Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 284 entries already.

Entries by Tudor Urse

Tudor Vladimirescu – Proclamația de la Padeș, 23 ianuarie 1821

23/01/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Tudor Vladimirescu - Proclamația de la Padeș, 23 ianuarie 1821

Cătră tot norodul omenesc din București și din celelante orașe și sate ale Țării Rumânești, multă sănătate!

De la tot norodul din toate cinci județe, multă sănătate!

Fraților lăcuitori ai Țării Rumânești, veri de ce neam veți fi!

Nici o pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viiața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Dacă răul nu este priimit lui Dumnezău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezău! Iar acesta nu să face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu să face!

Au vrut Dumnezău să facă lumină? Aceia s-au făcut, dupe ce au lipsit întunerecul!

Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine! Și să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sânt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sânt făgăduiți!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci; să văd faceți degrabă și să veniți unde veți auzi că să află Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ceia ce vă va povățui mai marii Adunării, aceia să urmați, și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat!

Și iar să știți că niminea dintre noi nu este slobod , în vremea aceștii Adunări – obștii folositoare – ca să să atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțători, oroșan sau țăran, sau de al vreunui lăcuitori, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească; însă al cărora nu vor urma noaă – precum sânt făgăduiți – numai al acelora să să ia, pentru folosul de obște!

Sursa transcrierii: Documente privind Istoria României. Răscoala din 1821, I, Documente interne, București, 1959 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor).

Sursa foto: facsimile de la Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra Neamț.

Horia Agarici – „Cerul l-am iubit ca un fanatic” – Portret de Erou

10/01/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Horia Agarici - „Cerul l-am iubit ca un fanatic” - Portret de Erou

Continuăm seria despre eroii români mai puțin cunoscuți, sau uitați, pe care trebuie să îi povestim copiilor noștri la fel de mult cum facem când le citim basme. Copii fiind ne luăm exemplele de curaj, etică, sacrificiu și demnitate de la eroii noștri, din basme, corect? Eh, atunci este cazul să îi includem în povestirile de seară și pe eroii neamului românesc.

De mic am fost fascinat de istoria militară, mai ales de povestirile istorice cu Ștefan Cel Mare, Mihai Viteazu, Dragoș-Vodă, Ecaterina Teodoriu sau Gelu, Glad și Menumorut. O parte vi le aduceți aminte. Erau acele cărți superb illustrate și povestite, scrise de Dumitru Almaș. Pe care mă bucur să le revăd și astăzi retipărite.

Astfel spus, avem un alt erou care merită o bandă desenată istorică, și acesta a fost căpitanul aviator Horia Agarici.

Un erou șters din istorie de ocupația sovietică, repus în drepturi în perioada Ceaușescu, dar extrem de cunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial mai ales datorită cântecului lui Gherase Dendrino, pe versurile lui Păstorel Teodoreanu de la momentul intrării României în conflictul global:

A plecat la vânătoare Agarici

A plecat ca să vâneze bolșevici…

Înțelegeți acum de ce a fost interzis, da? Acest cântec era la modă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial datorită cruciadei duse de România de a-și recupera teritoriile pierdute din ghearele Marelui U.R.S.S.

Mulțumită ziarelor post-decembriste, publicul a putut avea acces la viața acestui erou. Povestea lui se poate găsi astăzi până și pe ultra-căutata Wikipedie. Așadar informații relevante sunt disponibile peste tot. Însă cele mai de preț le-au adus tot reportajele și arhivele CNSAS.

Viața lui Horia Agarici începe pe 6 aprilie 1911, în Laussane, Elveția, unde tătal său avea o afacere la acel moment. Ulterior, în toamna acelui an, familia revine în țară.

Părinții lui Horia au fost Constantin și Valeria. Mama provenea din familia Rusovici, venită din Serbia și stabilită în Basarabia. În secolul al XIX-lea, familia își schimbase numele în Russo, scriitorul Alecu Russo fiind una dintre rudele Valeriei.

După tată, aviatorul Horia Agarici provenea din neamul răzeşesc al Agârâcilor din Popeştii Vasluiului, neam care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a început să acumuleze avere. Cu timpul, Agârâcii au ajuns slujitori domnești și au intrat în mica boierime. După 1800 ei și-au scris numele Agărâci. Chiar Nicolae Iorga îl menționează pe un anume domn I. Agarici, din Roman, care îşi donează o parte din avere Academiei Române. El este chiar bunicul viitorului aviator Horia.

În 1929, la vârsta de 18 ani, și-a început studiile la Școala Politehnică din Timișoara. Din motive financiare, care i-au cauzat și o depresie puternică, a decis să renunțe la drumul ales și să se înscrie la Școala de Ofițeri de Aviație din București. Deși a fost admis în 1930, a amânat cu un an începerea cursurilor ca elev al școlii de ofițeri. Motivul fiind explicat chiar de el însuși – probleme de sănătate.

Brevetul de aviator și-l i-a în 1934 la școala de pilotaj de la Tecuci după care a fost repartizat la Flotila de Luptă de la București-Pipera, care însuma toate escadrilele de vânătoare și bombardament ale României (aerodromul nu mai există, fiind închis în 1958-59 și transformat în platformă industrială; actualul bulevard Dimitrie Pompei trece chiar prin mijlocul fostului aerodrom). Amănunte interesante despre această perioadă ne dă mărturie Tiberiu Stătescu, coleg de an și viitor camarad în aviația de vânătoare, în anii celui de-al Doilea Război Mondial în cartea sa memorialistică:

„[Agarici] era un tip manierat, fiind crescut cum nu cred că mai putea pretinde altul dintre noi, fapt pentru care era luat în râs; avusese guvernantă şi cunoştea la perfecţie limba franceză. Horia Agarici nu se amesteca în treburile altora şi, deşi scria poezii adevărate, nu lua parte la duelurile noastre ritmate. Nu riposta la ironii şi nici chiar la figurile făcute cu intenţie rea de către camarazi. Era acoperit cu tot felul de insulte, care de care mai urâte. Era impasibil. Nu reacţiona şi acest lucru îi enerva teribil de mult pe cârcotaşi”.

Prima repartiție a sublocotenentului Horia Agarici a fost la Flotila de Aerostație de la Pantelimon-București. Era o unitate care se ocupa cu folosirea în scopuri militare a baloanelor (obținere de informații și realizarea de baraj pentru avioanele inamice care zburau la altitudine mică). Din memoriile sale din 1953 redăm:

„Anul de serviciu de la baloane – l-am trăit evadat într-un fel de lume a mea, izolat de militari, citind și trăind o viață de om tânăr prin București. La cazarmă am făcut unele studii pentru adaptarea autogirei și helicopterului la aerostație”.

În anii 1934-1935, Agarici a muncit mult. A studiat cărți tehnice (citea în engleză, franceză, germană și italiană), și-a îmbogățit constant cultura științifică și a devenit omul pe care toți îl consultau atunci când era vorba despre vreo noutate în domeniul aerodinamicii sau al mecanicii. L-au preocupat și cărțile mai sensibile; a citit, în paralel, Mein Kampf al lui Adolf Hitler și Capitalul lui Marx. Nu l-a impresionat niciuna și, așa cum a recunoscut mai târziu, nu le-a aprofundat.

A avut și prima întâlnire cu moartea! În timpul unui zbor de antrenament, i s-a rupt un cablu de comandă și, nemaiputând controla avionul, a sărit cu parașuta de la 1.100 de metri.

În Anii tulburi (1938-1940), aviația română de vânătoare s-a transformat radical. Numărul flotilelor a sporit, de la una la trei, în înzestrare au intrat avioane moderne, iar doctrina germană, mai agresivă, a înlocuit-o pe cea franceză.

În primăvara anului 1940 au sosit pe calea ferată, în Gara Herăstrău, lângă Aerodromul Pipera, douăsprezece avioane Hawker Hurricane, importate din Marea Britanie. Entuziasmul lui Agarici a fost de nedescris.

Cunoscând limba engleză, a studiat cartea tehnică a aparatelor nou venite și a participat la asamblarea lor.

Cu toate acestea, la 22 iunie 1941, ziua intrării României în război, Dobrogea era lipsită de aviație de vânătoare. Cu o zi înainte, Escadrila 53 decolase de pe aerodromul Mamaia și aterizase la Buzău, în vederea unei misiuni de protecție a unui grup de bombardament. Horia Agarici nu plecase însă cu escadrila, pentru că nu avea cu ce să zboare: avionul său se afla în reparații. În hangarele de la Mamaia se mai afla și un al doilea aparat Hurricane, tot în reparații. Acesta din urmă, având probleme cu supraîncălzirea motorului, putea fi folosit în zbor pentru perioade mai scurte.

În prima zi de război, Horia Agarici a lucrat febril la ambele avioane, împreună cu mecanicii rămași la Mamaia. Un singur eveniment i-a tulburat. La primele ore ale dimineții a avut loc un prim (dar timid) atac al sovieticilor asupra Constanței. Două avioane au aruncat bombe care au căzut în diverse locuri, fără a pricinui însă victime sau pagube materiale. Apoi, în acest sector secundar al frontului, a fost liniște…

Însă… Ziua de 23 iunie a fost ziua de glorie a locotenentului Agarici. Celebra luptă pe care a purtat-o cu aviația sovietică este explicate chiar de el:

„Până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum… Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise bine în regiunea portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (…) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor… Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și sub câteva valuri de nori de prin largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, am doborât, în patru atacuri, în timp de circa un minut, trei avioane. Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, și personalul lui a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Băile Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val; [și] echipajul [acestuia] a fost capturat. (…) [Avionul cu care am plecat] era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu”.

Astfel, Horia Agarici intră în istorie doborând 3 avioane într-o singură luptă. Așa a început să circule șlagărul lui Dendrino și renumele de „salvator al Constanței”.

În seara zilei de 23 iunie, Escadrila 53 Vânătoare (Hurricane) a revenit pe aerodromul Mamaia. Acum erau zece aviatori de elită, printre ei fiind căpitanul Emil Georgescu, locotenenții Horia Agarici, Constantin Bâzu Cantacuzino și Lucian Toma, dar și subofițerii Andrei Rădulescu, Petre Cordescu sau Eugen Camenceanu. În lunile care au urmat, piloții acestei subunități aeriene au purtat nenumărate lupte și au doborât 54 de avioane sovietice, pierzând unul singur (la 12 septembrie a căzut în luptă căpitanul Ioan Roșescu, sosit în escadrilă în ultima zi a lunii august). În amintirea acestor eroi, escadrila de avioane F-16, înființată în 2016 pe Baza 86 Aeriană de la Borcea-Fetești, și-a luat denumirea de Escadrila 53 Vânătoare.

Ultima victorie aeriană obținută de Horia Agarici a avut loc la 4 aprilie 1944, când aviația americană a bombardat pentru prima dată Bucureștiul. Aviatorul se afla atunci la Pipera și, decolând la alarmă împreună cu unitatea sa, a înfruntat valurile de cvadrimotoare pe cerul Câmpiei Române. A reușit să incendieze un aparat B-24 „Liberator”, care s-a prăbușit undeva în apropiere de Giurgiu.

Momentul 23 august 1944 l-a găsit la București, unde tocmai sosise cu motocicleta personală, pentru a duce o mapă plină cu hârtii. Fiind cunoscut drept „Vânătorul de bolșevici”, camarazii l-au sfătuit să se ascundă pentru că veneau rușii și viața lui nu mai valora două parale. A părăsit orașul a doua zi, „pe un haos de nedescris”. A ajuns la Brașov ocolind prin Pitești-Câmpulung-Bran (Valea Prahovei era blocată de nemți). Acolo, și-a găsit soția și au decis împreună să se refugieze la Geoagiu-Băi, la niște rude.

În anul 1955, acesta a fost considerat criminal de război și a fost degradat. Ulterior, a fost grațiat și i s-au redat gradele, însă niciodată nu a fost reabilitat complet de statul român, stigmatul de „criminal de război” rămânând până în ziua de azi.

Paul Agarici, fiul lui Horia, s-a născut pe 4 iulie 1947, însă acesta a fost luat imediat de stat din braţele mamei şi trimis la casa de copii timp de 14 ani. Motivul? Era considerat fiul unui criminal de război. În tot acest timp, tatăl său a fost nevoit să își găsească de lucru pe unde putea, dar absolut nimic în domeniul pe care îl stăpânea la perfecție – a fost contabil o vreme dar şi mecanic auto în Eforie, electrician la Întreprinderea de Transporturi Constanța sau lucrător la o gospodărie agricolă. O vreme chiar s-a ascuns la Mina Altân Tepe din nordul Dobrogei. Fiul său Paul Agarici a făcut o precizare interesantă într-un interviu, pentru a înlătura unele inexactități apărute în presă – Horia nu a fost închis în temnițele comuniste. El a avut un văr, Costăchel Agarici, cu care a fost camarad în aviația de vânătoare, iar acesta din urmă a fost închis de regimul comunist.

A încetat din viață în 1982, la vârsta de 71 de ani, după o viață în care a luptat cu sovieticii, cu sărăcia și cu nedreptățile, fiind înmormântat cu onoruri militare…

Nu a fost însă închis, așa cum uneori se scrie greșit în articolele care îi sunt dedicate. Confuzia este însă explicabilă: vărul lui Horia, Costăchel Agarici, a fost închis de regimul comunist.

Astfel se încheie un alt capitol din seria eroilor neamului. Persistă totuși o întrebare: cât timp va dura până când statul roman își va reabilita eroii pângăriți de istoria creată pe genunchi de atâția falsificatori?

Nu mult… nu mult…

Quot capita, tot sententiæ.

Atâtea păreri, câte capete.

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

Surse:

www.defenseromania.ro

Revista HISTORIA – Horia Agarici.

Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ.

Arhivele Militare Române, Fond C.A.A.T, C.A.R. și Flotila 1 Vânătoare.

Stătescu, Tiberiu, Amintiri despre aviaţie şi aviatori, Braşov, Host Models, 2012.

Ioan-Aurel Pop – Crăciunul de ieri și de azi, Crăciunul copilăriei

25/12/2020/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Ioan-Aurel Pop - Crăciunul de ieri și de azi, Crăciunul copilăriei

Spre deosebire de primii ani după căderea regimului lui Ceaușescu, atunci când lumea noastră era așa de entuziastă la gândul că se poate întoarce pe deplin și pe față la Dumnezeu, fără opreliști și amenințări, azi sărbătoarea Crăciunului s-a laicizat, din păcate, pentru mulți români. Nu-i vorbă, nici molima aceasta care pare că ne copleșește nu este un sfetnic bun pentru îndeplinirea celor sfinte la marile sau micile praznice bisericești. Faptul se petrece deopotrivă din cauza fricii și lașității semenilor și a măsurilor restrictive, unele deplin justificate, altele mai puțin. Ca istoric, știu că boala nu ne va îngenunchea pe toți, dar ca om simt că atmosfera este tot mai apăsătoare.

Și totuși, nu ne este dat să ne plecăm în fața acestui mare necaz. Cât trăim, suntem meniți să fim ființe luptătoare, iar ca dascăli și educatori avem ca „datorie a vieții noastre” (Vasile Pârvan) obligația să inoculăm în suflete valori, virtuți și încredere, aureolate de speranță. Iar sărbătoarea Crăciunului este una a bucuriei și a generozității.

Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și apropiaţi, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi, pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii sau ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu / Roagă-te lui Dumnezeu / Pentru suflețelul meu / Și în ziuă și în noapte / Până-n ceasul cel de moarte”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.

Religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață

Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem, și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, Radio Europa Liberă și urma un adevărat regal. Acolo, la Europa Liberă, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice. M-au încântat de atunci și mi-au rămas dragi până azi „O, ce veste minunată!” – foarte populară în Transilvania, cu varianta „Ce vedere minunată!” – și „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Și la școală, în clasele primare, eram pregătiți cumva de marea sărbătoare, dar de una laicizată aproape complet. Moș Crăciun devenea „Moș Gerilă”, iar în loc de ziua Nașterii Domnului erau ridicate în slăvi ziua Anului Nou și Revelionul. Învățam și poezii „tematice”, de genul: „Prin nămeți, în ceas de seară,/ A plecat către oraș / Moș bătrân c-un iepuraș / Înhămat la sănioară”. Îmi amintesc că doamna învățătoare (pe atunci „tovarășa”), tot repetând ca să învățăm versurile, zicea câteodată, în loc de „moș bătrân”, „Moș Crăciun” și revenea, se corecta, se înroșea la față, de teamă să nu afle „stăpânirea” și să sufere consecințe. În după-amiaza de 24 decembrie, adică în ajun, plecam cu bunica pe străzi, intram și în biserică, ne uitam la slab luminatele vitrine, ca să treacă vremea până când mama și cu tata montau și împodobeau bradul. Nu-mi amintesc de vreun Crăciun de dinainte de 1989 fără brad împodobit cu globuri, cu nuci învelite în staniol, cu „artificii”, cu lumânări prinse frumos în suporturi special făcute. Globurile erau cam aceleași de la an la an, fiindcă banii erau puțini. Când apărea câte un glob nou, era pe dată remarcat. În loc de beteală, se puneau ghemotoace de vată în chip de zăpadă. Abia așteptam să vin acasă și să văd bradul adus de moșul în lipsa mea. De vreo câteva ori l-am văzut și pe moș, o dată fiind vorba chiar de tata, iar în alte dăți de un vecin, pe care l-am recunoscut după bocanci. Cadourile de sub brad erau modeste, dar mi se păreau atunci cele mai prețioase din lume. După ce am mai crescut, am avut ocazia să văd și să trăiesc Crăciunul la țară, adică pe Valea Someșului (la câțiva kilometri de Gherla) și abia atunci am înțeles ce înseamnă o ceremonie în care religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață. Abia în sat oamenii trăiau Crăciunul în sensul lui divin și uman. Cete de feciori și de copii porneau încă înainte de a se însera prin sat, începând de la capătul satului, ca să ajungă la celălalt capăt. Copiii, osteniți, sfârșeau mai repede, cu jeburi (buzunare) pline de nuci, colaci, mere și bomboane, dar flăcăii nu se lăsau decât târziu, după miezul nopții. Nu era nimeni care să nu deschidă ușa (porțile erau întotdeauna deschise), fiindcă neprimirea colindătorilor era semn de nenoroc. În fapt, venirea cântăreților și urătorilor echivala cu sosirea Pruncului Iisus în fiecare casă pentru tot anul următor și intra în firescul vieții. Nimănui nu-i trecea prin cap să închidă ușa. A doua zi, la biserică, părintele și cantorii slobozeau din glasurile lor cele mai frumoase pricesne și colinde, cărora li se alătura mai tot satul. Acolo și atunci am înțeles ce voia să spună vorba „cu credință tare”. Tot acolo, în sat, preotul venerabil mi-a explicat ce însemna Nașterea Domnului și de la acest „moș” (pentru mine, pe atunci) am înțeles de ce Iisus era și om, și Dumnezeu în același timp și de ce oamenii buni aveau în sine câte ceva și din omenia, și din dumnezeirea Lui.

Etimologia cuvântului „Crăciun”

Mai târziu, în primul an de liceu de la Brașov, eruditul și severul profesor de latină (dacă nu ar fi fost așa, nu cred că deveneam pasionat de limba lui Cicero) ne-a spus etimologia cuvântului „Crăciun”. Pentru el, ca și pentru unii dintre marii noștri lingviști (în ciuda unor dificultăți explicative), vorba românească „Crăciun” ar proveni din latinescul creatio, -nis, cu acuzativul singular creationem. Din această din urmă formă ar deriva Crăciunul românesc. Am luat explicația profesorului ca atare și mi-am însușit-o. Târziu, am văzut, însă, ce complicate erau lucrurile. Creatio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine, nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, Pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști aveau alte opinii și porneau de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii credeau că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, -onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, -onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau substratul traco-dac, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în ungurească, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor. Este greu de spus cu certitudine, dar originea latină a cuvântului „Crăciun” mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de forma noastră din dialectul daco-român, în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, românii timpurii și românii propriu-ziși aveau în sine cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau de mult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune, chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta, că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor, ca de altminteri toate popoarele vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers. Tulburătoare este asocierea la noi a cuvântului „moș” pe lângă „Crăciun”, fapt de o semnificație aparte, asupra căreia mi-a atras recent atenția doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos”, în greaca veche, are sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume moșul”, adică urmașul, copilul purtător de speranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar, „Moș Crăciun”, în ciuda imaginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „Pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul. Și așa, moșul copilăriei mele a devenit la maturitate, în chip rațional, Pruncul Iisus. Dar în sufletul meu, care nu gândește, ci simte, el este tot un „bătrân cu plete dalbe”, bun și blând, iertător și îmbucurător. De altminteri, de când este lumea, bătrânii, dacă rămân cu judecata limpede, sunt un fel de copii înțelepți, senini și cuminți.

Credința era alinarea noastră

Toate amintirile mele timpurii despre Crăciun le am din anii copilăriei și adolescenței, vârste petrecute de mine sub comunism. Inclusiv etimologia cuvântului „Crăciun” intră în aceste salvatoare amintiri. Regimul nostru comunist a fost rău, dar, din fericire, nu a putut distruge fibra acestui popor, cum s-a întâmplat la alte neamuri. Firește, au fost atunci și foarte multe abuzuri, încălcări, interziceri, popriri de sărbători și de ceremonii. Au fost și mulți activiști care au încercat să lovească crunt în credință și în Biserică, a existat, fără îndoială, educație ateistă în școală și au fost și pedepse pentru cei prinși că încalcă noile rânduieli. Numai că mie, ca și lui Creangă odinioară, mi-a fost dat să mă împărtășesc din tradiția noastră religioasă din plin și să mă bucur că, pe vremea aceea, toți ai mei erau bine și sănătoși și că nimic major nu tulbura jocul copilăresc și nici farmecul acestei vârste. Nu au fost pe-atunci numai troglodiți și torționari, ci și foarte mulți oameni normali, traumatizați de soartă, dar cu frica lui Dumnezeu, oameni culți și educați, care ne-au transmis și nouă valorile lor de viață. Credința era alinarea noastră, speranța în izbăvirea de rău, de răul cotidian din societatea aceea. Iar Moș Crăciun, a cărui semnificație teologică reală nu o înțelegeam atunci, era pentru mine întruchiparea lui Dumnezeu (cel pictat cu barbă albă pe cupola bisericii copilăriei) pogorât pe pământ „să ne mântuiască”. În dreaptă consecință, în cazul de față, „moș bătrân” nu este deloc pleonastică, fiindcă „moșul” este Pruncul cel Mântuitor, fără început și sfârșit, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, un prunc minunat (adjectiv derivat din substantivul „minune”) menit să fie de orice vârstă, inclusiv de vârsta înțelepciunii.

A consemnat prof. dr. Ioan-Aurel Pop via ziarullumina.ro.

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

22/12/2020/0 Comments/in Articole, Istoria Bucureștiului/by Tudor Urse

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

Dacă te hrăneşti cu minciuni, n-ai nicio şansă pe lumea aceasta. În general, ticăloşii care falsifică istoria ştiu bine asta, de-aceea un nemernic precum Roller era o componentă importantă a regimului implementat după Război. Obsesia mea pentru istoria corectă vine dintr-o conştientizare a faptului că a-ţi cunoaşte istoria e nu doar o obligaţie, ci o necesitate. Rămânând cu minciunile, eşti precum peştele care înoată în vin: se îmbată de la alcool şi moare fericit.

Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ţine de „rima” care există între vremurile de-atunci şi cele de azi.

Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriţ. De-a lungul ţărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parităţi între ele a făcut posibilă apariţia zarafilor. Aceştia erau un fel de case de schimb ambulante, desfăşurându-şi activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creştea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanţarea comerţului. E de la sine înţeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiţi renunţau treptat la comerţul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-şi face propriile sedii de unde să-şi conducă afacerile. Aşa se fondează primele bănci – în fapt, mai mult case de comerţ – ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani & fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon & fiii, Fraţii Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.

În acest peisaj pestriţ, în anul 1848, se fondează la Bucureşti „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituţie care se implică atât în comerţul cu materiale de construcţii, coloniale şi alte produse cu adaos comercial mare, cât şi în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesităţi de sprijinire a partenerilor comerciali. Iniţial Marmorosch oferă credit comercial clienţilor săi, însă, treptat, operaţiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituţiei. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh (şi cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.

În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariţia acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea îşi schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independenţă, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanţează construcţia de căi ferate şi înfiinţează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanţează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureştiului. Vă imaginaţi cum funcţiona totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporţie covârşitoare, avea ca destinaţie achiziţiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.

Şi nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveştilor cu eroi şi lupte tragice, stau băieţii isteţi care fac bani serioşi. De-aceea, atunci când citiţi despre Războiul de Independenţă ar trebui să ştiţi şi că exclusivitatea afacerii pentru achiziţia de arme necesare acestui război a aparţinut Marmorosch Blanc. La fel cu şi iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeaşi bancă. Asta în cazul în care doriţi să ştiţi şi motivele pentru care soldaţii români luptau în izmene. Şi nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iaşi, începe prietenia dintre Aristide Blanc şi un tânăr diplomat cu faţa mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calităţile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.

Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acţionariatul unor bănci mari precum Darmstadter (Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank (Budapesta) sau înfiinţând de la zero instituţii bancare precum Banca de Comerţ şi Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanţând nu numai comerţul, ci şi mult mai bănoasele investiţii publice. În 1923, Marmorosch, Blanc & Co era o instituţie globală, cu peste treizeci de reprezentanţe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul şi controlând afaceri din Anglia până-n China.

Aristide Blanc, fiul lui Moriz şi moştenitorul imperiului bancar, învârtea exact aşa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era şi diplomat, şi intermediar al statului (în 1914 a intermediat la Londra achiziţia de arme pentru Regat) şi mare afacerist. Era cel mai important şi influent om din România şi de aceea ştergerea sa din cărţile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.

Mega-extinderea afacerii având capul de pod la Bucureşti coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere loveşte banca, iar deponenţii îi iau cu asalt porţile. Devine logic că întreaga construcţie grandioasă pică precum un castel făcut din cărţi de joc.

Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle şi trâmbiţe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură şi reuşeşte practic acapararea întregii prese. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca şi te trezeai peste noapte cel mai ticălos şi detestat om din ţară.

Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obişnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relaţiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact aşa cum dorea. Astfel ia naştere camarila regală şi întreaga mafie care avea să secătuiască ţara şi s-o împingă în Război total nepregătită.

Relaţia cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăstioasă, că înghite bani de la Buget şi că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Aşa că, de undeva din ceaţa economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb şi prelua acea afacere dezastruoasă. Şi, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiţii deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Şi uite-aşa, mai cu un împrumut, mai cu o şpăguţă, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mişca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Reţineţi că nu sunteţi în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloşii plătiţi să vă facă minţile franjuri.

În mod evident, toate aceste coţcării ale lui Blanc aveau preţul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deştept, Aristide ştia bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experţi ai Societăţii Naţiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era uşor de intuit, mai ales în condiţiile în care Aristide se deda la coţcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanţă de Banca Naţională.

Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele şi Lupeasca au forţat tot felul de operaţiuni dubioase. Astfel, Primăria Bucureşti a fost obligată să cumpere cu un preţ mult supraevaluat – jumătate de miliard de lei! – un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiaşi falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Naţională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naţionalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reuşit.

În 1931, deficitul Marmorosch Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforţare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piaţă, însă acestea refuză. E şi logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toţi bancherii şi astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceaţă, statul român urmând să ajute necondiţionat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al ţărişoarei, nu-i aşa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.

Cei care cred că acesta a fost sfârşitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului şi al sării. Şi uite-aşa, impetuosul nostru aventurier se trezeşte împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginaţi! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul intervenţiei inteligente a statului în economie?

Terminarea Războiului şi acapararea României au condus la naţionalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârşitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu ştiau cum să fugă din ţară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Şi, în loc să i se pună cătuşele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparţinuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înţelegeţi mai bine cam în ce conspiraţie intrase biata noastră ţară.

Sorţii însă nu i-au mai zâmbit aşa cum se aştepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat şi aruncat în puşcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspiraţii. Aşa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava şi Piteşti. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou şi, în urma unui recurs forţat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat şi i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viaţă de furt şi ticăloşie.

Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituţia parazit care şi-a ţesut viaţa pe spatele Regatului Român şi-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase şi corupte instituţii despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?

Cred că e bine să ştiţi ce s-a întâmplat pentru a înţelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveţi impresia că aţi scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiţi atunci când mergeţi cu maşina la pompa de benzină, vă înşelaţi amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsaţi păcăliţi cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!

A consemnat Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

Mircea Dogaru – Căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă (scrisoare)

21/12/2020/1 Comment/in Articole/by Tudor Urse

Mircea Dogaru - Căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă (scrisoare)

NOTĂ. Colonelul Mircea Dogaru i se adresează generalului Nicolae Ciucă cu apelativul „Domnule locotenent”, grad pe care generalul îl avea în decembrie 1989. La vremea aceea, Mircea Dogaru avea gradul de căpitan. Deci, adresabilitatea este ca de la căpitan la locotenent…

Domnule locotenent,

În Mesajul nr. 400/17.12.2020, abordați comemorativ, ca amator, evenimentele din Decembrie 1989, înscrise în Constituția României spunând că „Revoluția din decembrie 1989” (Art. 1, al. 3). Precizez că, la 31 de ani de la acele evenimente, cu tot bagajul de FAPTE ȘI IMPLICAȚII REALE, acestea sunt de competență mea, ca cercetător științific abilitat să investigheze Trecutul! Cerebral, pe bază de izvoare certe, necontrafacute și nu emoțional! Pentru că, după 31 de ani de manipulare în dauna intereselor naționale, românii, în frunte cu cei rămăși „cu răni deschise, lacrimi neuscate, suferințe nealinate”, ca să vă citez, vor și merită ADEVĂRUL! Or, ca prim sfat pe care îmi îngădui să vi-l dau, tinere domn, este acela de a accepta că un recurs la Istorie și la Adevăr, motivat emoțional, în scop politicianist, nu va putea niciodată tăia „Nodul Gordian”.

Vedeți dvs., cercetarea istorică are regulile ei iar istoricul niște arme cumplite, în fața cărora eșuează și cel mai diabolic plan politic – întrebări de tipul „Cine?, De ce?, În ce scop?, Cum?” etc. Sunt de acord că „fiecare instituție” implicată în evenimente trebuie investigată, dar nu pentru perioada 16-22 decembrie 1989, pentru că este neprofesionist să afirmi că Revoluția s-a terminat pe 22 Decembrie, la orele 12.10 „trecute fix”, ci pentru perioada 16 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991, ziua intrării în vigoare a noii Constituții. Pentru că o revoluție se termină atunci când un sistem juridic lamentabil este înlocuit cu altul, poate și mai lamentabil! Cât despre instituții, până la cele românești – complice, de mâna a șaptea, ar trebui investigate cele direct implicate, care dețin Adevărul: KGB, CIA, FBI, BND, MI-6, MOSSAD, AVO, KEOD etc.

Cine erau cei peste 100.000 de „turiști”, luptători profesioniști, strecurați în România, la recunoaștere de obiectiv, al căror ultim eșalon ar fi părăsit-o, după declarațiile lui Petre Român, abia în decembrie 1990 (Cazul „Air Antares”)? Aceștia chiar aparțineau – 57.000 dintre ei – exclusiv SPETZNATZ și OMON, potrivit declarației televizate a șefului contrainformațiilor militare de atunci? Cine au fost acei „eroi” căzuți „în revoluția din România” cărora li s-a ridicat un monument în curtea unei unități militare din Seghedin?

Cine erau cei antrenați și instruiți la Debrețin pe macheta Transilvaniei, cine cei conduși de un transfug român, ulterior activist civic, de-a lungul fostei frontiere româno-austro-ungare și ce armate NATO aveau și au în dotare așa-zisa muniție cu cap vidia? Cine au fost răniții lichidați/răpiți din spitalele Timișoarei pentru că delirau în limba lui Petofi sau cei extrași de la Balș, proveniți din cele 72 de mașini LADA, spulberate de tunurile lt. col. Dumitru Cioflină și care aiurau în limba lui Pușkin? Cine erau „ziariștii fără frontiere” duși de mine, căpitanul Dogaru Mircea, la ordin, de la Otopeni la Hotelul Flora și care, fără să se cazeze, au plecat imediat, în seara zilei de 22 decembrie, să ocupe poziții în toate locurile din Capitală în care avea să se tragă? Ce căuta, pe 19 decembrie 1989, locotenent-colonelul Vladimir Putin la Hotelul Athénée Palace și George Soros, la brațetă cu Silviu Brucan (Saul Brukner) la Universitate, în fața Facultății de Istorie, păstorită atunci, în numele PCR, de regretata Zoe Petre și „demitizatorul” Lucian Boia, pe atunci specialist în Programul PCR? De ce tip erau cele 10 elicoptere ridicate „de pe Dunăre, de pe vase inscripționate RSS Ucraina” (Gheorghe Trosca dixit) care și-au bătut joc de noi la Alexeni, Boteni și Otopeni? Cui aparțin sutele de cruci fără nume, apărute atunci în cimitirele Patriei? Etc., etc., etc… Sunt întrebări ridicate în presa vremii și rămase fără răspuns.

Numai după investigarea „instituțiilor” menționate ne vom putea apropia de Adevăr! Altfel, vom căuta acari Păun, bătând apa în piuă, prin restrângerea cercetării doar la „fiecare dintre acțiunile personalului M.Ap.N. (De ce nu și ale Miliției și Direcțiilor Securității statului? – n.n.), soldate, în decembrie 1989, cu pierderi de vieți sau în urmă cărora au fost răniți oameni”. Pentru că, altfel, excluzând decisiva implicație externă și adevăratele personalități cu „rol determinant”, gen George Bush și Mihail Gorbaciov, vom oferi viitoarelor generații de români imaginea unei armate de idioți care s-au împușcat singuri între ei (dar profesionist, între ochi, pe sub cască), deoarece afirmați că vorbiți „în numele celor peste 1.000 de oameni căzuți din sete de libertate”, între care „cei aproximativ 275 de militari și salariați civili ai ministerului”!

De acord, domnule locotenent, că trebuie să ne cerem iertare victimelor, militari și civili, dar nu pentru vina de a-i fi ucis, ci pentru vina de a nu-i fi aparat! Și de a fi lăsat Țara pe mâna profitorilor străini și a trădătorilor! Pentru că, loviți și noi, profesionist, în stomac, în anii, 1985-1989, ai „pregătirii de artilerie” a „revoluției spontane”, mai rău decât civilii (fiindcă nu aveam voie nici măcar să ne așezăm la cozi, în uniformă), am fost suficient de naivi să țopăim în stradă, alături de frații noștri civili, strigând „Libertate!”, în timp ce România ni se scurgea printre degete!

Iar eu, ca istoric militar, am avut o vină majoră, pentru că trebuia să recurg la arma noastră secretă, întrebarea „Cui prodest?”. Mi-e și frică să mă întreb astăzi, după 31 de ani, cui a folosit, în condițiile în care: 65% din pământul țării, cu ape cu tot, e proprietate străină; industria concurențială ne-a fost făcută praf iar cea de astăzi își trimite, ca și comerțul și băncile, profiturile în străinătate; pădurile noastre au luat tot drumul străinătății, bogățiile subsolului și toate domeniile strategice sunt în mâna străinilor, noi devenind simpli consumatori de mâna a două, plătiți la subzistență, obligați să cumpărăm, inclusiv în domeniul militar, la preț de speculă, gunoaiele altora și să ne prefacem că ne alegem „democratic” liderii!

Să nu disperăm, însă, pentru că există o ciclicitate în Istorie. Bunicii noștri au fost ostași liberi ai Țării, înroșind cu sângele lor, pentru Țară, harta Europei, între Stalingrad și Viena. Părinții noștri au ajuns slugile ocupantului sovietic, dar s-au eliberat, în mod inteligent, în anii 1958-1968, când au construit Armata, poliția și serviciile naționale. Noi am fost, până în deceniul trecut, ostași liberi ai Țării, pentru care am renunțat, prin jurământ, la aproape toate drepturile omului și cetățeanului. În ceea ce-i privește pe urmașii noștri, însă… numai Istoria va putea să-i definească pe cei ce-și lasă oasele pentru „freedom and democracy” pe niște coclauri pe unde numai strămoșul nostru trac Alexandru Macedon și ostașii săi și le-au lăsat! Dar ceea ce știm cu certitudine este că nicăieri și niciodată un militar nu și-a cerut și nu-și cere scuze pentru executarea ordinului, a cărui ignorare, în stare de război declarată, se pedepsește cu glonțul. Politicienii, însă, adică cei vinovați și de starea respectivă, și de apariția ordinului… DA! Într-o singură situație, noi, militarii, suntem moral, obligați, să ne cerem iertare poporului: atunci când nu ne-am făcut datoria față de Neam și Țară! Cu sau fără voia noastră! Ca mine și ca toți cei care v-am păstorit în urmă cu trei decenii, ca dascăli sau comandanți!

Ca o ultimă observație… Și noi, și revoluționarii, am fost bătuți pe umăr, ovaționati, gâdilați sub barbă și lăudați: noi până când am fost disponibilizați, iar civilii până când au fost trecuți în șomaj, prin distrugerea industriei, civilii. Ne-au promis, prin legi organice, marea cu sarea, apoi, considerând că ne-am boșorogi,t și unii, și alții, și nu mai suntem apți de riposta, ne-au retras – insultandu-ne și supunându-ne oprobiului public – toate drepturile. Mai nou, ne-am trezit și cu COVID-19, apărut, parcă, pentru ca generația noastră să părăsească mai repede, „pe cale naturală, sistemul”! Atenție, însă, că Istoria se repetă, atunci când aceleași condiții se reîntrunesc și aceleași interese extern-interne își dau mâna!

Honor et Patria! Vae victis!

Dr. Mircea DOGARU, istoric militar,

Astăzi col. (r) și președintele S.C.M.D.

Titlul original: „Trecutul către prezent sau căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă.”

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Armand Călinescu

17/12/2020/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Armand Călinescu

Istoria păstrează mereu o singură versiune care, de cele mai multe ori, e cea mai ticăloasă relatare a evenimentelor. Aşa cum e scrisă în cărţile oficiale, ea oferă o minciună uşor de înţeles şi îngurgitat de către noile generaţii care astfel cresc într-o realitate deformată, îşi însuşesc valori false şi-şi duc viaţa într-o negură perpetuă.

Astăzi vom vorbi despre un personaj dubios al istoriei, prezentat întotdeauna ca victimă, dar niciodată ca ceea ce era de fapt: Armand Călinescu. În 1928 e împins ca Prefect în Argeş odată cu venirea ţărăniştilor la putere. Treptat, urcă treptele puterii, astfel încât doi ani mai târziu îl găsim subsecretar de stat la Interne. Aici s-a remarcat modul categoric în care-şi executa adversarii politici. Individul îşi omora la propriu duşmanii prin intermediul jandarmilor din subordine. Aceste măsuri sunt calificate de istoria oficială drept „înăsprire a măsurilor împotriva dezordinilor sociale”.

De la primele aventuri la Interne trec nouă ani şi ne reîntâlnim cu Armand Călinescu în funcţia de ministru de interne. În 1938, uitase de ţărănişti şi se implicase în formarea partidului regal „Frontul Renaşterii Naţionale”. Acum să facem o paranteză pentru a înţelege contextul. Carol al II-lea era un deviant dus cu pluta. Se visa un mega-suveran al Europei şi, pentru discuţiile sale aberante îl avea ca partener preferat pe Aristide Blanc, cel care, de asemenea, se visa un geniu creator: poet, bancher, filosof şi altele. Un fel de şaorma cu de toate. Orice om normal, studiindu-le viaţa şi apucăturile, poate înţelege că ăştia doi erau duşi cu capul. Fix în această ecuaţie îl introducem pe Armand Călinescu. Amintirile despre el sunt vagi, mai ales că sunt propagate tot felul de minciuni şi idealizări ale personajului. Totuşi, cum credeţi că era un individ care se simţea bine în compania celor doi nebuni anterior amintiţi? Evident, trebuia să fie un nebun de aceeaşi factură. Adevărul e că nu poţi fi sănătos la cap când, din postura de înalt conducător la Interne, te-apuci să numeşti oficiali în funcţiile cheie după criteriul morţi sau bătuţi la ordin.

Puţină lume înţelege că în acea perioadă asasinatul politic era la ordinea zilei. Spre deosebire însă de zilele noastre, când adevăraţii asasini sunt în justiţie, în acele vremuri justiţia era oarecum independentă. De multe ori poliţaii te arestau şi, la proces, te elibera judecătorul deoarece constata că nu sunt motive pentru a te ţine după gratii. Asta dacă ajungeai la proces. Însă, ticăloşii de atunci foloseau abuziv instituţiile statului, iar ajungerea la tribunal era o dorinţă a celor abuzaţi, la care sperau în vederea facerii de dreptate. Armand Călinescu numea şefii locali ai poliţiei sau jandarmeriei, iar aceştia executau cu stricteţe ordinele prin intermediul subalternilor. Aşa te trezeai arestat preventiv, bătut cu cruzime de jandarmi şi, uneori, chiar împuşcat. Pentru a i se pierde urma jandarmului criminal, acesta era mutat în altă zonă şi toată lumea era mulţumită. Cam acesta era regimul „democratic” de-atunci, atât de slăvit în vremurile noastre.

În ceea ce-l priveşte pe Armand Călinescu, acesta mai avea nişte bube, în sensul că era agent englez. Pe faţă, ca să nu existe semne de întrebare. Istoria de azi începe spre sfârşitul verii anului 1938, când soseşte la Bucureşti o misterioasă comisie franco-engleză care se întâlneşte cu regele şi cu Armand Călinescu. Şeful comisiei era un misterios căpitan american de marină John Wenger. Vă spun asta ca să înţelegeţi cam care erau iţele evenimentelor care trebuiau să înceapă şi cum „aliaţii” erau de fapt aliaţi înainte de startul oficial al Războiului. Aşadar, misterioasa comisie le dezvăluie celor doi oficiali români faptul că Germania va porni la război şi că, pentru a stopa maşina germană de luptă, România trebuie să-şi auto-distrugă câmpurile petroliere. O cerere identică cu cea făcută în 1916 de către ataşatul militar englez de la Bucureşti, Lord Thompson, pe care Ion I.C. Brătianu o refuzase categoric. De data aceasta, cererea era adresată unui spion englez – Armand Călinescu – şi unui rege care nu ştia în ce ape se scaldă. Pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de aliaţi, regele promite că va distruge toată industria petrolieră şi-i dă ordin lui Armand Călinescu s-o facă. Acesta, plusând, promite să distrugă totul într-un asemenea hal încât să nu poată fi refăcut nimic în 100 de ani.

În acest moment intră în scenă un individ misterios, Mihail Moruzov, şeful S.S.I. Acesta e de părere că, în cazul în care România îşi distruge infrastructura petrolieră, nemţii vor veni aici s-o refacă, iar războiul se va da pe teritoriul ţării noastre. Dacă, în schimb, rămânem cu petrolul aşa cum e, nemţii vor cumpăra petrol de la noi şi-şi vor duce războiul acolo unde au interesul. Trebuie să înţelegem că Mihail Moruzov e un alt individ ciudat al istoriei noastre. El făcea jocuri duble, uneori chiar triple. Se înţelegea atât cu nemţii cât şi cu englezii sau francezii. Era extrem de eficient în activitatea sa, dar era îndrăgostit de aspectul tehnic, astfel încât efectiv îşi pierduse minţile. De multe ori învârtea cheiţele la care avea acces strict experimental, pentru a verifica dacă ceea ce rezultă e ceea ce-a intuit. Jocul de-a războiul se va dovedi însă unul prea mare, căruia îi va cădea victimă. Înainte de a trece mai departe, trebuie să înţelegem că Moruzov e unul dintre principalii responsabili pentru ascensiunea lui Carol al II-lea. În special, prin dejucarea în 1934 a complotului locotenent-colonelului Victor Precup. Dacă atentatul lui Precup ar fi reuşit, Carol al II-lea ar fi fost eliminat şi probabil multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră n-ar fi existat.

Să revenim acum la afacerea Wenger. Carol al II-lea, după ce Moruzov şi-a explicat opţiunea, a devenit confuz, neştiind în ce direcţie să se îndrepte. Nu-şi putea lua înapoi ordinul pe care-l dăduse de faţă cu comisia anglo-franceză deoarece era conştient că aproape imediat ştirea va ajunge la englezi (via Călinescu). Astfel încât îi dă lui Moruzov în secret însărcinarea de a rezolva problema. Moruzov începe astfel să întoarcă cheiţele în stilul său caracteristic.

Pentru a i se acutiza confuzia, Carol s-a mai trezit în august 1938 şi cu o delegaţie germană ultrasecretă. Nu se va şti probabil niciodată dacă delegaţia nemţilor a venit deoarece au prins firul în urma vreunei acţiuni de spionaj sau dacă nu cumva tocmai Moruzov lăsase să se „scape” către ei informaţia cu propunerea comisiei Wenger. Cert e că delegaţia germană a mers iniţial la Armand Călinescu. Acesta aproape era să facă pe el de frică deoarece părea asemeni copilului prins asupra faptului. Evident că nu ştia ce răspuns să dea, astfel încât i-a redirecţionat către rege. Care rege, de fricos ce era, a refuzat să-i întâlnească, trimiţându-l în schimb pe (m)Urdăreanu la înaintare. Propunerea nemţilor era una cât se poate de simplă, care se poate rezuma astfel: vrem petrol în condiţii corecte şi, întrucât franco-englezii doresc să vă distrugă câmpurile, propunem ca jumătate din personalul care asigură protecţia zonei să fie format din nemţi.

Probabil că, după ce Urdăreanu l-a informat, regele a cam simţit un fior rece pe şira spinării. În paralel, Moruzov îl abordează pe Aristide Blanc pe care-l sperie că nu-i mai poate opri pe legionari, astfel încât ar trebui să-i sugereze Lupeascăi că Mişcarea Legionară trebuie decapitată. Aristide Blanc execută întocmai, iar Lupeasca se-apucă să-l vrăjească pe mai prostovanul ei amant. Moruzov, de partea cealaltă, îi spune lui Carol că popularitatea Căpitanului e în creştere şi că aproape a devenit idolul naţiunii. Carol o ia razna, deoarece efectiv nu suporta existenţa cuiva mai popular decât propria-i persoană. Astfel, ceea ce-i spune Moruzov e picătura care umple paharul. În acest context, Carol îi dă lui Armand Călinescu ordinul de a-i ucide pe fruntaşii legionari. Sarcină simplă pentru deviantul ministru care a interpretat ordinul ca pe o trecere a regelui în tabăra sa. El avea linia de poliţişti-asasini pe poziţie, astfel încât aceştia primesc ordinul să-i omoare pe legionarii de top, dar asasinatul să pară că ar fi survenit după urma unei tentative de evadare a acestora. Într-un ritual ciudat, întreaga conducere legionară este omorâtă prin spânzurare. După ce mor, legionarii sunt împuşcaţi pentru a se „demonstra” fuga de sub escortă. Numai că poliţaii sunt atât de proşti încât îi îngroapă cu ştreangul de gât, astfel încât întreaga înscenare va ieşi la lumină câţiva ani mai târziu.

Jocul de şah al lui Moruzov dă roade deoarece întreaga Mişcare Legionară e consternată de moartea Căpitanului. Serviciile secrete anglo-americane intuiesc că va urma o răzbunare, astfel încât lui Armand Călinescu i se oferă cadou o limuzină blindată care ajunge în timp record la Bucureşti. Astfel, prim-ministrul român evită câteva atentate strict datorită impenetrabilei blindate. Numai că intră în scenă Moruzov care-i spune lui Carol că este iminent un atentat asupra sa, iar singura blindată capabilă să facă faţă unei asemenea tentative este cea a lui Armand Călinescu. Prin intermediul urechilor sale mult prea lungi, Moruzov auzise de atentatul pe care urmau să-l pună la cale legionarii şi astfel s-a gândit să rezolve prin intermediul altora ordinul duplicitar al lui Carol al II-lea. Aşa se face că, în fatidica zi de 21 septembrie 1939, Armand Călinescu este ucis de un comando legionar condus de avocatul prahovean Miti Dumitrescu. Ceea ce este ciudat e că la locul atentatului, la două maşini în spatele celei a lui Armand Călinescu, se afla Ernest Urdăreanu. Asta întăreşte misterul legat de o posibilă implicare directă a lui Carol al II-lea în asasinat.

Din toată această operaţiune, aparent toată lumea câştiga. Carol fusese auzit de delegaţia anglo-franceză dând ordinul pentru distrugerea câmpurilor petroliere, de partea cealaltă nemţii aveau confirmarea eliminării spionului care ar fi vrut să distrugă câmpurile petroliere. Însă, în fapt, treburile erau la fel ca înainte, ba chiar mai încârligate. Într-adevăr, ordinul dual şi contradictoriu al lui Carol al II-lea fusese executat şi, din asta, rezultaseră o groază de morţi. Însă, la fel ca înainte, unii cereau distrugerea câmpurilor, iar ceilalţi garanţii că acestea nu vor fi distruse şi că se vor putea aproviziona. Mai grav, în faţa evenimentelor, absolut toţi jucătorii constatau că România e un partener în care nu poţi avea încredere.

Mai mult, problemele se accentuează. Centralele de spionaj constată că la Bucureşti se fac jocuri duble promiţându-se tuturor orice, dar, în realitate, nefăcându-se nimic. Asta ne va transforma în doar un an în victime ale Dictatului de la Viena, iar la sfârşitul Războiului în situarea în tabăra învinşilor, pierderea definitivă a Basarabiei şi obligarea noastră la plata unor gigantice despăgubiri de război. Asta în timp ce bieţii soldaţi români au fost măcelăriţi atât pe frontul de est cât şi pe cel de vest. Am plătit incompetenţa şi laşitatea unor oameni politici atât de dureros încât nici măcar nu mai avem curajul să deschidem acele pagini tragice ale istoriei.

A consemnat pentru dumneavoastră, Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

Alexandru Dimitrie Xenopol – Depre naționalism

15/12/2020/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Alexandru Dimitrie Xenopol - Depre naționalism

Voi să vorbesc despre o întrebare ce are un mare rost în viaţa tuturor popoarelor: despre nevoia de întărire a elementelor osebitoare care face din fiecare din ele un organism deosebit în sânul omenirii. Voi să vorbesc despre elementul naţional şi despre simţământul pe care cultivarea acestui element îl dezvoltă în minţile şi inimile noastre: despre naţionalism.

Ideea de naţionalitate nu este un product al cugetării subiective, ci este reproducerea unei întrupări a realităţii. Naţionalităţile sunt date de natură în alcătuirea fizico-psihică a deosebitelor neamuri de oameni ce împoporează pământul. Naţionalităţile se deosebesc unele de altele prin tipul fizic, prin apucături, prin moravuri, obiceiuri, prin aşezarea geografică, prin istoria desfăşurării sorţii lor; dar în primul loc, prin limbă. Se vede că natura a simţit ea însăşi nevoia de a lega omenirea în mănunchiuri mai mici şi a nu o lăsa să se piardă în întinsa ei imensitate, punând între deosebite grupuri omeneşti stavilele deosebitelor grade ce uşurează închegarea socială a fiecărui grup aparte şi îl despărţeşte de toate celelalte. De aceea, şi natura a sădit între membrii fiecărui grup ce se înţeleg unii pe alţii o apropiere şi o iubire mai mare decât aceea ce leagă pe oamenii între ei ca atare. Din această varietate de grupuri omeneşti care lucrează cu toatele, deşi pe căi deosebite, către un scop comun – propăşirea neamului omenesc, se naşte varietatea de produceri ale minţii care îmbogăţesc tezaurul comun al neamului omenesc. Din conlucrarea tuturor popoarelor, fiecare cu ingeniul său deosebit, se naşte civilizaţia lumii.

Este bine, deci, a se păstra acest element naţional, a se înţări şi cultiva cât mai mult, pentru că numai prin mijlocirea lui se poate dezvolta întregul. Şi să se bage de seamă că, pe cât timpurile înaintează, pe cât se stabilesc legături universale mai multe şi mai trainice între oameni, care legături s-ar părea că vor să nimicească deosebirile naţionale, pe atâta aceste deosebiri se întăresc mai deplin prin dezvoltarea comoarei sufleteşti particulare fiecărui popor (artă, literatură, aşezăminte). Paralel, deci, cu o mişcare de solidaritate omenească se îndeplineşte una de concentrare a spiritului naţional, aşa că propăşirea adevărată pare că trebuie să se îndeplinească prin unitatea în varietate, legea estetică care stăpâneşte şi producerea frumosului.

Nu împărtăşim nici părerea că prin ură, duşmănie şi eliminare pe căi măiestrite a străinilor, am putea readuce cu folos bogăţiile ţării în mâinile pământenilor. Simţămintele acelea de înverşunare sunt simţăminte negative şi pe baza lor nu se poate întemeia nici un câştig pozitiv. Dacă nu vom deprinde pe români cu comerţul, cu industria, cu exploatările de tot soiul şi cu cultura pământului, înlăturarea străinilor din aceste îndeletniciri, fără ca românii să fie pregătiţi a le lua locul, ar constitui o adevărată calamitate naţională. Din contra, suntem de părere să ne încordăm puterile pentru a lupta în contra străinilor şi să le răpim încet-încet poziţiile câştigate, precum au răpit, tot cu încetul, inginerii, arhitecţii, medicii, funcţionarii la poştă, la telegraf – poziţiile dobândite de străini în aceste îndeletniciri deosebite din care, desigur, pe când această stare de lucruri exista, românii credeau tot aşa de puţin că vor putea schimba în favoarea lor, precum cred astăzi despre poziţiile ocupate de străini în îndeletnicirile economice ale ţării.

Ce trebuie făcut pentru aceasta? Ce trebuie de făcut pentru a îndruma un naţionalism serios şi folositor ţării, căci să se observe un lucru: să nu se creadă că facem naţionalism adevărat numai cu discursuri, cu articole de ziare, cu serbări naţionale şi cu „Deşteaptă-te Române!”. Toate acestea sunt bune ca îmboldiri, ca mijloc pentru a ajunge scopul cel mare, viu şi dătător de fericire, ca România să fie a românilor, nu numai ca suflet, dar şi ca trup. Trebuie îndreptate ideile nostre, trebuie făcut propagandă, trebuie pregătite şcoli în această direcţie că precum ideile au de aşteptat la români viaţa politică şi îndeletnicirile economice de stat, tot ele vor împinge pe indivizi la întărirea adevărată a naţionalităţii nostre, la întărirea ei economică. Numai aşa poate fi îndreptată şi lupta de idei şi îmboldiri de găndiri pe tărâmul naţionalist.

A.D. Xenopol, „Despre naţionalism”, Bucureşti, 1908.

Mihai Ivașcu – Despre limba română

13/12/2020/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Mihai Ivașcu - Despre limba română

Emil Cioran zicea, mai în glumă – mai în serios: „…ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică?

Așadar, să auzim unsprezece motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei)?

2. Româna-i veche de 1700 de ani(?). Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Muntenească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine(?), doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul” și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Da, se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Ivașcu via a1.ro, didactika.ro și ortodoxia.ro.

„Un fleac, m-au ciruit” – seria Comisarul, la TVR1, din 12 decembrie

11/12/2020/0 Comments/in Prezentări/by Tudor Urse

„Un fleac, m-au ciruit” - seria Comisarul, la TVR1, din 12 decembrie

Din această săptămână, în fiecare sâmbătă, de la ora 21.10, la TVR 1 vine Sergiu Nicolaescu cu seria de filme „Comisarul”. Având dublul rol de regizor şi protagonist, Sergiu Nicolaescu, cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile, semnează cele cinci lung metraje de acţiune ale seriei: „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuş”, „Un comisar acuză”, „Revanşa” şi „Duelul”. Sunt filme de referinţă pentru genul filmelor poliţiste româneşti, care au creat o galerie de personaje antologice precum: comisarul Miclovan, comisarul Moldovan, dom’ Semaca, Lăscărică, Paraipan, Limbă.

Primul din serie care intră în difuzare este filmul „Cu mâinile curate”, realizat după un scenariu semnat de Petre Sălcudeanu şi Titus Popovici. După cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România, filmul „Cu mâinile curate” este considerat de critici drept primul film polițist românesc şi se află pe locul 12 în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile.

Din distrubuţia filmului mai fac parte actorii Alexandru Dobrescu, Gheorghe Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu Brăila, Sebastian Papaiani, Emanoil Petruţ, Cristian Şofron, Colea Răutu, Aimee Iacobescu, Jean Constantin.

Filmul a primit în 1972 premiul ACIN pentru interpretare masculină (Gheorghe Dinică).

Acţiunea se desfăşoară în 1945, când nivelul criminalităţii atinsese cote alarmante. Roman este un proaspăt poliţist, fost comunist ilegalist, numit la conducerea uneia dintre cele mai „fierbinţi” secţii de poliţie din Capitală. El apelează la ajutorul comisarului Miclovan, un poliţist cu metode neconvenţionale.

Scrisoarea lui Carl Gustav Jung către Mircea Eliade (19 ianuarie 1955)

02/12/2020/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Am primit un exemplar din cartea dumneavoastră despre Yoga¹. Mă simt foarte onorat. Apreciez nespus bunătatea și generozitatea cu care mă tratați. Am început să studiez lucrările dumneavoastră cu foarte mare atenție și mă bucur profund de bogățiile lor. Este, cu siguranță, cel mai bun și mai complet compendiu de yoga pe care l-am cunoscut și, desigur, sunt bucuros să am în posesie o asemenea informație.

Cu toate acestea, am fost oarecum surprins să aflu că nu mi-ați acordat credibilitate și responsabilitate științifică. Vă supun atenției faptul că am o pregătire educațională științifică riguroasă în domeniul științelor naturale, ale căror principiu este acela că „nimic nu se află în minte care să nu fi fost perceput senzorial”.

Orișicum, acesta este crezul fundamental al psihiatrului. Astfel că, vă puteți imagina ce surprins am fost când am întâlnit asocieri de idei, sau mai degrabă „forme mentale”, printre visele atât ale pacienților nevrotici cât și ale persoanelor normale, fără să aibă vreun model corespondent cunoscut. Firește, m-a șocat acest lucru deoarece există modele foarte recognoscibile, însă cu totul dincolo de percepția pacienților mei.

Nu a existat nici măcar o urmă de criptomnezie, deoarece modelele nu existau în mediul de relaționare al pacienților. Am tăgăduit și am explorat toate explicațiile posibile timp de paisprezece ani înainte de a publica dovezile. Am călătorit în S.U.A. ca să studiez visele negrilor din statele sudice și am constatat că visele lor conțin aceleași motive arhetipale ca ale noastre. De fiecare dată când un pacient a creat în mod spontan o mandală, am făcut tot posibilul să-i descopăr originea.

Pentru așa ceva, nu au existat modele în sfera lor relațională. Să le fi văzut undeva? Nicidecum. Nu le găsim printre noi și, mai ales, nu le cunoaștem importanța. Nu cunoaștem nici măcar utilitatea lor sau ce înseamnă, nestudiind nimic despre ele înainte. Ba chiar am găsi cu greu un cărturar precum „Tucci”², capabil să ne ofere informații despre acestea. În India, lucrurile sunt diferite. Acolo oamenii le pot reproduce foarte ușor deoarece le putem găsi reprezentări peste tot.

Printre cei care le imită „de-o șchioapă”, să spunem, sunt atât tibetanii cât și hindușii care le fac cam la fel. Însă, inconștientul reacționează în mod instinctiv, iar instinctul nu imită niciodată, ci reproduce fără un model conștient, urmându-și „modelul comportamental” biologic. Exact acest lucru se întâmplă în cazurile mele individuale: subiecții mei le reproduc instinctiv și automat, fără modele sau reprezentări.

Chiar și fostul meu profesor, doctorul Freud, nu ar fi admis niciodată faptul că complexul incestual, laolaltă cu fanteziile sale tipice (ceea ce eu numesc „arhetipul incestului”), ar fi fost doar o reacție instinctivă, imitarea unui model. Pentru dânsul, incestul era doar o chestiune biologică, adică un instinct sexual pervertit.

Copilul care dezvoltă acest gen de fantezii nu imită adulții. Propriul său instinct se află la baza fanteziilor sale. Fiecare instinct își generează propriile forme și fantezii care sunt mai mult sau mai puțin identice peste tot, fără a fi răspândite prin tradiții, migrație, imitație sau educație. De exemplu, mandala pare a fi inițial un gest apotropaic folosit în scopul concentrării. De aceea reproduce o formă care este cea mai primordială dintre tiparele infantile. Statisticile pe care Kellogg³ le-a compilat din desenele a mii de copii foarte mici sunt dovada acestui lucru.

A atribui calitățile psihicului conștient inconștientului este o eroare destul de gravă. Nu o comit și nici nu sunt atât de ignorant încât să nu pot recunoaște caracterul instinctiv al inconștientului. Mai presus de toate, trebuie doar să răsfoiți lucrările mele ca să vă dați seama că identific arhetipul cu „tiparul comportamentului”.

Ați folosit și termenul de „arhetip”, dar fără a menționa că înțelegeți prin acest termen doar repetarea și imitarea unei imagini sau a unei idei conștiente. Adevărata „maimuță” din noi este conștiința – cea care imită și repetă. Dar inconștientul, fiind instinctiv, este foarte conservator și greu de influențat. Nimeni nu știe mai bine decât psihiatrul cât de mult rezistă inconștientul la toate eforturile de a-l schimba sau de a-l influența câtuși de puțin.

Dacă ar fi „animalic”, ar fi ușor să-l facem să-și uite constrângerile și ideile sale obstinate – și, dacă ar fi imitativ, nu ar fi creativ. Intuițiile norocoase ale artistului și ale inventatorului nu sunt niciodată imitații. Acei domni nu ar admite niciodată așa ceva.

Aici există o problemă psihologică pe care nu o pot explica. Pe de o parte, faceți gestul foarte amabil și generos de a-mi trimite cartea dumneavoastră; pe de altă parte, pare că mă considerați atât de idiot, încât nici măcar nu v-ați gândit vreodată la natura inconștientului. Cum de am meritat această rea-voință? Din momentul în care am avut onoarea și plăcerea de a face personal cunoștință cu dumneavoastră, nu am simțit niciodată altceva decât admirație și stimă pentru marea voastră lucrare și aș fi necăjit să vă jignesc neintenționat.

Sper că nu vă veți supăra pe mine pentru că v-am scris această lungă și insistentă scrisoare, dar nu-mi place să las chestiunea nerezolvată. Nu mai spun cât de recunoscător v-aș fi dacă mi-ați da câteva cuvinte de explicație!

Mereu cu admirație și recunoștință,

Cu sinceritate, al dumneavoastră C. G. Jung,

19 ianuarie 1955.

Sursă: „Carl Gustav Jung – Scrisori, Volumul II, 1951-1961”.

Note ale redacției:

1. Mircea Eliade i-a trimis lui Carl Jung un exemplar al cărții sale „Yoga: Nemurire și Libertate”.

2. Giuseppe Tucci este autorul cărții „Mandala: Teorie și Practică”.

3. Rhoda Kellogg a fost o educatoare de grădiniță din San Francisco care a examinat peste un milion de mâzgăleli ale copiilor de 2-5 ani din mai mult de treizeci de țări găsind tipuri și modele arhetipale. Descoperirile sale au fost publicate în „Psihologia Artei Infantile” (1967).