destul de tulbure, cand foarte multi nu constientizau ce inseamna comunismul si cand frica nu se inoculase atat de adanc in firea lor, oamenii se adunau sa lupte impotriva celor care le interziceau sa creada in Dumnezeu, le furau proprietatile si fiinta nationala. Nu mai conta culoarea politica a celor care intelegeau sa lupte impotriva unui dusman comun.

A fost o perioada in care Gogu Puiu si oamenii lui erau considerati aparatorii si razbunatorii neamului, iar militienii, fie le dadeau de buna voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lasandu-le astfel cale libera. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme, sau au fost situatii cand Gogu Puiu, cu doar doi, trei camarazi, intra in unitati militare si pleca de acolo cu camioane incarcate cu arme si munitie.
Intr-o astfel de incursiune este ranit luptatorul Nicolae Mataranga. Riscul de cangrena era imens, iar drumul la doctor nu reprezenta o optiune. Nicolae Ciolacu povesteste ca Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvandu-l de cangrena.

Grup de luptatori anticomunisti din Dobrogea, in arestul Securitatii. Pe primul rand, al doilea din stanga este Nicolae Ciolacu.

Un alt episod, povestit de Gheorghe Filiu de data aceasta, este acela ca in toamna tarzie a lui 1948, Gogu Puiu primeste vestea ca 9 camarazi au fost prinsi si inchisi la securitatea din Babadag. Plin de curaj si incredere, isi ia un singur om si se duce sa-si scape camarazii, neimaginandu-si, insa, starea in care i-a gasit. Aplicand o tehnica de intimidare, a tras rafale de mitraliera, creand impresia ca sunt multi, astfel incat, cei cativa securisti care se aflau in sediu s-au incuiat in camere, iar ei s-au dus in beci sa-si elibereze oamenii pe care i-au gasit intr-o stare fizica deplorabila cauzata de tortura. Acestia neputandu-se deplasa singuri, a trebuit sa fie carati in spate, asa incat s-a tras in continuare in usi, pentru a-i impiedica pe ofiteri sa iasa pana la finalizarea operatiunii.

Se naste intrebarea – de unde stia Gogu Puiu atatea lucruri? – ajutor medical, organizarea nucleelor de lupta, eliberare de ostatici, modalitati de inarmare, iar raspunsul nu poate fi decat unul singur: in cei doi ani de absenta, acesta a fost instruit de catre serviciile occidentale, care la acea vreme inca mai credeau ca va exista un nou conflict armat intre Est si Vest.

Tot Nicolae Ciolacu, dar si alti supravietuitori, relateaza ca in toata perioada cat i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniforma: cizme Burger, pantalon negru bufant, camasa neagra, si in functie de anotimp, haina/pardesiu tot de culoare neagra. Interesant este ca, la aceasta tinuta, a purtat intotdeauna un fel de port-hart din piele, in care se banuieste ca avea niste documente secrete, fiindca nici in somn nu se despartea de el.

Pe langa port-hart, pastra o grenada ce ii era sortita. Jurase ca nu se va lasa prins de viu.

O alta intamplare, relatata tot de monahul Nectarie (Nicolae Ciolacu), care accentueaza personalitatea acestui om este urmatoarea: unul dintre camarazi cunoaste intr-o imprejurare un tanar care a reusit sa-l convinga ca este determinat sa lupte alaturi de ei si sa-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au intalnit pe inserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar cand Gogu Puiu l-a vazut, a pus mana pe pistol spunandu-i ori sa plece, ori il impusca. Motivatia: „mi-ati adus un securist”, si intr-adevar asa era, caci tanarul era un ofiter de securitate care avea misiunea sa se infiltreze chiar in proximitatea lui Puiu, conform propriilor sale marturii, descoperite dupa anii ’90 in arhivele fostei Securitati.

Avand in vedere ca liderul aroman nu numai ca nu excludea posibilitatea mortii, dar era convins ca aceasta va veni, nu putem sa-l consideram naiv si idealist. Postea si se impartasea cat de des avea sansa, de teama ca moartea sa nu survina si sa-l prinda nepregatit.

Din ratiuni de siguranta au hotarat sa imparta miscarea de rezistenta din Dobrogea in doua: Dobrogea de Nord si Dobrogea de Sud, pe ambele coordonandu-le Gogu Puiu, numai ca de cea din sud raspundea Gheorghe Filiu. La acea vreme deplasarile dintr-un loc in altul devenisera mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Nicolae Doicaru, era mai vigilenta si multi dintre conducatorii miscarii de rezistenta erau inchisi.

Gogu Puiu s-a indragostit de o tanara tot de origine aromana, Olimpia, care l-a urmat in periplul sau din padurile doborogene. Iubirea lor a dat rod si Olimpia a ramas insarcinata, insa educatia crestina primita in familie de ii obliga pe cei doi sa nu lase sa se nasca un copil in afara unei casatorii binecuvantate in Biserica lui Hristos. De aceea, luptatorul anticomunist se hotarasete sa se deplaseze in sud, in satul Cobadin, aflat la 18 km distanta de Constanta, la prietenul sau, Gheorghe Filiu. Aici il cheama pe preotul Mihailescu caruia ii cere sa oficieze slujba religioasa de cununie, nu inainte insa de a ajunge in Cobadin si sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunte sa vina, dar la Cobadin nu s-au mai intors nici oamenii trimisi, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleaca singur in comuna M. Kogalniceanu, dar, aici, afla ca mama, sora si fratele sau mai mic au fost ridicati de securitate. Fratele Olimpiei, Constantin „Cociu” Puiu il transporta pe cumnatul sau inapoi la Cobdin cu o caruta, motiv pentru care, Cociu a fost prins de securitate cateva zile mai tarziu si asasinat prin impuscare in februarie 1950.
Spre dimineata, in ziua de 19 iulie 1948, Gogu intra in casa lui Filiu, intentionand sa plece in toiul noptii, deoarece deja isi incalcase principiile de siguranta: sa nu stea mai mult ca 2 zile in acelasi loc. Securitatea afla unde este si isi trimite trupe in Cobadin care, din aproape in aproape, ajung sa inconjoare casa lui Gheorghe Filiu si incepe un adevarat razboi intre trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealalta parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din mai multe locuri ale casei, cu intentia de a crea impresia ca sunt mai multi. Dupa relatarile unui martor ocular, Petre Dica, Gogu impusca circa 14 securisti, iar la un moment dat, cand a considerat ca s-a creat o bresa propice iesirii din casa, sare pe fereastra, spunandu-i Olimpiei: „Daca va fi baiat sa-l botezi Hristu, iar daca va fi fata s-o botezi Zoe.”

Odata ajuns afara, continua sa traga, dar din nefericire este ranit intr-un picior si tot atunci constata ca si-a terminat munitia. Ii ramane doar grenada, pe care se spune ca o pastra pentru el, jurandu-se ca nu se va lasa prins de viu de comunisti, si intr-adevar o detoneaza, producand un incendiu intr-o sira de paie, in dreptul careia se afla.

Legenda spune ca in urma exploziei pieptul armanului a fost spintecat si ca, astfel, si-ar fi gasit sfarsitul luptatorul dobrogean.

Olimpia Puiu, insarcinata in luna a patra, este prinsa de securitate a doua zi, si incarcerata. Dupa arestare, este dusa pentru a face confruntarea cadavrului, numai ca, aici descopera (dupa propria ei marturie) un cadavru complet carbonizat din care nici macar nu putea distinge vreo trasatura. Este momentul cand ea refuza sa recunoasca moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este incarcerata, condamnata la 3 ani de inchisoare pentru omisiune de denunt, naste in decembrie 1949 o fata pe care o boteaza Zoe.

In extremitatea din dreapta a fotografiei, Olimpia Puiu, in arestul Securitatii.

Copila sta alturi de mama ei timp de 1 ani si 4 luni, iar mama se elibereaza dupa ce ispaseste 5 ani de temnita. Olimpia moare in 1956, la 2 ani dupa eliberare, asa ca nu au ramas multe marturii de la ea.

Zoe creste si afla ca intr-un basm sau o legenda ca tatal ei nu a murit atunci, in ajunul praznicului Sfantului Ilie, 1949, ca atunci a fost ranit intr-un picior, sira de paie care a luat foc a mascat plecarea lui si ajunge in casa doctorului Apostol care i-a ingrijit rana, dupa care a plecat.

Cam in aceeasi perioada, vine de undeva din America de Sud un alt membru din rezistenta dobrogeana, care o cauta pe Zoe si-i spune ca tatal ei nu a murit, ca traieste, si ar vrea sa discute cu ea acest lucru, dar dupa ce se va intoarce dintr-o vizita pe care trebuia s-o faca de urgenta in alta localitate.

Si-au dat intalnire peste o saptamana. Zoe se duce la locul de intalnire, asteapta circa 2 ore, domnul Geoge nu apare. Suna la familia care i-l prezentase. Afla ca a fost gasit mort pe plaja la Mamaia de catre oamenii care venisera sa curete plaja.
Zoe a trait cu o farama de speranta, inoculata in sufletul ei si de credinta bunicii paterne care la randul ei avea convingerea ca Gogu nu a murit.

Tarziu, in 1994, vorbeste la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla in Romania. Ii spune ca este obligat sa plece urgent la Paris (prin august), dar ca in octombrie se va intoarce, ocazie cu care vrea sa o intalneasca pentru ca trebuie sa-i spuna lucruri despre tatal ei pe care nu le mai stie nimeni. Moare inainte de a apuca sa revina in tara.

In arhivele CNSAS exista doua telegrame date de Procuratura, in 1956, catre Militia Kogalniceanu, in care se cere „sa fie cautat, incatusat si adus banditul Gogu Puiu”. Raspunsul este ca „banditul nu a raspuns nici macar la afisarea pe usa”.
Nu se poate vorbi mai amanuntit despre Gogu Puiu, deoarece, dosarul sau de securitate, alcatuit din 5 volume, precum si cel al Olimpiei Puiu, alcatuit din 2 volume, au statutul de informatie clasificata.

Dar, in acelasi timp, se naste intrebarea: cat de complete si autentice ar mai fi dosarele celor doi, in conditiile in care s-au aflat zeci de ani in posesia celor care nu vor ca adevarul sa iasa in lumina?

Sursa: gogupuiu.ro.

10/12/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole, Modelul de Tara

Mircea Vulcănescu – Despre „misiunea esențială a școlii”

Mircea Vulcănescu - Despre „misiunea esențială a școlii”

V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiseleff îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.

„Înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american”

Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziţie e mincinoasă şi urmăreşteaservirea omului de către om prin „înşelăciunea speranţelor lumii viitoare”.

Totul trebuie organizat pentru viaţa de aici.

Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionaţi de caracterul serios şi practic în care învăţământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici.

Şi un vânt prădalnic bate la încheieturile învăţământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învăţământ exclusiv practic.

Dacă această tendinţă cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învăţământ abstract, lipsit de contact cu viaţa, e un învăţământ fără folos, tendinţa de a face din orice învăţământ un învăţământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.

Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să desluşească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfioraţi de vacuitatea completă a reacţiei umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane.

Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.

Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot.

Trebuie deci să distingem între învăţământul „utilitarist” şi învăţământul de misiune.

Şi, chiar dacă şcoala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăşi această orientare.

„Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă”

Sunteţi profesoare de învăţământ teoretic, şi de învăţământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică fiinţe umane.

Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecţiei organizării, superioare alcătuirii sociale omeneşti, unde năzuinţe rămân neîmplinite, unde omul suferă şi se străduieşte. (Sunt chiar savanţi care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moşteni pământul.)

Ceea ce trebuie însă să ştim, cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit.

Şi daca suferinţa şi durerea sunt preţul pe care omul îl plăteşte pentru a-şi răscumpăra chipul, educaţia nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni.

În ce măsură reuşeşte societatea de la Răsărit să evite omului suferinţa şi durerea – pentru care nu-l pregăteşte – o dovedesc faptele înseşi.Nu. Condiţia unei educaţii româneşti nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă.

Fiice ale unui neam, în ale cărui condiţii de existenţă şade nestatornicia împrejurărilor – cu excepţia unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate –, fetele noastre trebuiesc crescute aşa încât să facă faţă durerii. Nu în nesimţire şi în nepreţuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topeşte piatra şi cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-şi sfârşească alcătuirea feţei lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumuseţile pământului, deşi e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Şi drept suflet ţi-aş fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.

„Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”

Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educaţie „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] şi idealul de educaţie „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.

Noi răsturnăm poziţiile.

Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educaţia să facă oameni pentru sine şi pentru fericirea lor şi constatând că acest ideal dă în realitate monştri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ şi tinde să-l absoarbă, şi că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuşi că – l deosebeşte pe acesta de specialist şi de educaţia menită să-l formeze.<

Deosebirea e aceasta, şi asupra ei insist. Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii.

Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei.

Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni.

Firele sunt trase de capete şi ţesătura răsturnată.

Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe gheţarii înţelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcţiei, unealta.

Şi nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlineşte o funcţie. Funcţiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă şi soţie, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, şi până la cel al unei misiuni sociale instituţionalizate de funcţionară, profesoară, doctoriţă, artistă, scriitoare sau femeie de ştiinţă.

În acest sens, ce are de dat şcoala copiilor mei?

Să le înlesnească dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un trup sănătos;
Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viaţa.

Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăşi atmosfera vieţii. Au aci ce nu au în familie. Şcoala e un mediu în care copiii se cresc unii pe alţii, îşi pun unii altora problemele vieţii.

„Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”

Trebuie şcoala să pregătească fetele pentru viaţa de familie ori pentru viaţa profesională?

Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâţire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuşi în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.

Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orăşeneşti depăşeşte pe [cel] al bărbaţilor. E o constatare de ordin demografic. Reacţia? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.

Educaţia sovietică şi educaţia americană tind către acest tip de formaţie feminină. Tind spre el, pentru că felul de viaţă socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, şi ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiţia specială a vieţii de fabrică şi de cetate comercială.

Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.

În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuţi la leagăn. Masa se ia în cantine. Convieţuirea se reduce la ceasurile de odihnă şi la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.

Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câştigat, asupra căruia nu se va reveni curând.

„Femeia să nu-şi piardă feminitatea”

Ţinta educaţiei femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:

Misiunile moderne ale femeii

I. Definite în raport cu alţii

A. în cămin:

1. soţie

2. mamă

B. Sau, în afară:

1. inspiratoare, sau

2. sare a pământului – punând în valoare creaţiile altora

C. Ori într-o activitate profesională definită:

1. funcţionară

2. profesoară

3. doctoriţă (arhitectă)

4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori

II. Creatoare, definită în raport cu sine

1. femeie de ştiinţă

2. artistă

3. scriitoare

Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viaţă oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soţie şi mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-şi piardă feminitatea.

Problema aceasta – dacă educaţia fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depăşită. Mi se pare depăşită în sensul că, oricare i-ar fi soluţia, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educaţiei feminine.

Pentru că totuşi problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune şi bărbatul e sortit să trăiască pentru alţii.

Există totuşi o deosebire mare între bărbat şi femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul munceşte pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracţii, care intenţionează pe alţii. Femeia e orientată spre alţii concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se defineşte prin gândul şi lucrul său, femeia prin fiinţele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alţii concret. Ca soţie, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulaţiei valorilor, femeia este îndreptată spre fiinţele concrete.

De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiţia ei de femeie şi, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.

Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenţionarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual şi intuitiv cu alţii.

Ceea ce mi se pare caracteristic şi vrednic de reţinut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.

În opoziţie cu idealul „personalist” [individualist] şi cu idealul specializării profesionale, idealul existenţei misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alţii, care prezintă un analog a ceea ce constituie esenţialul sufletului feminin.

Misiunea esenţială a şcolii nu e să transmită cunoştinţe, ci să transmită un anumit chip de om de la o generaţie la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă şcoala e naţiunea. Rolul şcoalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăţi. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influenţe spirituale. Cei care întreţin atmosfera de viaţă în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică fiinţele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, faţă de semeni, chipul adevărat al omului.

Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion” (Editura Humanitas, 2003).

07/12/2020/2 Comments/by Tudor Urse

Articole

Scrisoarea lui Carl Gustav Jung către Mircea Eliade (19 ianuarie 1955)

Am primit un exemplar din cartea dumneavoastră despre Yoga¹. Mă simt foarte onorat. Apreciez nespus bunătatea și generozitatea cu care mă tratați. Am început să studiez lucrările dumneavoastră cu foarte mare atenție și mă bucur profund de bogățiile lor. Este, cu siguranță, cel mai bun și mai complet compendiu de yoga pe care l-am cunoscut și, desigur, sunt bucuros să am în posesie o asemenea informație.

Cu toate acestea, am fost oarecum surprins să aflu că nu mi-ați acordat credibilitate și responsabilitate științifică. Vă supun atenției faptul că am o pregătire educațională științifică riguroasă în domeniul științelor naturale, ale căror principiu este acela că „nimic nu se află în minte care să nu fi fost perceput senzorial”.

Orișicum, acesta este crezul fundamental al psihiatrului. Astfel că, vă puteți imagina ce surprins am fost când am întâlnit asocieri de idei, sau mai degrabă „forme mentale”, printre visele atât ale pacienților nevrotici cât și ale persoanelor normale, fără să aibă vreun model corespondent cunoscut. Firește, m-a șocat acest lucru deoarece există modele foarte recognoscibile, însă cu totul dincolo de percepția pacienților mei.

Nu a existat nici măcar o urmă de criptomnezie, deoarece modelele nu existau în mediul de relaționare al pacienților. Am tăgăduit și am explorat toate explicațiile posibile timp de paisprezece ani înainte de a publica dovezile. Am călătorit în S.U.A. ca să studiez visele negrilor din statele sudice și am constatat că visele lor conțin aceleași motive arhetipale ca ale noastre. De fiecare dată când un pacient a creat în mod spontan o mandală, am făcut tot posibilul să-i descopăr originea.

Pentru așa ceva, nu au existat modele în sfera lor relațională. Să le fi văzut undeva? Nicidecum. Nu le găsim printre noi și, mai ales, nu le cunoaștem importanța. Nu cunoaștem nici măcar utilitatea lor sau ce înseamnă, nestudiind nimic despre ele înainte. Ba chiar am găsi cu greu un cărturar precum „Tucci”², capabil să ne ofere informații despre acestea. În India, lucrurile sunt diferite. Acolo oamenii le pot reproduce foarte ușor deoarece le putem găsi reprezentări peste tot.

Printre cei care le imită „de-o șchioapă”, să spunem, sunt atât tibetanii cât și hindușii care le fac cam la fel. Însă, inconștientul reacționează în mod instinctiv, iar instinctul nu imită niciodată, ci reproduce fără un model conștient, urmându-și „modelul comportamental” biologic. Exact acest lucru se întâmplă în cazurile mele individuale: subiecții mei le reproduc instinctiv și automat, fără modele sau reprezentări.

Chiar și fostul meu profesor, doctorul Freud, nu ar fi admis niciodată faptul că complexul incestual, laolaltă cu fanteziile sale tipice (ceea ce eu numesc „arhetipul incestului”), ar fi fost doar o reacție instinctivă, imitarea unui model. Pentru dânsul, incestul era doar o chestiune biologică, adică un instinct sexual pervertit.

Copilul care dezvoltă acest gen de fantezii nu imită adulții. Propriul său instinct se află la baza fanteziilor sale. Fiecare instinct își generează propriile forme și fantezii care sunt mai mult sau mai puțin identice peste tot, fără a fi răspândite prin tradiții, migrație, imitație sau educație. De exemplu, mandala pare a fi inițial un gest apotropaic folosit în scopul concentrării. De aceea reproduce o formă care este cea mai primordială dintre tiparele infantile. Statisticile pe care Kellogg³ le-a compilat din desenele a mii de copii foarte mici sunt dovada acestui lucru.

A atribui calitățile psihicului conștient inconștientului este o eroare destul de gravă. Nu o comit și nici nu sunt atât de ignorant încât să nu pot recunoaște caracterul instinctiv al inconștientului. Mai presus de toate, trebuie doar să răsfoiți lucrările mele ca să vă dați seama că identific arhetipul cu „tiparul comportamentului”.

Ați folosit și termenul de „arhetip”, dar fără a menționa că înțelegeți prin acest termen doar repetarea și imitarea unei imagini sau a unei idei conștiente. Adevărata „maimuță” din noi este conștiința – cea care imită și repetă. Dar inconștientul, fiind instinctiv, este foarte conservator și greu de influențat. Nimeni nu știe mai bine decât psihiatrul cât de mult rezistă inconștientul la toate eforturile de a-l schimba sau de a-l influența câtuși de puțin.

Dacă ar fi „animalic”, ar fi ușor să-l facem să-și uite constrângerile și ideile sale obstinate – și, dacă ar fi imitativ, nu ar fi creativ. Intuițiile norocoase ale artistului și ale inventatorului nu sunt niciodată imitații. Acei domni nu ar admite niciodată așa ceva.

Aici există o problemă psihologică pe care nu o pot explica. Pe de o parte, faceți gestul foarte amabil și generos de a-mi trimite cartea dumneavoastră; pe de altă parte, pare că mă considerați atât de idiot, încât nici măcar nu v-ați gândit vreodată la natura inconștientului. Cum de am meritat această rea-voință? Din momentul în care am avut onoarea și plăcerea de a face personal cunoștință cu dumneavoastră, nu am simțit niciodată altceva decât admirație și stimă pentru marea voastră lucrare și aș fi necăjit să vă jignesc neintenționat.

Sper că nu vă veți supăra pe mine pentru că v-am scris această lungă și insistentă scrisoare, dar nu-mi place să las chestiunea nerezolvată. Nu mai spun cât de recunoscător v-aș fi dacă mi-ați da câteva cuvinte de explicație!

Mereu cu admirație și recunoștință,

Cu sinceritate, al dumneavoastră C. G. Jung,

19 ianuarie 1955.

Sursă: „Carl Gustav Jung – Scrisori, Volumul II, 1951-1961”.

Note ale redacției:

1. Mircea Eliade i-a trimis lui Carl Jung un exemplar al cărții sale „Yoga: Nemurire și Libertate”.

2. Giuseppe Tucci este autorul cărții „Mandala: Teorie și Practică”.

3. Rhoda Kellogg a fost o educatoare de grădiniță din San Francisco care a examinat peste un milion de mâzgăleli ale copiilor de 2-5 ani din mai mult de treizeci de țări găsind tipuri și modele arhetipale. Descoperirile sale au fost publicate în „Psihologia Artei Infantile” (1967).

02/12/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

27 noiembrie 1940 – Asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga

27 noiembrie 1940 - Asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga

La data de 27 noiembrie 1940 la marginea comunei Strejnic din județul Prahova, a fost asasinat marele istoric Nicolae Iorga, om politic român, fost prim-ministru al României, profesor şi rector al Universităţii din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al mai multor Academii străine, precum și Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg, Lyon, Geneva, Oxford, Paris, Roma şi altele.

Asasinarea de către trupa de „legionari” a lui Traian Boeru a marelui istoric a avut loc datorită unei răzbunări politice, după ce în anul 1938, într-o scrisoare trimisă lui Nicolae Iorga, comandantul legionar Corneliu Zelea Codreanu îi reproşa acestuia că nu agreează politica naționalistă a Legiunii și nu tine cu românii, de asemenea acuzându-l de „necinste sufletească”. Nicolae Iorga s-a simţit jignit de această scrisoare și a făcut o plângere la Parchet declarând că este acuzat de o serie de lucruri neadevărate. Autoritățile aflate sub regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-au folosit de această reclamaţie a lui Nicolae Iorga pentru a-l aresta pe Corneliu Zelea Codreanu condamnându-l inițial la șase luni de detenție. Numai că în închisoare lui Codreanu i s-a deschis un alt proces și a fost condamnat la zece ani de muncă silnică.

Însă, în noiembrie 1938 din ordinul regelui Carol al II-lea, conducătorul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, dar şi alţi deţinuţi legionari au fost ucişi în timp ce erau transportaţi de la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. De aici s-a născut ideea legionarilor că Nicolae Iorga e autorul moral al asasinării lui Zelea Codreanu. În anul 1940, după ce regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit, legionarii ajung la putere și câțiva dintre ei planifică asasinarea marelui istoric ca o răzbunare pentru asasinarea fostului lor conducător. Astfel, în ziua de 27 noiembrie 1940, în jurul orei 17:30, Nicolae Iorga a fost ridicat de o echipa din politia legionara, condusa de Traian Boeru de la vila sa de la Sinaia și împușcat la marginea comunei Strejnic din județul Prahova. A doua zi dimineața trupul lui, ciuruit de gloanțe, a fost găsit de niște țărani la marginea drumului ce face legătura cu Ploieștiul.

Horia Sima, în cartea „Era Libertății”, descrie cum a încercat cu disperare să-i ajungă din urmă pe asasini și cum cu o echipă din poliția legionară a umblat cu mașinile toată noaptea pe Valea Prahovei pentru a preveni asasinatul, după ce au aflat informația că Traian Boeru vrea să-l ucidă pe cărturar. Iorga a fost sunat personal acasă la Sinaia, de către liderii legionari din Bucuresti, care l-au avertizat că o echipa iesita de sub control vrea să-l asasineze, dar soția istoricului nu l-a lăsat pe acesta să fugă.

După aflarea veștii asasinării lui Nicolae Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, în semn de respect pentru marele dispărut.

Sursă: pagină facebook lecția de istorie și CERTITUDINEA nr. 50, 2019.

27/11/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Tudor Urse – Necunoscutul erou Pantelimon Chirilă

Tudor Urse - Necunoscutul erou Pantelimon Chirilă

Se știe că românii încă nu își cunosc pe deplin eroii. Este atât o chestiune de redare a adevărului istoric, care durează în funcție de politicul de la butoane, dar și de munca, de multe ori, anevoioasă a analizării arhivelor. Dar este o responsabilitate înainte de toate! Astăzi vorbim despre un episod mai puțin cunoscut din istoria de după cel de-al doilea Război Mondial. Cum are singurul deputat PNȚ din 1947 curajul să voteze împotriva comuniștilor.

Pantelimon Chirilă este un nume puțin cunoscut în memoria bravilor luptători români anticomuniști, Deși ar merita un capitol aparte în istoria școlară, împreună cu Radu Gyr, părintele Vladimir Ghika și alții.

În plin asalt al comuniștilor nou-instalați la putere împotriva vechilor partide istorice, anul 1947 vine cu un alt eveniment trist. Grupul Maniu-Mihalache este prins de către serviciile secrete pe aerodromul din Tămădău încercând să fugă în Marea Britanie pentru a crea un front românesc în exil.

Fuga cu avionul se dovedește o diversiune pusă la cale de către însuși șeful Internelor, Teohari Georgescu care pune la cale un plan de capturare a tuturor membrilor importanți ai PNȚ și PNL.

Din grupul respectiv faceau parte: Ion Mihalache (vicepresedinte PNȚ) împreună cu soția sa, Nicolae Popescu (secretar general PNȚ) cu soția, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea” cu soția, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru și Eugen Borcea.

Iuliu Maniu, deși trebuia să fie la bordul avionului se scuză prin faptul de „de a fi prea batran”. Un gest discutabil astăzi prin prisma documentelor declasificate la adresa domniei sale, Maniu nu scapă de furia roșie. Este prins și încarcerat împreună cu ceilalți membrii de seamă ai partidelor istorice murind la Sighet în 1953 (un an destul de fatal pentru multe personalități istorice – Carol al II-lea, Stalin – n. red.).

În urma dizolvării PNȚ-ului din ședința parlamentară, reiese din reportajul publicat de ziarul Scânteia un fapt insolit. Să vedem despre ce e vorba:

„A fost o zi mare ieri în Parlament. Incinta era înțesată, tribunele aidoma, iar pe culoare numeroși ziariști români și corespondenți străini. Era present și deputatul național-țărănist de Rădăuți, Chirilă Pantelimon, care după ce a ținut să semneze în registru, s-a strecurat singuratec în incintă. Desigur, nu se poate plănge că nu a avut ce asculta” (…)

Continuăm noi să mentionam faptul insolit pe care reportajul Scânteia îl omite cu nonșalanță. În urma dizolvării PNȚ-ului de către B.P.D. (Blocul Partidelor Democratice – care îi includea și pe socialiști – viitori comuniști) s-a votat cu 294 de voturi pentru și doar 1 impotriva. Da, exact! Doar unul a votat împotrivă și numele lui este Pantelimon Chirilă. Restul, chiar colegi de-ai săi au complotat împreuna cu noua orânduire crezând că vor fi scutiți de închisoare. S-au înșelat amarnic!

Din păcate nu există multe informații despre Pantelimon Chirilă, iar singurele mărturii le gasim în arhiva Memorialului Sighet.

Se naște în 1899 și devine avocat, apoi este ales deputat PNȚ în 1928 și 1946. Este arestat la 8 decembrie 1950 în lotul PNȚ și acuzat de „port ilegal de arma” (deși scrie clar în fișa de încarcerare că nu deținea arme) condamnat la 2 ani de închisoare pentru „deținere de arme”. Este închis pe rând la Craiova, Pitești, Rahova, Poarta Albă, Jilava și Văcărești. În ultima gură de iad moare la 18 August 1952.

Este arestată și soția sa, Victoria Chirilă (1903-1992) care era învățătoare la acea dată, tot pe același cap de acuzare ca al soțului (deținere de arme) și este condamnată la 6 luni de închisoare în 1951.

Și cam atât deținem la acest moment despre familia Chirilă. Puțin, însă suficient pentru a ne face o idee despre curajul unui om de a înfrunta un sistem ticăloșit instalat la putere de colegi, de „fratele” urs, cum binea zicea Phoenix în balada „În umbra marelui URSS”.

Dumnezeu să îl odihnească și să fie mereu amintit în rândul adevăraților eroi ai neamului generațiilor viitoare!

Cu fraternitate,

Al vostru,

Urse Tudor

24/11/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Ion Coja – Don Quijote și românii

Ion Coja - Don Quijote și românii

Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar, am primit-o cu ani buni în urmă de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:

„Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”

Acest citat ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor!… Trebuie să facem un mic efort de imaginație și să ne gândim la marea cotitură care s-a produs prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor. A eroilor!

Iată comentariul făcut la apariția armelor de foc de însuși Don Quijote, prototipul cavalerismului și al virtuților ostășești. Îl citez așadar pe Cervantes, care ne grăiește prin nemuritorul său Don Quijote:

„Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite de înfricoșătoarea furie a acestor drăcești unelte ale artileriei, al căror născocitor socot și sper că-și va fi găsit în fundul iadului răsplata satanicei invenții prin care a dat prilej oricărui braț laș ori mișel să ia viața unui cavaler vrednic, care, fără să știe nici cum, nici de unde, în toiul avântului și al ardorii care-i înflăcărează și-i însuflețește pe cei cu inima vitează, se pomenește cu o ghiulea rătăcită și ghiuleaua curmă și pune capăt într-o clipită gândurilor și vieții celui care merita să se bucure de ea. Și așa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare sufletul că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrățișând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricât aș fi eu de nepăsător față de orice primejdie, nu-mi vine totuși deloc la socoteală gândul că un dram de praf de pușcă și de plumb îmi poate răpi prilejul de a ajunge vestit și cunoscut de o lume întreagă pentru vrednicia brațului meu și ascuțișul spadei.”

Nu este prea lung citatul și e musai să-l ținem minte și să-l raportăm la textul lui Cantemir, ai cărui moldoveni „treabă mai bună au făcut întotdeauna cu sabia”, conform idealului lui Don Quijote: „vrednicia brațului și ascuțișul spadei”! Și momentul de maxim românism consemnat de prințul moldav: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci moldovenii socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La aproape două sute de ani distanță, la celălalt capăt al continentului, sufletul lui Don Quijote era încă viu, la un popor întreg. Și mă întreb dacă nu cumva apariția armelor de foc a scăzut mult din ardoarea și eficiența românilor pe câmpul de luptă, unde n-a mai contat în primul rând vrednicia brațului și ascuțișul sabiei!

Așadar, pe românește, după mintea și sufletul românului, „nu este lucru de cinste să întrebuințezi împotriva dușmanului o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie”! Cum spuneam undeva, într-un text în care comentam minunata poveste a lui Dromichete, precum și povestea despre cum s-au purtat românii, în general, cu prizonierii de război, respectul pentru adversar este un semn de maximă noblețe, de aristocrație sufletească. Vorba nu știu a cui: les grands esprits toujours se rencontres: Cervantes și Cantemir, Don Quijote și moldovenii, noi românii! Același dispreț pentru armele care suplinesc și anulează adevărata voinicie.

Odată deschis acest subiect, băgăm de seamă că el poate fi dezvoltat dintr-o perspectivă și mai înaltă, sugerându-ne un comentariu neașteptat la un fragment biblic clasic: confruntarea dintre Goliath și tinerelul numit David. Subiect care a inspirat multe minți luminate ale lumii noastre, inclusiv multă artă plastică, în frunte cu sculptura și cu Michelangelo! Urma să se încingă între cei doi o luptă dreaptă, voinicească, drept care Goliath s-a prezentat în ring „fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale”, mirându-se foarte când îl vede pe David urcând în ring cu o praștie în mână: „Ce cauți cu praștia la tine? Vrei să tragi în mine cu praștia? Ce-s eu? Câine?!” (Vezi Cartea regilor, 1,17.)

Cu alte cuvinte, Goliath gândea ca un moldovean: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La fel și Goliath, știa bine cum se folosește o praștie și la ce e bună: să vânezi, să tragi după sălbăticiuni, nu în oameni! Dar a considerat că asta o știe și David. Sigur că o știa și David, drept care David știa și că Goliath nu va avea asupra lui vreo praștie! Adică David, privit din acest punct de vedere, nu mai este ce s-a tot spus despre el, că întruchipează spiritul superior, inteligența inovativă etc., etc. Din punctul de vedere cavaleresc, bărbătesc, David este corigent, nu are comun nimic cu Don Quijote! (A se vedea și în ce termeni injurioși s-au pronunțat unii parlamentari evrei în Knesset la adresa regelui David…)

Este ca și cum se aranjează un meci, o luptă între doi sportivi pentru a se tranșa care este mai bun, la trântă sau la box. Mai bun luptător. Iar pe ring unul dintre luptători vine cu un revolver, de care se folosește fără scrupule pentru a-și răpune adversarul. Cam asta se pare că face marele erou David… Avem voie să facem această simplificare?!

Arma de foc permite oricărui nevolnic, oricărei stârpituri să răpună un voinic adevărat, să surclaseze un adversar mult mai bine înzestrat cu atributele eroului, ale vitejiei, ale demnității, ale cavalerului, pe scurt! Glonțul ucigaș, glonțul laș, anulează superioritatea voinicului, a eroului! Iar glonțul laș și ucigaș ajunge la îndemâna oricui prin invenția armelor de foc. Praștia antică era o armă din aceeași categorie, a premers arma de foc, revolverul. Când arma de foc ajunge arma unui duel între doi gentlemani, va fi de neimaginat un duel în care numai unul dintre combatanți să aibă revolver și să de folosească de el! Or, la o analiză lucidă cam asta este poziția pe care se situează David al nostru!

Al nostru?! Parcă nu mă mai recunosc în biblicul personaj, a cărui abjecție pare acum dovedită! Îi găsim o singură scuză, o singură circumstanță atenuantă: prin mișelia sa a evitat o catastrofă pentru poporul său, care ar fi căzut în robia filistenilor dacă Goliath ar fi ieșit învingător!

Așadar, noi, ca români, ne tragem din Don Quijote, nicicum din David!

Mai rămâne o problemă: regele David chiar a existat? Dintr-un film documentar făcut la Ierusalim am reținut afirmația unui savant israelit: „Nu există nici o atestare arheologică a existenței regelui David…” Așa o fi?!

23/11/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole, Modelul de Tara

Alin Marina – La piață – Producătorul român mi-a dat întotdeauna mai mult

Alin Marina - La piață - Producătorul român mi-a dat întotdeauna mai mult

Am ales 4 mere și le-am pus pe cântar. Vânzătorul îmi zice 5.5 lei: „Domnișoară, nu vreți să mai pun unul până la 6 lei?”. „Nu, că nu le mănânc și îmi e rușine să le arunc”. Îi dau 6 lei și îi zic să păstreze restul. Omul bagă mâna în nuci și alune și-mi aruncă în pungă un pumn întreg. Teoretic pumnul ăla valorează mai mult ca merele.

Asta e o chestie pe care am observat-o în piață mereu. Măi, dar mereu! Vânzătorul din piață mi-a dat mereu mai mult. S-a scotocit în buzunare să-mi dea restul de 50 bani mereu și dacă nu a avut, a cerut la vecinu’ de stand. Am căpătat nuci, un porumb, o roșie, o floare, o legătură de leuștean, în plus de la piețari. Niciodată un magazin nu mi-a vândut produsul dacă nu aveam 50 de bani. Niciodată!

Să turui de 8 luni cum vrei tu să protejezi economia și să-i sărăcești pe cei mai amărâți, mi se pare o super-ipocrizie. Să vă fie rușine Orban, Guvernule, Președinte! Puteați să controlați mai des. Puteați să-i ajutați.

Croitoreasa, vânzătoarea de la CocoRico, rockerul care are roșii bune, gagica însărcinată de la brânză, mamaia care imi zice mereu să fiu sanatoasă și-mi mai pune doi ardei, producătorul care are solar și face experimente cu castravete amar și-mi aduce mentă și busuioc, dar și toți amărâții care atârnă pe la piețe pentru pomană, bătrânii pe care vânzătorii aștia îi știu pe nume, pensionarii dependenți financiar de piețe. Și țăranii, țăranii…. cum protejați voi economia și îi sărăciți pe cei mai amărâți, mă!?

SĂ VĂ FIE RUȘINE!

[text preluat]

Sursă: facebook.com.

07/11/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi

A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui dracu’ îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?

Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj” îndrăzneala de a da „Like” pe Facebook.

Anonima care s-a stins vineri (13 septembrie 2013), la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara! După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinei Chirca nici atunci, în anii ’50-’60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri”, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.

Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.

În fapt, proiectul „omului nou” început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.

P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!”. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

Ultimul interviu al eroinei de 98 de ani

Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit. Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chircă a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România. Ultimul interviu pe care eroina l-a dat reporterilor «Adevărul»:

Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial! Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea.

Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că, între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani, se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.

Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat.

Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care i le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant. Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea.

Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul.

Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi”. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.

„Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?”

Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic.

«Weekend Adevărul»: Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?

Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu.

– După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate…

Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit”. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?”, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!” Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.

– Cum stabileaţi întâlnirile?

– Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo”. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.

– V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.

– Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?” „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp”. Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum”. M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica”. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!”. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!”. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani”. Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni”. „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun”. Mi-au dat drumul.

– Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.

– Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?” Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?”. „De la mănăstire”. „Stingeţi focul când ’oţi pleca!” „Stingem!” Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!”, alt dinte, „Nu ştiu!”, alt dinte, „Spune!”, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.

– Unde v-aţi dus?

– Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele”. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?” „Păi, de unde veniţi? Haida, să vă las”. Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.

– Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.

– Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.

– Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?

– Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze… Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.

– Cum v-au prins?

– Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi”. Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?” „Chirca Marina”. „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?” M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.

„Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure”

– V-aţi eliberat cu decretul, în ’64.

– La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei”. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?” „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!” M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?” „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?” „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni”. „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi”. „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista”.

– Cum aţi găsit acasă?

– N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea. Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog -, 17 oi şi haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea.

– Şi cum v-aţi descurcat?

– Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule… A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut.

„Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara […] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări”, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959.

La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri.

„Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma… bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două – pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui”.

Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată”, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor”.

Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.

Citiţi întreaga epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi. Biografia unui erou care n-a mutat munţii din loc. Care n-a câştigat lupta pe care a purtat-o. E povestea unui învins de oameni şi de sistem. Totuşi, războiul lui e lecţia fără de care nu se poate înţelege România de astăzi, cu toate angoasele, nepăsările şi neliniştile ei. E vorba despre Toma Arnăuţoiu, statul major al rezistenţei armate din sudul Făgăraşilor. E vorba despre 16 condamnaţi la moarte, ale căror trupuri au fost aruncate în gropi comune fără adresă, despre alţi 85 condamnaţi la ani grei de temniţă şi despre sute de familii lăsate infirme. Dar, mai ales, e vorba despre o Românie condamnată la uitare.

Marina Chirca (n. 18 iulie 1915 – d. 13 septembrie 2013) a fost o femeie din satul de munte Nucșoara, județul Argeș.

Între anii 1949 și 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș, conduși de Toma Arnăuțoiu. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit și încarcerată. Averea i-a fost confiscată și distribuită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.
În decembrie 1963 Tribunalul Militar al Regiunii Militare București a condamnat-o la 15 ani muncă silnică și confiscarea totală a averii. A fost eliberată din detenție în 1964, odată cu soțul său, ce fusese arestat în 1949, și cu cei doi fii, arestați în 1958.

Sursă: adevarul.ro.

16/10/2020/0 Comments/by Tudor Urse