Țara noastră deține multe biserici şi temple religioase din mai toate credințele. Aceasta demonstrează din nou valoarea și importanța acestor locuri din bătrânul continent, mai ales din punct de vedere spiritual. Multe din ele sunt propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO dar necesită restaurări urgente.

Noi vă invităm să le puneți pe GPS-ul vostru, pentru că merită văzute şi credem că unele din ele sigur nu le-ați vizitat.

Astfel mai jos aveți cele mai vechi biserici din țară.

Să începem lista cu… 

Biserica din lemn – Anghelești

Prima oprire la biserică, vă invităm să o faceți într-un muzeu prea puțin cunoscut dar cu o mare valoare istorică: Muzeul Satului Vâlcean din comuna Bujoreni.

Biserica este datată de o pisanie excepțională prin vechimea sa la bisericile de lemn din Oltenia, păstrată integral, scrisă parțial în slavonă, parțial în română, și descoperită în anul 2009, cu ocazia mutări construcției în Muzeul Satului Vâlcean. Pisania începe prin a fixa actul ctitoricesc în epocă cu datarea precisă și principalii actori: 

„† Să se știe că s-au făcut în zilele lui Io Constantin voievod, s-au săvârșit [în] luna decembrie 8 zile și a o făcu[t] popa Vasilie cu satul la anul 7164. A scris David. Meșter Oprea Ionu”.

Anul erei bizantine 7164 corespunde anului 1655 după Hristos, în timpul domniei lui Constantin Șerban Basarab. Pisania continuă alăturat cu indicarea firească a hramului dintâi, evocând ajutorul divin și numind patronii spirituali ai lăcașului și ai comunității: „Să se știe cân[d] au fostu cu mila dumnezeieștii troițe dintâi f[ăcută] această sfântă biserică, sfințită în hramul Marilor Împărați Constantin și Elena”.

Semnele de numerotare pe grinzile exterioare ale naosului și pronaosului par să indice o mutare a bisericii în Cărpiniș dintr-o altă locație. Nu știm când s-a petrecut acest eveniment dar se poate constata că biserica se afla în cimitirul din Cărpiniș deja în prima parte a secolului 18.

În toamna anului 2009 biserica din lemn de la Pietrari a fost demontată de către o echipă mixtă de specialiști muzeografi, conservatori, restauratori și muncitori, însoțiți de colaboratorii Fundației Habitat și Artă în România, dar și de către cadre didactice de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Lăcașul de cult a fost adus în Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni, unde a fost reparat și pus în valoare în 2010.

Densuş – cea mai veche biserică din piatră unde încă se mai țin slujbe

Situată la 10 km de Hațeg, Biserica Ortodoxă Densuș, din Țara Hațegului, Hunedoara, unică în peisajul românesc, este considerată cel mai vechi lăcaș din piatră în care se mai țin slujbe și astăzi. 

Despre originea acestei construcții atipice au fost avansate mai multe ipoteze: pe placa de la intrare se vorbește despre o zidire din secolul al XIII-lea, perioadă ce corespunde cu cea a istoricului Constantin C. Giurescu, care o plasează în 1280; alții cred că s-a ridicat pe ruinele unui templu închinat zeului Marte; preoții susțin că ea poartă urmele dacilor și ar fi fost închinată lui Zamolxe (sec. II) sau că, dată fiind amplasarea ei în inima regatului, la câțiva kilometri de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei Felix, ar data din secolele III-IV creștine, cel mult sec. VI. 

Oricum, cercetările arheologice au stabilit că partea inferioară a pereților naosului și altarului aparțin secolului al X-lea. Construită din piatră brută de râu, marmură, lespezi și din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, un conglomerat aparținând mai multor epoci, biserica din Densuș oferă un aspect straniu din punctul de vedere al arhitecturii și al altor detalii singulare: un altar amplasat la sud (toate bisericile îl au spre est), acoperiș din piatră, naos pătrat, suprapus central pe un turn sprijinit de patru stâlpi masivi, picturi murale în interior (multe distruse), pruncul Iisus îmbrăcat în straie populare românești, pictat pe unul dintre stâlpi etc.

Înainte de 1989, imaginea bisericii se afla pe unul dintre cele mai răspândite timbre poștale, cel cu valoarea de 40 de bani.

Geoagiu – cea mai veche rotondă din ţară

Biserica Rotondă din Geoagiu a fost construită în secolele XI-XII, iar istoricii spun că este cea mai veche biserică medievală, de acest fel, din România. Capela romanică din Geoagiu este un monument istoric aflat pe teritoriul orașului Geoagiu.

Rotonda respectă forma altarelor geto-dacice, precum „Rotonda lui Galeriu” de la Salonic. A fost construită în jurul anului 1100, probabil imediat după schisma creștină. Aceasta folosește un stil de construcție neobișnuit, circular, ca un turn aducând oarecum aminte de turnul Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, sau de turlele bisericilor ortodoxe.

„Biserica rotondă” Reformată Calvină de la Geoagiu este cea mai veche biserică de piatră din România, ridicată la finele secolului al XI-lea de familia nobiliară Ákos, care stăpânea zona Geoagiu la acea vreme. Arheologii au descoperit în curtea acestei biserici peste 170 de morminte, iar copiii erau înhumaţi în interiorul Bisericii Rotonda.

Edificiul este singura rotondă în țară care nu a fost distrusă, de intemperii sau oameni în timp, și poate fi admirată. Legenda spune că micuța biserică, cu ziduri groase a fost opera unor cruciaţi care se întorceau din Ierusalim pe drumul roman care străbătea Valea Geoagiului. Rotonda a fost folosită ca biserică, apoi a fost transformată în capelă, pentru că în vecinătatea ei, trei secole mai târziu, a fost ridicată o altă biserică.

Capela Romanică este una dintre cele mai vechi edificii de cult existente și conservate de pe teritoriul României.

Deși nu mai sunt oficiate slujbe religioase aici, monumentul poate fi vizitat ca un muzeu.

Putna – cea mai veche din lemn

Biserica veche de la Putna este considerată cea mai veche construcție religioasă din lemn din România și din Europa (după unele ipoteze, prea puțin veridice, și din lume). 

Tradiția spune că Dragoș Vodă, cel coborât din Maramureș pentru a întemeia principatul Moldovei, a ridicat, în anul 1346, în satul Volovăț, o bisericuță din lemn, unde să fie înmormân­tat. 

122 de ani mai târziu, Ștefan cel Mare a strămutat lăcașul la Putna, pentru a servi la închinăciune monahilor veniți aici în timpul zidirii mănăstirii cu același nume. Astăzi este cunoscută sub denumirea de biserica veche a Putnei și se află instalată la marginea cimitirului din localitate. 

Primul care a vorbit despre edificiul din piatră a fost cronicarul Miron Costin, în „Letopisețul Țării Moldovei“. Datarea are la bază metode științifice, vârsta lemnului fiind localizată de un laborator din Suedia prin anii 1345-1346. Rezultatul studiului a pus în evidență (nu doar pentru noi, ci și pentru Europa) valoarea documentară deosebită a acestui lăcaș. Biserica este construită sub formă de navă dreptunghiulară, din bârne de stejar cioplite și îmbinate în stilul caselor țărănești, în tehnica numită „în căței“, dispunând de o boltă cilindrică peste întregul interior. 

Acoperișul în patru ape, înalt de cinci metri, lipsit de turlă, este realizat din șindrilă în solzi de pește, cu două cruci de fier împodobite cu raze. Lungimea construcției este de 11,5 m + 4 m pridvorul. 

Catapeteasma a fost concepută în 1760, având sculpturi ornamentale cu struguri și frunze stilizate. De-a lungul timpului, biserica a suferit mai multe restaurări, iar astăzi are musai nevoie de alte intervenții.

Deja vă pregătiți excursiile, nu-i aşa?

Statistica spune că, pe teritoriul românesc, se păstrează 1.440 de biserici de lemn ridicate până în anul 1918: 650 se găsesc în Transilvania și Banat, 490 sunt în Oltenia, Muntenia și Dobrogea și 300, în Moldova.

Aşa că, destule cât să ne ocupe o viață de vizitat.

În concluzie, avem multe obiective, unele foarte puțin promovate care trebuiesc descoperite şi prețuite tot de noi, turişti.

Surse: GoHunedoara.ro, Revista Lumea Satului, Maria Bogdan.

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

Vorbind în Memoires d’Outretombe de trecutul familie sale, Chateaubriand afirma că o face numai pentru a satisface dorinţele nepoţilor săi. Mai puţin făţarnic decât el, recunosc că o fa pentru mulţumirea propriilor mele porniri. Mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc cu gândul mai mult în trecut decât în vremurile de faţă. Sunt un vrăjit al slavelor trecute. Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are datoria şi dreptul la mândria trecutului său, şi că uitarea trecutului de către pătura conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se poate întâmpla acestuia. Este ceea ce s-a petrecut în România cu dispariţia partidului Conservator şi ceea ce m-a adus în Mişcarea Legionară, unde am regăsit şi recunoscut rădăcinile de care nu mai era legată lumea noastră politică de după Primul mare Război. Vlahuţă, în una din scrierile sale, ne spune, cu drept cuvânt, că la obârşia celui mai vechiu neam de kneji, „Uradel”-ul românesc, se afla un păstor ostaş. Xenopol aminteşte că Knejii Sturzeşti sunt pomeniţi încă în hrisoavele de la sfârşitul veacului al XII-lea. Numele nostru a rămas împletit cu istoria Ţărilor Româneşti de pe vremea Descălicărilor până la cea de astăzi: de la Kneazul Nan, contemporanul lui Roman Muşat, şi Baliţă, contemporanul lui Ştefan cel mare, de la Marele Hatman Ion Sturdza, Pârcălab de Hotin, pe care istoricul Orehovius nu-l arată venind cu călărimea sa – „Quorum principes erand Sturdza ac Movilă” – în ajutorul Oştilor Polone, de la Kneazul Barboi, învinsul de la Kornul Luncii, tras în ţeapă de păgâni, de Sturdza hatmanul, căruia aceiaşi păgâni I-au tăiat capul pe malul Siretului, de la copii lui matei, nepoţii lui Gheorghe Ştefan, ultimii Sturdzeşti lăsaţi în viaţă după veacuri de morţi violente, de răpiri tătărăşti şi de otrăviri, adăpostiţi la curtea lui Apafi şi salvaţi de predarea în mâna turcilor de către Ana Bornemisza, soţia Voievodului ardelean, până la marele Logofăt  Alexandru Sturdza, care întovărăşa pe Cantemir în pribegia lui, dela acel Sturdza din Dulceşti, care cu hăitaşii săi plecase la goana de Eterişti până la Ioniţă şi Mihalache Sturdza, domni aprigi dar drepţi, şi până la Vasile Sturdza, Locotenentul Domnesc care, ca şi cumnatul său Costache Negri, îndepărta cu un surâs şi o mulţumire coroana ce I se oferea.

Am fost crescuţi într-o casă unde aceste vechi amintiri şi cele mai recente, ale unei generaţii făuritoare de ţară fără altă râvnă decât aceea a binelui obştesc, generaţia Unirii şi a Împroprietăririi, erau povestite copiilor la gura sobei, împreună cu basmele lui Creangă. Amintirile unui trecut văzut şi trăit, ascultate de noi cu agerimea şi smerenia copilăriei, mergeau în ceea ce privea străbunica mea după mamă, Catinca Negri, până la Eterie şi la vremurile lui Ion Sturdza cel dintâiu dintre noii Voevozi pământeni, strănepotul lui Ilie Sturdza ultimul Voevod ales cu două sute de ani înainte, după vechiu obiceiu al pământului, pentru o scurtă domnie de câteva zile.

Catinca negri era sora lui Costachi Negri idolul generaţiei sale. Surori ale lui Costache Negri erau şi bunica mea dinspre tată, Zulnia Sturdza, soţia Locotenentului Domnesc al Unirii, apoi Elena Negri, „Steluţa” logodnica lui Alecsandri, „pierdută în neagra veşnicie”, când era tânără, frumoasă şi iubită, şi Mica Efghenia Negri, Stareţa Mănăstirii Văratec, unde petreceam verile copilăriei noastre, Cogălniceanu era cumnatul bunicului meu Mihai Jora, Primul Ministru al Afacerilor Străine a lui Vodă Cuza. Jorăştii au fost oameni de oaste neastâmpăraţi şi buclucaşi. Antioche Jora a fost, cred cel din urmă apărător al Cetăţii Neamţului împotriva unei împresurări vrăjmaşe. Dafina Jora era doamna lui Dabija Vodă. De câte ori patima vânătorii mă ducea la Mănăstirea Secului, puteam citi pe frontispiciul bisericii numele întemeietorilor: „Marele Vornic Nistor Ureche cu Kneaghina lui Maria Jora”. În archondaricul Mânăstirii, unde am petrecut atâtea nopţi, nu am putut nici odată auzi, cum alţii ziceau că se întâmplase, oftatul Părintelui Ghidion, despre care povestea spune – numai o poveste – că fusese zidit între cărămizile odeiei, pentru că îndrăznise să azvârle priviri puţin călugăreşti asupra Vornicesei.

Elena Doamna, văduva lui Alexandru Ioan Cuza, venea în fiecare an pentru a petrece o săptămână sau două cu bunicile mele în Târgul-Ocna, unde ne-am trăit copilăria. Dragostea şi veneraţia pentru memoria ultimului Domn moldovan erau atât de mari în familia mea, că fratele meu Iancu şi cu mine nu am ales meseria armelor, care era cea pe care o doream, fiindcă socoteam că pata trădării din noaptea de 11 Februarie 1866 nu fusese încă spălată de pe steagul Oştirii noastre. Aveam în casa noastră din Târgul-Ocna toată arhiva corespondenţei schimbată între Costache Negri, Alexandru Ion Cuza, Cogălniceanu, Vasile Sturdza, Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi şi toţi protagoniştii români şi străini ai epocii Unirii. Cu părintele meu petrecusem lungi ore pentru a o clasa în nouă mari dosare, cari ne-au fost răpite în timpul Primului Mare Război, pentru a ajunge, nu prea ştiu cum, în Arhivele Academiei Române. Era intenţia noastră de a le publica cu comentariile şi notele cuvenite; ele azvârleau noi lumini, ascunse de istoricii noştri asupra activităţii şi planurilor lui Alexandru Ion Cuza şi a sfetnicilor săi. Menţionez, între altele, faptul pe care, la cunoştinţa mea, numai Gheorghe Brătianu l-a recunoscut şi cercetat, a corespondenţei şi înţelegerii cu Kossuth, asupra unei expediţiuni militare româneşti pentru eliberarea Ardealului, în deplin acord cu patriotul ungur, care la acea vreme (1863 – 1866) organiza în Italia, cu asentimentul lui Napoleon al III-lea, o Legiune Ungară, pentru a debarca în Dalmaţia. Acest fapt pare a fi uitat de istoricii unei întregi generaţii, pentru a ascunde poate opiniei noastre publice, ceea ce detronarea lui Alexandru Ion I a însemnat pentru ţara noastră, o dată cu irupţia, cu acest prilej, în viaţa publică a României, a acestei noi clase de români: politicienii, oamenii partidelor, înlocuind pe oamenii Ţării. Nu putem decât să ne gândim cu dragoste şi mândrie la acea generaţie a romantismului românesc, care se stingea cu Domnul Vândut şi la prisosul de dragoste şi de durere de neam care însufleţea o clasă stăpânitoare din care noi coborâm; o clasă care s-a lepădat de toate privilegiile şi prerogativele,de care se folosise timp de veacuri, fără ca nimica să o silească să o facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva. Dar când vedem calitatea celor care ajunseseră să o înlocuiască între cele două războaie şi unde au dus eu Ţara, ne întrebăm dacă acei câţiva bătrâni cu barbă şi cu ciubuc, Conchi, Ştefan şi Alexandru Catargi, Toader Balş şi alţii, nu avea dreptate când cereau să se păstreze încă ceva din vechile datine, din vechiul aşezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa amăgiţi până unde bunicii noştri, fără să o ştie, se lăsaseră poate amăgiţi de mincinoasa şi sângeroasa nălucă a Revoluţiei Franceze.

A consemnat pentru dumneavoastră principele Mihail Sturdza în „România și Sfârșitul Europei – Amintiri din țara pierdută”, cap. I – Trecutul în noi, Editura Fronde, Alba Iulia, 1994.

Acum, când anul înclină spre sfârşit, credem de cuviinţă, deşi evităm orice aprecieri hazardate, să dăm o scurtă dare de seamă asupra stării în care se află diferitele state ale continentului nostru.

În Franţa tonul fundamental al orchestrei politice îl dă generalul Boulanger.

El pretinde a simţi o iubire aprinsă pentru Republică, însă afirmă totodată că ea e siluită de Camere, de miniştrii, de prezident; deci cere revizuirea Constituţiunei şi o Constituantă. El impută Camerelor corupţiune, dar pentru agitaţiunea sa proprie nu se sfieşte a recurge la ajutoarele pecuniare ale inamicilor Republicei. El promite a fi Gambetta şi Bonaparte într-o persoană şi-n adevăr are câte ceva comun cu ei amândoi. Ca şi Gambetta nu e duelist, ca şi Bonaparte n-are talent oratoric, ci-şi citeşte discursurile de pe o bucată de hârtie cu ochelarii pe nas. Deci nu se poate şti de ce e mai bun: de dueluri ori de discursuri. Dar jură că va ajunge pe Gambetta şi pe Bonaparte în părţile lor bune, în arta lor politică superioară şi într-o strategie care să întreacă pe a tuturor.

Rochefort, care a combătut până acum orice personalitate ce a deţinut puterea, mai întâi pe napoleonizi, apoi pe Gambetta, Grevy şi acum pe Sadi Carnot, e azi conducătorul boulangismului. Dacă-i faci imputări, declară că el l-a inventat pe generalul şi că tot astfel îl poate răsturna când va voi.

Republica pare a exista mai mult prin adversarii ei, care unul faţă cu altul sunt neîncrezători. Imperialiştii sunt împărţiţi în victorişti şi jeromişti; roialiştii în philipişti şi albi de Spania. După aceşti din urmă Don Carlos ar putea fi în acelaşi timp rege al Spaniei şi al Franţei.

Dar răul fundamental de care sufere Republica pare a rămânea dorul de „revanche” pe care-l are în inimă. Dorinţa de răzbunare a prefăcut Republica a treia într-un gigantic stat militar, cu un buget al războiului şi al marinei de aproape un miliard pe an, încât are 72 de baterii de câmp mai mult decât Germania.

Dar menirea unei republice ar fi să debordeze chiar de pace şi de bun trai, să aibe escendente bugetare, să plătească datoriele statului, să scază dările, pentru a câştiga majoritatea imensă a populaţiunii, pe lucrător, pe ţăran, pe meseriaş?

La asemenea argumente dorul de răzbunare răspunde: Franţa a creat America de Nord, Grecia, Belgia şi Italia şi să nu poată redobândi Alsacia – Lorena? Şi iarăşi se aruncă miliardele în gura militarismului, încât astfel opiniunea publică ezită a alege între dorinţa de pace şi cea de răzbunare. Himera alianţei ruseşti aprinde şi la zelul războinic, deşi această alianţă şchiopătează din toate punctele de vedere. Cât despre Rusia, unele indicaţiuni vor ajunge a determina starea în care se află. Din banii ei de hârtie se afirmă că a şasea parte ar fi bani falşi, pentru că funcţionarii emit şi cheltuiesc din nou biletele confiscate. Astfel, în vârtejul luptei de control, probitatea nu poate exista. Chiar Petru cel Mare, cu energia lui estraordinară, n-a putut să-i puie capăt corupţiunii administrative, cum n-a putut cuceritorul Bizanţului. Mohamed II, când se convinse de venalitatea unui cadiu, puse să-l execute şi să-i tragă pielea peste scaunul judecătoriei, pentru a-l preveni pe succesor. Totuşi paşalele se grămădeau după acest post şi rămăseseră, ca şi mai înainte, tot venali.

Politica rusă seamănă c-o clădire care în orice parte are alt aspect. Înlăuntru patriarhală, în afară turburătoare, afirmând iubirea de pace şi totuşi grămădind trupe în apropierea frontierelor. În acelaşi timp simulează a fi putere asiatică şi durează căi ferate spre Samarkand, cu două ramuri spre Persia şi Afganistan, ca şi când India i-ar fi ţinta; ca şi când nu s-ar şti că Bizanţul rămâne visul ei de aur şi Orientul Europei ţinta de acţiune.

Germania, de când e imperiu, adecă de la începutul nouăi sale existenţe, de optsprezece ani, a contractat datorii de 1 150 milioane. Noul împărat, ostaş din creştet până în talpă, e cu toate aceste inspirat de dorinţa de a menţine pacea, deşi amiciţia de astă primăvară cu vecinul de la nord nu prea pare întemeiată. Cele trei corpuri de armată de la Vilna, Varşava şi Kiev, împreună cu cele două armate de rezervă de la Petersburg şi Moscova, seamănă prea mult cu o ameninţare a Triplei Alianţe.

Se pare că în Anglia şeful partidului conservator, Salisbury, şi-ar fi propus să rezolve în sfârşit cestiunea agrară din Irlanda avansând fermierilor preţul de cumpărătură a pământului ce-l cultivează, până la concurenţa de cinci mii de lire sterline. Cât despre înarmările puterilor continentale, Anglia, avându-şi interesele angajate în Asia, desigur că nu se va amesteca. De când Prusia a dat exemplul înarmării generale, toate ţările au imitat-o şi s-au întrecut în această privinţă. Anglia însă nu voieşte să introducă serviciul obligatoriu pentru toţi şi înarmarea generală, pentru a deveni prada militarismului; rămâne deci la sistemul ei vechi de angajament cu plată.

Parlamentul din Italia asemenea a votat o sumă de 126 de milioane pentru cheltuieli extraordinare de război, numai Parlamentul n-a găsit încă resursele pentru a acoperi anuităţile unei asemenea datorii. Comisiunea credea că ministrul de finanţe ar putea realiza suma anuităţilor necesare, şase milioane pe an, prin economii din alte paragrafe, însă acest expedient pare cu neputinţă.

Astfel, în toate unghiurile continentului lumea e neliniştită prin grija unui viitor încărcat de furtună şi numai solicitudinea dovedită de unii monarhi de a apăra şi susţine interesele păcii ne pot da încredinţarea că şi în cursul anului viitor ne vom putea bucura de bunurile ei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICĂ

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989