Articole despre valorile românești.

constantin oprisan

Constantin Oprișan - Un ultim sfat (poem)

Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

Să mă întorc mai bine la oi, să mă retrag.
Din lumea lor vândută pe treizeci de arginţi
Voi paşte în tăcerea pădurilor de fag
Asinii filosofici şi turmele cuminţi.

În inima pădurii voi întâlni o fată
Şi inima-mi va bate ca-n ceasul cel mai sfânt.
Ne va cuprinde-n braţe tăcerea-nmiresmată
Şi-om adormi-n sărutul nostalgicului vânt.

Or să mă strige zeii bătrânului Homer,
Pe creştet îmi va trece mai falnic Orion
Şi voi uita, când urcă Pleiadele pe cer,
De lumea lor cu soare şi stele de neon.

Va strânge Parmenide din cosmicul decor
Durerea lui perfectă în sfere de cleştar,
Uitându-mă ca-n unda albastrului izvor,
Voi ignora roboţii şi porcii de metal.

Târziu, doinind povestea amarului trecut,
Voi fredona refrenul metalicei jivini,
Va da din cap, uimită de basmul necrezut,
Nevinovata turmă şi scepticii asini.

Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis,
Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge,
Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis,
Lovind cu pieptul moartea – şi sigur vei învinge.

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire,
Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute,
Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta: iubire;
Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute.

Acesta fie sensul victoriilor tale,
Când porţi povară trupul, durerea drept hotar,
Când lutul te constrânge cu legi materiale,
Să sfarmi cu geniul liber păcatul necesar.

În cântul tău să legeni al lumilor mister,
Prin el să treacă-n freamăt al geniilor zvon,
Materia pătrunsă în inima-i de fier
Să cadă în genunche, ca-n vechiul Ierihon.

Trecând din nou prin lume spre câmpul tău cu stele,
Vei întâlni aceeaşi sodomică dugheană.
Ieşi-vor Ehrenburgii din nou de sub tejghele,
Turbarea să-şi ascundă lingându-te în rană.

Ştiu că le ştii comerţul şi rostul lui ţi-e clar,
Şi taina lui sinistră, şi cinicii stăpâni,
Dar ca să nu pierzi drumul, un sfat ţi-e necesar:
Înconjură taverna şi haitele de câini.

Te vor primi jupânii cu rânjetul spurcat,
Îţi vor zâmbi clienţii, te vor striga Zola,
Lingându-şi murdăria vărsată din ficat….
Tu treci pe lângă dânşii şi mergi spre turma ta!

Şi iarăşi ghilotinei vei trece pe sub dinţi,
Iar semnele căzute le vei găsi în praf;
Îşi va suna zaraful tociţii lui arginţi…
Tu să n-atingi arginţii, ci scuipă-l pe zaraf!

Într-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi
Va săruta pământul uitându-se-napoi,
Se vor ivi din zare pădurile de ulmi
Şi dulcele Psychaion, cu turmele de oi.

Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată
Şi tot mai grea e fruntea, şi ochii tot mai grei;
Şi frînt vei sta, când noaptea se lasă-nmiresmată,
Să-i sorbi parfumul paşnic sub crengile de tei.

Dar mieii albi, simţindu-ţi prin întuneric pasul,
Îţi vor vesti venirea în codri de stejari
Şi turmele vor crede, îţi vor cunoaşte glasul,
Şi-abia văzând, vor crede şi scepticii măgari.

Vei regăsi toiagul şi gluga de oier,
Păstrate ca relicvă alături de caval,
Şi cântul va începe şi va urca spre cer,
Sfios ca începutul şi trist ca un final.

Din ce în ce mai plină suna-va melodia,
Mai grea de înţelesuri cu fiece cuvânt,
Şi nopţi la rând pe câmpuri va plânge bucuria
Născută din întâiul şi ultimul tău cânt.

Şi-n seara cea mai lină, când stele tremurând,
Din ape, nestemate, şiragurile-şi scot,
Vei levita. Pădurea te va privi urcând
Şi, dând din cap, măgarii vor înţelege tot.

Iar turma, biata turmă va şti că eşti plecat,
Şi tot pe drumul galben te-o aştepta să vii,
În marea ta iubire crezând nestrămutat,
Şi sufletul ei singur va plânge pe câmpii.

Cu dolii de cerneală, taverne sodomite
Vor încerca să mintă că ai murit, şi iar
Se vor trudi să lege, cu panglici mâzgălite,
De alba ta cămaşă comerţul lor murdar.

Verlainii şi Baudelairii, sorbind mai grea otravă,
Şi-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcâi,
Şi lacrimi mai amare din fierea lor bolnavă
Şi-or stoarce, ca să-ţi facă din ele căpătâi.

Tu tot mai jos lăsa-vei pământu-ntunecat,
Prin pulberea de stele urcându-te senin;
Va mângâia lumina obrazul tău curat
Şi colbul de luceferi cămaşa ta de in.

Şi dacă vreo ispită te va-ndemna să-ntorci
Privirea ta şi gândul o clipă înapoi,
Vei revedea cu scârbă pe umaniştii porci
Râmând în picătura imundă de noroi.

De sus, privind mocirla prin care ai trecut,
Ca de un vis de groază te-o trece un fior,
Îţi vei desprinde ochii şi gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo simţindu-te uşor.

Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat,
Lăsând în urmă aştrii, cenuşă tot mai fină;
Foşnirea lor s-o şterge [?] în sufletu-mpăcat
Şi vei intra – scânteie – în marea de lumină.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Ceva „ușurel”, de sfârșit de an

În cartea Genezei din Biblie este povestit un adevărat cataclism divino-uman: distrugerea Sodomei și a Gomorei.

Acest episod, cu indubitabile urme istorice și factuale, este un simbol al căderii și (auto)distrugerii unei lumi, pe motivul inversării valorilor morale, sociale și antropologice, sau chiar al pierderii totale și ireversibile a acestor valori.

Este foarte probabil că acele cetăți distruse prin mânia divină erau bogate și formau o federație – alături de Sodoma și Gomora mai erau alte trei, doar una dintre ele fiind lăsată în viață, pentru a-i putea caza pe Lot și fiicele sale. Lumea acolo era cinică, interesată doar de câștigul material și de plăcerile zilei (carpe diem…), xenofobă, dezgustată de milostivire, de iertarea datoriilor și de smerenie, idolatră, încântată de ea însăși, trâind mai degrabă într-o simulare a realității decât într-o realitate factuală.

Bun, dar nu asta este societatea „progresistă” de azi?

Nu, asta este bătrâna și preacurvita Europă care, în timp ce lumea se afundă în foamete, sărăcie, captivitate și risc de extincție ecologică, se preocupă de dreptul bărbaților de a face avort? Nu este corupta și birocratica UE obsedată de profitul sau de salvarea de la faliment ale corporațiilor, ignorând cu aroganță cetățenii, libertatea, egalitatea de șanse și fraternitatea lor (toate acestea fiind concepte creștine…)? Nu luptă Europa pe toate planurile pentru a priva peste 400 de milioane de cetățeni de bucuria Crăciunului și de serenitatea Paștelui? Nu face Europa pe dracul în patru ca să ne țină în țarcul „siguranței” sanitare și în saivanul codului QR, în loc să ne lase să ne trăim viața cum credem de cuviință?

Nu se preocupă fuhrerii digitali mai degrabă de cloud și de metaverse decât de combaterea sărăciei, a foametei și a distrugerii ecologice cauzate de setea lor frenetică de resurse?

Nu se preocupă globalismul progresist mai mult de „drepturile” minorităților care se cred azi copaci, mâine cerbi, azi femei, mâine bărbați, iar poimâine dorade hermafrodite, decât de drepturile uitate ale adevăratelor minorități – copiii exploatați prin muncă sau sexual, copiii subnutritiți, femeile captive ale familiei sau societății lor patriarhale, etniile disprețuite chiar și de celelalte minorități etnice (de exemplu, țiganii, în România)?

Nu se preocupă știința main-stream mai mult de tehnici de hibridare sau clonare ori de „îmbunătățire” chimică, genetică sau informatică a omului decât de o viață mai bună, mai cu sens, mai smerită, a omului-așa-cum-l-a-lăsat Dumnezeu?

Nu se preocupă marii miliardari ai lumii și filosofii și influencerii (plătiți de zișii miliardari) de prelungirea la infinit a pateticei și insipidei lor vieții, utilizând pentru asta continentele de bani făcute pe spinarea noastră a tuturor – consumatori, deponenți în bănci și plătitori de taxe, impozite și contribuții sociale?

Nu se prostesc, nu regresează cognitiv omul și lumea, zi de zi, aplicație de aplicație, cu fiecare renunțare la atributele umane, cu fiecare acceptare a captivității sanitare, financiare și digitale?

Nu sunt acestea motive de mânie sfântă a lui Dumnezeu?

Căci, în definitiv, așa ceva sunt progresismul regresist și transhumanismul: afronturi la adresa lui Dumnezeu, modalități de deconstrucție (demolare) a omului, în vederea reconstrucției lui, după un plan „mai bun”. Build back better, capisci?

Mai mult decât în timpul celor două războaie mondiale ale secolului XX, Europa de azi este o Sodoma și o Gomora, care se va autodistruge curând.

Pentru ceea ce face vestul progresist – Europa, SUA, Canada – în ultimul timp, (auto)distrugerea este o consecință logică, inevitabilă. Este ceea ce justifică mânia Domnului.

Nenorocirea este că, în loc, va fi pusă anarhia, jungla umană (ca în serialul de pe Netflix, Tribes of Europa) sau sistemul totalitar chinezesc.

Luați aminte:

Iezechiel,16:49: „Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit”.

Exod, 23:2: „Să nu te iei după cei mai mulţi, ca să faci rău; şi la judecată să nu urmezi celor mai mulţi, ca să te abaţi de la dreptate”.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

nicolae balcescu

Nicolae Bălcescu - Revoluția viitoare va cere unitatea și libertatea națională

Copleșiți și amenințați astăzi de panslavism, mâine poate și de pangermanism, noi nu ne putem mântui fără numai opuindu-le panromânismul.

Panromânismul dar, trebuie să fie astăzi ținta noastră comună de activitate.

Printr’nsul se completa sinteza noastră revoluționară. Revoluția de la 1821 a strigat dreptate și a vrut ca tot Românul să fie liber și egal, ca statul să se făcă românesc. Ea fu o revoluție democratică.

Revoluția de la 1848 a vrut ca Românul să fie nu numai liber, dar și proprietar, fără care libertatea și egalitatea e minciună.

Pentru aceia adăuga la deviza sa cuvântul frație, această condiție de căpetenie a progresului social.

Ea fu o revoluție socială. Revoluția viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca Românii să fie liberi, egali, proprietari de pământ și de capital și frați asociați la fapta unui progres comun.

Ea nu se va margini a cere libertatea din lăuntru, care e peste putință a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de supt domnirea streină, ci va cere unitatea și libertatea națională.

Deviza ei va fi: Dreptate, Frație, Unitate.

Ea va fi o revoluție națională. Aceasta este calea ce va lua revoluția română, în viitor.

Paris, 16 Septemvrie 1850, „Mersul revoluției în istoria românilor”, Nicolae Bălcescu

radu gyr

Radu Gyr - Pom de Crăciun (poem)

Cu îngeri ce se îndurau să vină
Veneau smochine din Ierusalim,
Iar noi pândeam prostește, dar sublim,
La geam, un Moș Crăciun de vatelină.

Și când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creștea în fiecare-o mandarină
Și ne dădea azur să mirosim.

Ce triști stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, goi și fără grai!
În sănii nu mai vin ca ‘nainte

Nici Moș Crăciun, nici Sfântul Nicolai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Și-am oblonit fereastra către rai.

ion luca caragiale, caragiale

Ion Luca Caragiale - Noi și Biserica

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea „noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii nori, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

7 ianuarie 1900

valeriu gafencu, sfantul inchisorilor

Valeriu Gafencu - În Noaptea Sfântă (poem)

În Noaptea Sfântă viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi
Coboară Iisus în noi,
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.

Refren: Şi naşterea Ta minunată
O cântă păstorii şi pruncii
Iar cerul deschis se arată
Cu porţile în chipul Crucii.

Trei magi călători au venit de departe
Cu dar de tămâie, de aur şi smirnă,
Cu frunţile de lumină
’Ngenunche şi se-nchină
Cu inimi smerite, plecate.

dinozauri, fel-x, deviant art

Foto credit Fel-x via deviantart.

Patrick Matiș - O Progenitură (poem)

Deschid un sertar și acolo
Văd că s-au zămislit
Mici soldați de teracotă
Cu sulițele-n mână…

Deschid un sertar și acolo
Văd că au dormit
Popi cu mâinile-mpreunate-n sutană…

Deschid un sertar și acolo
Văd că am proorocit
Pe un catastif învechit
Cu milioane de ani în urmă
În limba romană…

ioan ianolide

Ioan Ianolide - O, brad frumos (poem)

Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…

În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Constituția și Totalitarismul

Se pregătește o modificare totalitară a Constituției. Drepturile omului și libertățile cetățenești, care sunt individuale, vor fi subordonate drepturilor colective. Ordinea privată, contractuală, va fi supusă ordinii polițienești. Binele comun, stabilit de stat, corporații susținute de stat și tehnocrați, va prima asupra binelului individual.

Comuniștii nu au îndrăznit să gândeasă atât de departe. Un întreg război rece s-a derulat, în planul drepturilor și libertăților omului, în jurul dezbaterii, forțate de comuniști, referitoare la drepturile colective, în raport de cele individuale – acestea din urmă erau, pentru comuniști, insignifiante. Victoria ideologică a Vestului democratic a constat, în special, în impunerea primordialității drepturilor și libertăților individuale. De fapt, drepturile colective nici nu au fost acceptate – cel mult, drepturile sociale (muncă, protecție socială, non-discriminare) au fost niște drepturi individuale coafate ca drepturi colective, pentru a închide gura comuniștilor. Iată că acum vestul „democratic” a impus drepturile colective (sănătate publică, ecologie, minorități sexuale și etnice) ca principală discuție în opinia publică. Comuniștii ori se oftică, în timp ce își consumă pensiile enorme, ori se bucură din poziția de putere progresistă, de această neașteptată răsturnare de situație. După 32 de ani, vestul nu doar că este înfrânt cu propriile arme, dar a devenit principalul vector neo-marxist și progresist – comunist – fascist.

Nu veți mai avea nimic, dar veți fi „fericiți”.

Viitorul nu vă mai aparține – e ipotecat deja.

Dacă nu veți fi transformați în „inutili sociali”, veți deveni dependenți de stat – o realitate imaginativă în care aveți atât de mare încredere încât ați accepta orice vi se impune, „pentru siguranța vostră”. Veți accepta inclusiv să faceți foamea sau frigul, pentru că, astfel, veți „salva” Pământul (aproape distrus de corporațiile care dictează statului legi și reguli și contracte cu încredințare directă). Veți accepta inclusiv să luați pilula/serul de contracepție sau sinucidere „etică”, când vă va veni rândul (păpușarilor statului și moștenitorilor lor nu le vine niciodată rândul – numai voi puteți fi sacrificați, nu vă e clar?).

Deciziile care vă privesc direct vor fi luate de medicii care acum îi așteaptă cu lumânări la ATI pe semenii voștri. Sau de veterinari și de repetenți și de delincvenți și de criminali de război – adică, de toți aceia care acum constituie armata primatelor poreclite „elite” birocratice și politice.

Dacă tehnocrații și „specialiștii” pe care i-ați ridicat pe soclu vă vor cere-o, veți merge și în patru labe, pentru că legea va deveni un bici pe spinarea voastră, iar contractul, un ciomag în mâna führerilor digitali globali.

Aparatul de represiune al statului va avea dreptul să intre peste voi în casă ori să vă separe de familie, punându-vă în ghetouri sau aruncându-vă extra muros, dacă binele comun, stabilit de indivizi ca Arafat/Fauci/Tedros/bilgheiț, foarte credibili, de altfel…

Asta este ceea ce tocmai a anunțat coaliția aflată acum la guvernare – modificarea crucială a Constituției.

Un mic rol în acest proces îl aveți și voi – modificarea Constituției presupune referendumul. Veți fi de acord să deveniți cobai sau oameni de tinichea, goi pe dinăuntru, pentru a pune în practică noul concept de „bine comun”?

Fiți vigilenți, că o Constituție e făcută pentru jumătăți de secole, iar nu pentru 2-3 ani.

Hai Liberare!

A consemnat pentru dumneavoastră pr. av. Gheorghe Piperea.

gheorghe andreica

Gheorghe Andreica - Mărturii din iadul temnițelor comuniste

Deci, începutul „reeducării” a pornit cu şase inşi în fruntea cărora s-a găsit Țurcanu. Pe măsură ce creierele erau „spălate”, cu oamenii compromişi şi transformaţi în fiare, Țurcanu şi-a mărit echipa de roboţi. Aceştia executau orice ordin cu o fidelitate de neimaginat. Numărul roboţilor creştea cu fiecare tânăr care se prăbuşea.

În mod sigur, pe lângă cei şase care au efectuat primul atac au mai existat încă pe atâţia introduşi prin diferite camere ca delatori pentru „pregătirea terenului”.

Orice deconspirare a acestei acţiuni era pedepsită cu torturi mortale. Torturile se executau în faţa celorlalţi care asistau îngroziţi şi neputincioşi. În acea perioadă, mulţi au fost omorâţi în torturi.

Aşa se explică existenţa unui număr destul de mare de reeducaţi în atacul săvârşit de Țurcanu pe data de 6 decembrie 1949 (Sfântul Nicolae) într-o cameră mare de pe secţia „corecţie”.

Aşa se explică cel de al doilea atac şi cel mai feroce executat la data de 25 decembrie 1949 în camera „4 spital” împotriva căpeteniilor studenţimii.

Cei agresaţi la acea dată au fost vreo 20 de inşi. Agresori încă odată pe atâţia sau chiar de trei contra unu. Deci, aproximativ 40 sau 60. Majoritatea dintre aceştia au fost introduşi cu mult înainte în cameră pentru ca fiecare dintre ei să-şi repereze cu precizie victima pe care o va ataca.

Metoda aceasta a constituit „ARMA NOUĂ” pe care comunismul a introdus-o în luptă. Această „armă” a făcut ravagii. Procedeul a fost importat cu numele său propriu: „Metoda demascărilor”. (Şi a intrat în dotarea securităţii sub numele de „Ancheta perpetuă”).

Metoda a fost bine experimentată în Uniunea Sovietică de unde a fost importată , dar a fost aplicată la Piteşti cu mult mai multă ferocitate decât acolo.

În Uniunea Sovietică se zice a fost aplicată deţinuţilor de drept comun. Nu mă îndoiesc de aceasta. Dar, sunt cu atât mai mult convins că a fost aplicată şi deţinuţilor politici.

Zeci de milioane de robi constituiau deţinuţii politici. În Uniunea Sovietică, oameni bravi erau transformaţ în „mieluşei” în cel mult o noapte sau două de tortură. La Piteşti a fost nevoie de luni întregi de supliciu până când structurile spirituale au fost modificate cu 180 de grade. Explicatia e simplă: în Uniunea Sovietică n-a existat o „Legiune” disciplinată care să ştie ce vrea! N-au existat tineri creştini care să se fi pregătit anticipat pentru a rezista la prigoană. Vai nouă, românilor!

Ne-am imaginat toate supliciile posibile în frunte cu cel al morţii prin împuşcare, dar, supliciul reeducării n-a fost intuit de nimeni.