Articole despre valorile românești.

Dan Diaconu – Cum vă veți justifica?

Dan Diaconu - Cum vă veți justifica?

Pentru dezastrul politic și cultural de după cel de-al Doilea Război Mondial am dat vina pe trădarea anglo-americanilor și pe ocupația sovietică. Putem fi de acord cățara ne-a fost dezarticulată sub cizma bolșevică. Întreaga elită culturală a fost lichidată într-un mod barbar, la suprafață ieșind toți neaveniții. Vă mai amintiți de „A. Toma”, cel care era considerat în vreme mai mare decât Eminescu? Ca să-i înțelegeți valoarea, vă voi spune doar că el este autorul celebrei poezii „imperialistule american/căde-ți-ar bomba-n ocean”. V-am adus aminte de individ pentru a înțelege care era fața culturii române, decapitată barbar de vârfurile sale. 

Din păcate, pentru noi ca națiune, nu avem mari fapte de glorie ale acelei perioade. În afară de o mână de oameni viteji și demni care-au ales să se lupte în munți cu hidra comunistă, restul populației a fost cuprins de letargie. S-au încolonat toți, disciplinați, și au executat ca la carte ordinele primite. România a fost un iad stalinist de-a lungul întregii perioade comuniste. Dacă inițial a fost un stalinism sovietic pur, după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu s-a transformat – trecând printr-o scurtă perioadă de relaxare – într-un stalinism de sorginte asiatică. În ciuda atașamentului național al lui Ceaușescu, nu putem uita acele hidoase spectacole specifice Coreei de Nord, în care oamenii „desenau” cu propriile trupuri diverse sloganuri sau imagini pe stadioane. Câtă energie inutilă se cheltuia cu un cult al personalității care devenise obsedant și în care nu mai credea nimeni. 

Ok, a trecut și ne-am trezit în anii 90 înjurându-i pe ruși pentru ocupație și pentru transformarea țării într-o caricatură. Am dat atunci totul pe bolșevici și pe trădarea Americii. Într-adevăr, nu era o minciună, doar tot Estul Europei fusese schimbat la modul barbar. Însă nu trebuie să uităm că, în timp ce în celelalte țări au fost mișcări profunde, noi am preferat să stăm cu capul sub pernă. În 1956 ungurii s-au ridicat împotriva comuniștilor într-o revoluție violentă. Cehia a reușit chiar mai mult, anume dezghețarea țării prin intermediul lui Alexander Dubček, liderul comunist care a impus „Primăvara de la Praga”. Ca și în cazul Ungariei, pasul lateral cehoslovac n-a putut fi înăbușit decât prin intermediul armatei sovietice care a reinvadat Cehoslovacia. În ceea ce-i privește pe polonezi, n-avem cum să nu ne amintim modul în care un deceniu întreg s-au bătut în stradă cu comunismul. În tot acest timp noi n-am avut decât o revoltă a minerilor – de natură mai mult sindicală, rezolvată rapid de Ceaușescu – și revolta muncitorilor de la Brașov. Atât! În cei cincizeci de ani de comunism, poporul român n-a fost capabil să se revolte, așteptând ca alții să-i facă Revoluția. Iar consecințele acestei stări de fapt se văd până acum.

Dacă în ceea ce privește situația de atunci putem da vina pe ocupația sovietică, pe aranjamentele făcute „la un șervețel” de marii sforari ai lumii, oare cum ne vom justifica față de copiii și nepoții noștri pentru dezastrul la care suntem părtași acum și căruia nu ne opunem? Dacă atunci jegurile bolșevice au venit călare pe tancuri, acum odraslele lor vin la putere aduse în mod pașnic de voi, prin vot. Aflu cu stupoare de o scrisoare care cere interzicerea unui partid și care e semnată de ceea ce se numește acum „societatea civilă”. Ieri citeam în R3Media că odioasa scrisoare deschisă este semnată, printre alții, de Iuri Chișinevski care este, nici mai mult nici mai puțin decât fiul jegului bolșevic Iosif Chișinevschi (născut Jakob Roitman). Tac-su era incapabil să vorbească bine româna, dar nu se sinchisea de asta. Doar era reprezentantul ocupantului. Un intrigant perfect, o jigodie complotistă și criminală. Ei bine, fiul stalinistului Chișinevski ni se înfățișează ca membru al societății civile autohtone. Și, ca să fie tabloul complet, aflăm că lucrează la Oracle! Iată noua înfățișare a puilor de staliniști: nu mai vin din maica Rusie unde-și făcuseră cuib cald, ci dinspre America. Dacă în anii 50 părinții lor veneau pe tancurile sovietice, odraslele ne sunt acum livrate ca reprezentanți ai „capitalismului globalist”, în fapt un nou comunism, la fel de internaționalist, dar de sorginte corporatistă. (Comunismul ESTE corporatism de tip globalist, sau internaționalist, așa a fost dintotdeauna, acesta provenind de pe Wall Street, nu de la Moscova, iar bolșevicii și staliniștii sunt două categorii distincte, staliniștii nefiind comuniști, chiar dacă se închinau lui Marx și Engels, ci socialiști, în nici un caz corporatiști, adica internaționaliști, dușmani de moarte ai națiunilor, ci naționaliști, având ca justificare națiunea și glorificarea ei pentru toate crimele comise – n. red.)

Și iată întreaga șleahtă de pui de bolșevici venind din nou să ne șteargă ființa națională, de data aceasta cocoțați pe tancurile ideologice americane. Nu trebuie decât să tragi puțin perdeaua amintirilor îngropate pentru a vedea cine-s „corecții politici” de azi: 

  • Vladimir Tismăneanu, autointitulat politolog, e fiul lui Leonid Tisminețki, jigodia propagandistă care făcea legea în crâncena perioadă de imediat după Război;
  • Alexandru Rafila, responsabilul cu punerea în aplicare a ideologiei COVID-19, e fiul lui Matei Rafila, fostul șef al securității Cluj, care-a executat numeroși țărani pentru „vina” de a se împotrivi stalinismului brutal care era impus cu forța;
  • Ludovic Orban – fost premier – și Leonard Orban – un fel de ideolog al europenismului – sunt copiii securistului Ludovic Orban și nepoții securistului stalinist Emeric (Imre) Orban;
  • Alexandru Florian, șeful Institutului Elie Wiesel, este fiul lui Radu Florian, profesor de marxism-leninism la Universitatea București din 1949 până în 1989!!! Mai mult, ca să fie treaba treabă, Alexandru Florian și-a început activitatea ca propagandist al PCR în anii 80! Frumos nu?

Toți cei pe care vi i-am enumerat – și mulți alții pe care probabil i-am uitat (ex. Mihai Șora – n. red.) – se mișcă liber și impun ideologia părinților lor, având tehnici mai cu ștaif, adaptate vremurilor. Nu putem însă să nu constatăm cum pecinginea comunistă se așează din nou peste noi, cu complicitatea noastră. De data aceasta nu mai putem da vina pe „Armata Roșie”, nu ne mai putem ascunde în fața „pericolului tancurilor sovietice”. De data aceasta totul se face la lumină, obținându-ni-se consimțământul prin tehnici de doi bani. 

Exact ca în perioada de după Război, rămânem pasivi văzând cum țara se destramă. Economia e în picaj liber, e o degringoladă greu de descris, iar bandiții cocoțați în funcții cheie fură din nou pe spatele nostru. Înainte furau pentru ruși, acum fură pentru americani și „partenerii lor europeni”. E o perioadă urâtă, un regim monstruos cocoțat la putere strict din cauza inactivității noastre. E o complicitate izvorâtă din lașitate, inacțiune și aplecarea noastră către căutarea unui stăpân. Iată-ne din nou în anticamera instaurării comunismului, de data aceasta treaba murdară fiind făcută de noi. Cum oare le vom explica urmașilor noștri imbecilitatea la care-am fost părtași? (Probabil că nici nu va mai fi nevoie, generațiile viitoare fiind aproape total imbecilizate de către tehnologia de azi și „mirajele” ei, astfel încât, autiști fiind într-un viitor nu foarte îndepărtat, nu vor mai fi capabili să ne tragă la răspundere – n. red.)

N-o să mai putem da vina pe ocupație, chiar dacă ea există! Din nou românii preferă să plece capul și să asculte în loc să se opună. Nu vi se pare ciudat că, în ciuda situației economice dezastruoase în care ne aflăm, marxiștii de la putere au ca principal obiectiv educația sexuală de la vârste cât mai fragede? Nu vi se pare ciudat că, în pofida prostiilor și ticăloșiilor nesfârșite făcute de gașca agramată de la putere, nu se spune absolut nimic? De ce se tace? Și voi, oameni buni, de ce preferați să lăsați capul jos? Sunteți sclavi, iobagi, robi? N-ați reușit încă să vă ridicați la statutul de om? Gândiți-vă bine că n-o să vă puteți uita în ochii copiilor și nepoților voștri care vă vor acuza pentru teroarea în care vor trăi! Sunteți conștienți de asta? Nu mă întrebați ce-i de făcut! Opuneți-vă, asta trebuie să faceți! Nu-i mare lucru, dar dacă n-o veți face, veți muri zdrobiți de diavolul comunist care, iată, renaște cu complicitatea noastră. Treziți-vă, oameni buni! Deja e târziu!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/0 Comments/by
ion vinea, porcul in capcana

Ion Vinea – Porcul în capcană

ion vinea, porcul in capcana

Ion Vinea - Porcul în capcană

Pare lucru imposibil – nu-i aşa? – ca masivul împărat al ogrăzilor să dea în capcană. Acest instrument de prindere şi tortură e făcut pentru animale mai laşe, mai ascunse şi mai mici. Cine vrea să combată porcii, nu întrebuinţează aceleaşi mijloace ca împotriva şobolanilor. Şi fiecare din aceste soiuri de animale au fineţe, odorat, auz şi fuga cea mai iute şi mai promptă… Lucrează în umbră, departe de priviri, lucrează cu lăcomie şi convingere, şi, la prima alarmă, dispar. Dar râmătorul cu mincinosul său aspect de n-aude – n-a vede, înzestrat cu un optimism spiritual care-i dă o poftă imensă de viaţă, cu un stomac prăpăstios, cu un miros indulgent pentru toate surprinzele întâmplării, cu un surâs epicurian şi plin de batjocură pe faţa-i sardonică şi grasă unde se îngroapă doi ochi hazlii, răscoleşte câmpul experienţei sale cu îndârjire şi satisfacţie, neobosit, sigur pe morala-i încăpătoare şi pe activitatea fără greş. Nu există dobitoc situat mai deasupra binelui şi al răului, mai conştient de dreptul său care ia sfârşit acolo unde i se opresc puterile, mai stăruitor şi mai individualist decât acest infatigabil Porc, plug însufleţit şi răscolitor de-a lungul şi de-a latul, azi aci, mâine la Buzău. Şi de aceea e greu să-l prinzi, să-l abaţi din treaba râtului său, să-l osândeşti pentru stricăciunile şi murdăriile fără nume pe cari le face – căci protestul e prompt şi teribil.

Pe cât e de tăcut şi blajin când agoniseşte şi grohăie în linişte, pe atât de asurzitor îşi clamează revolta dacă încerci să te atingi de libertatea sălbatică pe care şi-o asumă. Ţipătul său răsună ca un denunţ. El cunoaşte toate fărădelegile şi licenţele, toate făţărniciile ogrăzii şi ştie că nimeni nu poate sufleteşte să se creadă mai puţin porc ca dânsul. Îţi zvârle, cu un eroism exasperat şi cu o elocinţă formidabilă, toate adevărurile astea în faţă şi, din încercarea de a corecta un porc, ia naştere un scandal apocaliptic. Te aud vecinii şi răsvecinii. E o răspundere grea; nu trebuie să transformi pe un ipocrit şi paşnic cetăţean al ogrăzii, respectuos al ordinei stabilite într-un pamflet strident, revoluţionar şi anarhic. De aceea, porcii se taie foarte rar. De aceea, porcul de la Buzău a dat într-o simplă capcană, prea fragilă pentru râtu-i de oţel, prea simplă pentru mintea lui subtilă. Are să scape. Cât e de burduhănos şi lent, are să se strecoare totuşi ca un fior, ca linia tremurată a unui mers de şarpe sub frunze. D-l fost şi viitor ministru Al. Constantinescu, eroul atâtor anecdote, ministrul miniştrilor, liberalul liberalilor, compromis în fraudele de la Buzău, are să învingă în ciuda adversarilor şi a prietenilor. Ţara vrea să scape de el şi nu va izbuti. Partidul Liberal şi Brătienii vor să se dezbare de dânsul prin fel şi fel de „lucrături“ oculte şi Porcul îi va birui cu admirabila-i candoare. Nimeni nu-l poate închide într-o cocină întunecoasă, căci glasul său, puternic ca un denunţ, se aude de orişiunde, aşa cum glasul Sfântului Ion se auzea din fundul puţului în care-l aruncase Irod.

(1919)

/0 Comments/by
mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru – Mulțumim din inimă, tovarășe Băsescu… dă-i înainte, că dai bine!

mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru - Mulțumim din inimă, tovarășe Băsescu... dă-i înainte, că dai bine!

Singurul sef pe care-l recunoaste si de care inca se teme agentul „Petrov” descria sintetic, in Anul Centenarului, situatia Romaniei, astfel: „Stau si ma uit la Romania… Inainte de 89 era o putere! Avea o industrie puternica. Avea o flota de invidiat. Avea o armata perfecta, acolo, in Curbura Carpatilor… Astazi sunt idiotii Uniunii Europene!… Nici praf de pusca nu mai produc!… Pana si ungurii isi bat joc de ei!…” (Vladimir Putin).

Si pentru ca dezastrul national trebuia sa poarte un nume, Istoria l-a consemnat – Traian Basescu! El a dat tonul la imprumutarea nejustificata a zeci de miliarde de euro, transformand o criza artificiala, aparuta in domeniul bancar (romanii nemaiavand banci) (singurele banci romanesti la ora actuala sunt CEC Bank si Exim Bank – n. red.) intr-una reala. El a inventat haiducia pe dos – sa iei de la saraci, prin taieri de salarii si pensii si sa dai la bogati, adica la banci si multinationale! El a distrus transporturile, industria de aparare si „cainii de paza”, adica structurile militare, el a organizat statul mafiot si a creat „Sistemul”, adica, „statul paralel”, destructurand, subordonandu-si si amalgamand Serviciile cu magistratii, care l-au slujit si inca il slujesc, chiar daca mai sovaelnic, impotriva oricaror principii de drept. Pentru ca si i-a facut complici, permitandu-le sa-si adjudece, ei, civilii, prin legi strambe, toate drepturile militarilor, dar nici una dintre obligatiile lor. Drept care inca nu s-a nascut procurorul care sa-l intrebe „– Mai Basescu – PMP…/Flota noastra unde e?”.

Complici si-a facut Traian Basescu si din nulitatile promovate, peste noapte, ministri, procurori generali, generali si chestori. Dovada ca nici un sef S.M.A. sau ministru fost general (cu exceptia lui Corneliu Dobritoiu, botezat de el, cu ura, „Mos Teaca”) nu se deranjeaza sa-i bata obrazul, cand el, „colonelul in rezerva, fiu de colonel in rezerva” cu „pensie militara de stat de 2.900 lei”, cum ni s-a recomandat in mai 2018, la CNCD, insulta Armata si inteligenta romanilor. Pai sa nu stie tocmai el, fostul comandant (ne)suprem ca Armata o intaresti la pace ca sa DESCURAJEZI potentialii hoti de pamant romanesc? Sa nu stie, tocmai el, ca zisii „profesionisti” de astazi sunt trimisi aiurea, pentru interese straine, nu in „misiuni de lupta” ci de mentinere a „pax americana”?

Ca Basescul, care injoseste numele sacru de „Traian”, ii apara pe sarmanii magistrati miliardari, il intelegem! I se apropie funia de par, ca prea a crezut ca-i poate prosti pe toti mai marii lumii! Dar ce are cu rezervistii? Ca nu toti militarii au putut inainta in cariera de la bisnita cu „Rapirea din serai”, carpete expandabile luate de la Ali, turcul din Amsterdam, la mangleala de alegeri! Cea mai mare parte a militarilor i-au inlocuit pe votantii lui in agricultura, ca sa se poata face astia muci la carciuma si sa filozofeze pe marginea santului, ieri, pentru a putea beneficia, astazi, de asa-zisa „pensie minima”, de doua ori mai mare decat pensia militara de stat a unui subofiter conducator de tanc! Sau in mine, in constructii de locuinte, obiective industriale, tuneluri si autostrazi! Asta ca sa poata votantii lui sa zbiere azi ca militarii traiesc pe banii lor! Nu invers! Pentru ca ieri Armata dadea din venituri proprii (in special productie si vanzare de armament), cate 4 miliarde, anual, statului. Anul trecut a dat numai 2 miliarde, conform declaratiei actualului ministru, fondului de rezerva al Guvernului Orban, pentru ca urmasul lui Basescu sa-si vada visul implinit – alegerile pandemiei de la 6 decembrie!

De unde ura impotriva rezervistilor a individului care a distrus Tara, sistematic, timp de zece ani, si astazi pozeaza in salvator si „burete” de democratie? Pentru ca, prin S.C.M.D., rezervistii i-au facut praf toate aranjamentele si angajamentele externe, prin marile manifestatii din 2010-2014, cand i-au ridiculizat si Justitia si „tomacii”!

In martie 2018, dand tonul noii ofensive mediatice impotriva rezervistilor, Basescu a incitat, iarasi, direct, fara jena, pe fata, la ura si discriminare impotriva noastra! Si a facut-o fiind sigur ca zecile de „purtatori de cuvant” si „specialisti” platiti cu bani grei, ai structurilor de „relatii” si „media” militare nu vor riposta! Datorita lui, leii se transformasera in oi!

Reclamat la CNCD, de catre S.C.M.D., Basescu a fost declarat de servilul UDMR-ist Asztalos, nu in termen de 30 de zile ci dupa 2 ani, nevinovat ca un prunc, pe motiv ca, senator fiind, ar fi facut o „declaratie politica”. Ieri, 2 februarie 2021, insa, la TVR 1, invitat pe post de „Mafalda” si etalon al democratiei, la emisiunea „Romania 9” a lui Ionut Cristache, nu mai era senator cand si-a dat in petec, insultandu-ne cu aceleasi cuvinte si incitand idiotii neamului, pe „principiul caprei”, la ura impotriva noastra! Voia, probabil, sa se puna bine cu cei care-i instrumenteaza, din ordin extern, lui si familiei, ca grup organizat, multele „derogari” de la lege, si cu ambasadele pe care S.C.M.D. le-a „deranjat” prin lantul de actiuni de protest organizate pe 24 Ianuarie a.c.! Dar ne-a facut un bine, fiindca iesirea lui turmentata nu mai poate fi considerata „declaratie politica”, ci doar declaratie nesimtita si incitatoare la ura! Drept care… ii multumim! Cu cat mai multe iesiri de genul acesta, cu atat mai bine, ca avem nevoie de probe – „beton” la dosar! Evident, la Dosarul nr. 30019/3/2020 pe care i l-am deschis la Tribunalul Bucuresti, Sectia a II-a, pentru „fapte de discriminare”, „incitare la ura” si „lezarea demnitatii cadrelor militare prin afirmatii defaimatoare”. Lui dar si CNCD-ului, in solidar!

Timid, Tribunalul Bucuresti si-a declarat „necompetenta materiala”, trimitand dosarul, mai sus, la Curtea de Apel! Nici o problema! Vom merge pana-n panzele albe, urmarindu-l pe zisul colonel in retragere Basescu si la Tribunalul galactic al Caii Lactee! Drept care ii atentionam, cu o ocazie, si pe haznalistii politici si pe clantaii de presa, care-i canta Basescului in struna, sa se abtina, pentru ca rabdarea noastra a luat sfarsit! Si-i vom lovi profesionist, pe masura, pe marlanii crescuti, ingrijiti si educati pe banii nostri, in casele, spitalele si scolile cladite de noi si care, astazi, in loc sa munceasca, taie frunze la caini pe drumurile noastre!

Asadar, mii de multumiri navetei saptamanale de whisky a d-lui Basescu si dumnealui personal! La cat mai multe declaratii iresponsabile impotriva rezervistilor!

Honor et patria! Vae victis!

Presedintele S.C.M.D.

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

/2 Comments/by
si eu ma vaccinez, covid-19, covid, vaccin

Teodor Palade – „Și eu mă vaccinez”, o lamentabilă campanie de presă destinată unui popor considerat o adunătură de proști

si eu ma vaccinez, covid-19, covid, vaccin

Teodor Palade - „Și eu mă vaccinez”, o lamentabilă campanie de presă destinată unui popor considerat o adunătură de proști

Campania pentru vaccinare care defilează sub lozinca „Și eu mă vaccinez” pare a se încadra cu succes în mult mai largul și inutilul efort de a convinge, prin inepții și amenințări, un public socotit needucat să urmeze o cale nesigură și posibil periculoasă. Agresat de insistențele guvernanților, cetățeanul român se află exact în situația bătrânei pe care un binevoitor, în dorința de a se lăuda o faptă bună, tot insistă s-o ajute să traverseze strada deși ea nu are nicio treabă pe trotuarul celălalt.

Și nu suntem singurii

Citeam de curând un interviu pe care Philippe de Villiers, cunoscutul om politic francez, îl acorda publicației Valeurs Actuelles. Am fost frapat. Explicând situația cetățeanului francez, de Villiers parcă vorbea despre ceea ce simte românul de rând zăpăcit de măsurile absurde ale guvernului de la București: „Este un faliment sanitar și un naufragiu politic. Am fost închiși în numele ordinii sanitare. Apoi, în numele statului de drept, i-am eliberat pe teroriștii ucigași. Bilanțul crizei sanitare este copleșitor (…)  Am ales să ne izolăm la domiciliu și să inventăm faimoasa frontieră domestică. Am excelat la aceste măsuri liberticide până la a-i apostrofa pe simplii trecători, am distrus economia, am distrus țesutul conjunctiv al Franței industriale. Toata lumea va înțelege că protecția sanitară a fost considerată mult mai importantă decât toate libertățile noastre.”

„Și eu mă vaccinez”

Deși seamănă mai degrabă un exercițiu de laborator psihiatric prin care subiecți sănătoși la minte încearcă, utilizând metoda exemplului personal, să ridice coeficientul IQ celor internați în ospiciul numit România, televiziunile se întrec în a ni-i prezenta pe unii și pe alții care, îmbrăcați în hainele de oraș, cu aerul că săvârșesc o nemaipomenită faptă de eroism, privesc insistent în obiectivul camerei de luat vederi și declară solemn: „Și eu mă vaccinez!”

Cui îi pasă de ce fac ei? Sau, cum s-ar simți dumnealor, „eroii” de pe micul ecran, dacă de zece ori pe zi, în televizorul din sufrageria lor aș apărea eu, neica-nimeni din Obor, și aș declara: „Nici eu nu mă vaccinez!”? Ar fi ei gata să-și coboare mânecuța și să renunțe la vaccinare?

În plus, de neînțeles pentru orice om cu mintea întreagă, cei care se vaccinează fiindcă așa cred ei că le va fi mai bine (și bravo lor!) sunt îndemnați de guvernul nostru democratic, uneori în mod direct, alteori pe ocolite, să-i urască din toți rărunchii pe cei care ezită încă.

Cu câteva seri în urmă, pe această temă, cunoscutul profesor Vasile Astărăstoae îi spunea lui Marius Tucă: „Am văzut o chestiune foarte gravă pe care unii au aplaudat-o: că cei care nu se vaccinează comit o infracțiune. Aceasta este o boală nouă, și inclusiv cu vaccinurile există unele semne de întrebare (…)  cu privire la eficiență, mai ales cu privire la efectele pe termen lung. Toate vaccinurile puse pe piață sunt cu aprobare condiționată și sunt trecute la FDA și EMA la faza 3. Adică, persoanele care sunt vaccinate, timp de doi ani, trebuie să fie monitorizate, cu efectele secundare urmărite. Persoanele care nu se vaccinează nu înseamnă că sunt infractori. Sunt persoane care sunt prudente. Nu sunt anti-vacciniști. Mai ales că legea nu obligă. Italia si Spania au vrut să introducă obligativitatea, dar nu au putut pentru că există Convenția de la Oviedo, care spune că în cercetare trebuie să existe consimțământul informat”.

Avem un tip de vaccin care naște controverse peste controverse și aduce cu sine o suită de întrebări fără răspuns

Vaccinul acesta, nu fără temei, naște încă o sumedenie de controverse. Sfidând firescul, odată cu trecerea timpului nu dispar nici suspiciunile privitoare la utilitatea sa imediată și nici în ceea ce privește beneficiile pe termen lung pentru sănătatea individuală. Cu toată campania propagandistică extrem de costisitoare și agresivă, încrederea în acest vaccin nu cunoaște o serioasă curbă ascendentă. Și asta pentru că, din când în când, ocolind în mod miraculos cenzura drastică, câte o personalitate medicală de marcă reușește să-și exprime public gândurile.

Iată, spre exemplu, ce spunea în decembrie 2020 la Radio Sud France doctorul Christian Peronne, fost vice-președinte al Comitetului de experți în vaccinare al OMS pentru zona Europa-Rusia-Asia Centrală, el însuși infectat cu SARS-Cov 2 și vindecat: „N-am văzut niciodată în istoria medicinei să fie vaccinate milioane, miliarde de oameni pentru un virus care nu mai ucide decât eventual persoane cu risc mărit, care pot fi identificate și ar putea fi tratate. Altfel, ar trebui să vaccinam pentru orice guturai. În viața mea n-am văzut un vaccin scos din pălărie în 2 luni. Chiar cei mai mari specialiști spun că pentru a face un vaccin bun e nevoie uneori de ani de zile. Nu am văzut rezultatele publicate (ale testării), nu avem datele. Exista poate efecte secundare care nu au putut fi constatate. Dacă de exemplu Covid 19 ar ucide 50%, ok, ne asumăm riscuri, îi dăm drumul, fie ce-o fi! Dar avem de a face cu un virus care face 0,05% morți și ne asumăm toate riscurile… Ni s-a făcut deja figura, cu Remdesivir-ul. Se știe de luni de zile că e un produs care nu merge, e toxic, dar lobby-ul a continuat…(…) Nu este deloc un vaccin – aici este o înșelătorie – Moderna și Pfizer sunt produse de terapie genetică ARN. Nu vi se inoculează deloc virusul. Vi se inoculează un ARN care va face ca celulele dvs. să codeze fragmente de coronavirus. Aici se joacă de-a ucenicul vrăjitor, pentru că această tehnică a fost folosită la legume modificat genetic, ca roșiile sau ca porumbul, dar niciodată studiată pe animale, deci omul va fi primul cobai. Ni se va face terapie genetică, prezentată ca vaccin, deși ar trebui legiferată, Trebuie REFUZAT CATEGORIC ACEST TIP DE VACCIN (…) Moderna și Pfizer nu sunt vaccinuri, ci terapie genetică!” Pare înfricoșător, nu-i așa?

Oare, angajați într-o sarabandă concurențională nebună pentru a apuca cât mai multe asemenea vaccinuri, să nu știe ce anume cumpără aceia care plătesc zeci de milioane?  

Să nu conștientizeze, cei care îndeamnă și chiar impun într-un anumit fel vaccinarea în masă cu aceste vaccinuri, dramele prin care ar putea trece mulți dintre milioanele de oameni vaccinați și, posibil, urmașii lor?

Să ne mintă doctorul Peronne? În ce scop? Câștigă el ceva de pe urma acestei minciuni? Se pare că, înafara oprobiului susținătorilor fanatici ai vaccinării, câștigul său se numește „nimic”. Ca și mulți alții cu convingeri similare, și el declară că nu se afla în nicio tabără: „Mai întâi aș vrea să spun că nu am nici un conflict de interese cu fabricanții de vaccinuri și nici cu ‘antivax’, așa cum sunt numiți acum, nu am fost niciodată anti-vaccinal, așa cum ați spus, am prezidat comisii, și am fost un aprig apărător al vaccinurilor când sunt făcute în condiții bune, ceea ce se pare că nu este cazul astăzi” Și nimeni nu l-a contrazis până azi.

În loc de concluzii

Nu știu dacă dumneavoastră vi s-a întâmplat cumva, dar mie, până acum, în aproape opt decenii de viață, nu mi s-a întâmplat ca cineva să vină și să mă silească, sub amenințarea amenzii sau a pușcăriei, să accept să-mi facă bine cu adevărat. Dacă da, dacă vi s-a întâmplat, atunci sunteți întrutotul  îndreptățiți să credeți că statul acesta, care s-a dovedit până acum necruțător în a-și exploata, minți și umili cetățenii, a fost cuprins brusc de o dorință sinceră, dezinteresată, de a vă face bine. În același timp vă rog să acceptați ca eu, fără a fi condamnat pentru asta, să nu cred în existența unui guvern bun samaritean până când nu mi s-o întâmpla ceea ce vi s-a întâmplat dumneavoastră.

Post Scriptum: Autorul nu intenționează, prin acest articol, să influențeze în vreun fel cititorul. Își pune întrebări și caută răspunsuri. Atât.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by
gheorghe piperea

Gheorghe Piperea – Trăim în contemporaneitate și nu gândim liber

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Trăim în contemporaneitate și nu gândim liber

În contemporaneitate, suntem permanent bombardați cu îndemnul mefistofelic de a prinde clipa, de a fi oameni „întregi”, care nu hoinăresc să adune știință.

Sub tirania imperativului de a „prinde” clipa, ne plasăm într-o buclă repetabilă, în care ne pierdem perceptia timpului, deposedați fiind de amintirea a ceea ce am trăit și visat în ultimii ani și blocați în privința idealurilor si planurilor de viitor. Devenim, treptat, oameni ai prezentului continuu, adolescenți care, crezându-se nepieritori și pretinzând ca sunt adulți, vor totul și vor acum. Trăim o infantilizare în masa, menită a ne impiedica sa deschidem larg ochii la ceea ce achiziționam*, dar si o alienare dintre cele mai grave din istoria umanitatii – în lipsa memoriei si a idealurilor, o parte consistentă a sufletului omului, la nivel individual si la nivel colectiv, deopotrivă, se pierde, în modalitate faustiană.

Fără proprietate, băltind într-o iluzorie libertate și o butaforică egalitate de șanse, dependent de stat sau de structuri private, fără o centură de siguranță reprezentată de economii, fără o plasă de siguranță socială reprezentată de reglementarea supra-îndatorării în vederea reducerii poverii sau a ștergerii acesteia pentru imposibilitate de plată, omul prezentului continuu este încurajat să se îndatoreze, să achiziționeze, să își satisfacă toate dorințele ne-naturale, răsfățul și viciile, mai ales pe datorie.

Reclamele și celelalte capcane comerciale folosite cu titlu de persuasiune îl îndeamnă să își trăiască visul/basmul acum, căci viitorul este irelevant.

Omul prezentului continuu nu mai vede nimic rău în faptul că își transformă în sclav eul viitor, cel care va munci următorii 25-30 de ani pentru a rambursa creditele făcute acum. Doar pentru că vrea acum şi aici lucruri (care nu îi sunt neapărat utile, dar care pot fi afişate, pentru a se vedea că are, pentru a-și putea face un selfie şi a-l pune pe Instagram, ca îl vadă „prietenii” şi să îl invidieze), își amanetează viitorul, uitând să fie el însuși, golindu-se pe dinăuntru pentru a face loc sosiei sale, albina-lucrătoare a stupului, captivă ţelului de a achita creditul la bancă. Atunci când se împrumută pe 25-30 de ani pentru orice, omul prezentului continuu se joacă de-a călătoria în timp, aducându-și în prezent veniturile viitoare pentru a fi grevate (uneori în proporţie de 100%), în favoarea creditorului financiar, care îşi va vrea înapoi „banii” creaţi din nimic, chiar și prin executare silită. Sub cuvânt că îi feresc de acest risc, profesionistul persuasiunii îl va determina să se golească de el însuşi şi să se umple cu fantomele creditorilor. Nimic nu distinge lumea financiarizată, pusă la picioarele bancherilor, de lumea digitalizată, aseptică, distanțată social, a Big Tech și Big Pharma. Totul este „pentru siguranța” omului prezentului continuu. Chiar și tentativele de segregare socială pe criterii sanitare sau de avere.

Din această continuă și fără scăpare manipulare, care transformă omul prezentului continuu într-un captiv, nu câștigă nimeni decât temporar, la fel ca Faust sau ca spectatorii magiei performate de Woland și asistenții săi, din Maestrul și Margareta, de Bulgakov.

Deşi este posibil ca mulţi să îşi să îşi tatueze pe corp mesaje mobilizatoare emoţionale, ca cele pe care şi le afişează starurile de cinema sau sportivii de performanţă, ceea ce realmente contează pentru omul prezentului continuu este bunăstarea, care poate fi obţinută chiar și folosind sau exploatând alţi oameni (în aparenţă liberi, dar legaţi cu tot felul de lanţuri juridice de cei care deţin resursele şi avuţia) și sănătatea, care poate fi menținută chiar și obligându-i pe alții la tratamente preventive sau segregare socială pe criterii sanitare.

Omul prezentului continuu este „ultimul om” din scrierile lui Friedrich Nietzsche (Aşa grăit-a Zarathustra) sau Francis Fukuyama (Sfârşitul istoriei şi Ultimul om). Deviza lui este: să bem și să mâncăm, căci în viitor oricum vom muri**.

* Caveat emptor, un principiu juridic antic, înseamnă, în traducere liberă, „cumpărătorul să deschidă larg ochii”.

** Parafrază a lui Emmanuel Carrere, dupa 1 Corinteni, 15. A se vedea Împărăția cerurilor, ediția în limba română la editura Trei, București, 2016.

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by
nae ionescu, gandirea, metafizica, constiinta nationala

Nae Ionescu – Discursul contemporan

nae ionescu, gandirea, metafizica, constiinta nationala

Nae Ionescu - Discursul contemporan

…Istoria indică mai degrabă de-alungul anilor, diferite tipuri de cultură, având fără îndoială puncte de contact, dar nu asemănări esențiale. A fecondat spiritul grec lumea romană? Nu. Caracteristica culturii romane rămâne ideia de drept. Ce a înflorit pe pământul Romei sub influența greacă a fost hibrid și neviabil; cum e de pildă filozofia. Și mai departe, cum s’ar putea pune în aceiași categorie spirituală cultura grecoromană cu cea germanică a Europei occidentale?

Că diversele culturi sunt impenetrabile, s’ar putea vede dealtfel și din fenomenul migrației lor; orice nouă epocă spirituală e întovărășită de o deplasare în spațiu: Grecia, Roma, nord-vestul Europei. Ca să nu vorbim decât de cele apropiate.

Iată în câteva indicațiuni, destul material pentru reflecțiile celor care au protestat împotriva valorificării făcută de mine lui Spinoza. Mai e nevoie să stăruesc acum pentru a lămuri ce e o cultură națională? „Cultură națională” e un pleonasm. Cultura nu poate fi decât națională. Dacă nu este însemnează că nu e o cultură autentică; ci numai încercări timide înspre cultură – sau aparițiuni hibride, fără o „a doua zi”…

…Mă gândesc adesea că inventivitatea minții omenești nu e fără margini; prea se repetă situațiile pas cu pas; și prea aceleași vorbe se aruncă în cumpăna discuției. Știți cum scria pe vremuri Eunominus către Grigore cel Mare? „Voi cuteza a gândi imposibilul”. Căci vai! nici Grigorie nu prea stăpânea „legile elementare ale logicei!”

Logică – de sigur nu avem, sau mai bine, nu avem logică unde nu e nevoie de ea. Iată de ce întâmpinarea tuturor pseudo-creștinismelor raționaliste nu se rușinează. De la ortodocși la protestanți deosebirea este fundamentală; noi întrebăm dacă trebuie să ne gândim așa; ei, dacă pot să gândească așa. Drumurile noastre merg pe la Ghetesmani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului; pe care orice creștin trebue să-l facă: senin și cu convingere; căci e sacrificiul trupului.

Cred, cu toate că e absurd; cred tocmai pentrucă e absurd; căci în dușmănia mintii față de credință, eu văd tocmai putința unei vieți mai înalte.

Nu e nimeni așa de pedepsit de Dumnezeu ca să disprețuiască cunoștința. Dar care cunoștință? Pe cea dată de „regulele elementare ale logicei?” E prea puțin în genere; iar aci nu e nimic. Credo, quia absurdum, asta a spus-o Tertullian. De ce nu se citează cu aceeaș asiduitate Anselm de Canterbury? Căci al său credo ut intelligam este împlinirea istorică și logică a celui dintâiu. E mai puțin cunoscut? Mă îndoiesc. E mai puțin comod pentru o argumentare ad-hoc? Se poate, dar nu ar fi un motiv. Motivul este altul: când ai pornit pe drumul rațiunii, ți-e frică să mergi până la capăt, căci nu știi unde poți să ajungi.

Vrem să cunoaștem; dar nu după „regulele elementare ale logicei” – ci după îndurarea lui Dumnezeu, așa cum stă scris: videmus nunc per speculum in aenigmate; tunc autem facie ad faciem. Nunc cognosco ex parte; tunc autem cognoscam, sicut et cognitus sum. (I Cor. XIII. 12).

Iar pentru aceasta, mărturisim hotârât: credo quia absurdum!

Quia absurdum!

…Ortodoxia noastră țărănească nu e atât o religie cu o biserică chezășuitoare a credinței, cât un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se hipostazează în realități concrete; de ce, cu alte cuvinte creștinismul a coborât la noi în realități imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat așa de caracteristic în folklorul nostru.

Iar mai departe, aceasta explică de ce o credință așa de vie și de susținută nu s’a completat în chip necesar cu o ierarhie bisericească puternic închegată, cum a fost de pildă cea rusă sau cea romano-catolică; precum și dece slăbiciunea împinsă uneori până la inexistență a acestei ierarhii nu a fost în stare să primejduiască fermitatea religiozității noastre țărănești.

Iată realitatea istorică. Poate ceva cam brutală; dar realitate. (…) Creștinismul face parte integrantă din ființa noastră națională. El închide în potențialitate o concepție de viață și o disciplină. Dar potențialitățile acestea rămân paralizate, atâta timp cât concepția de viață nu e formulată, ca să poată deveni isvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într’un aparat ierarhic care să o impună.

Spre un sistem filozofic cu bază ortodoxă, și spre o biserică mândră, curată și puternică, au mers, într’o nedesmintită continuitate, timp de ani sforțările noastre. Nu ca înspre niște idealuri inventate de o conștiință desrădăcinată din vremea ei și neliniștită, ci ca înspre o necesitate impusă organic de tradiția și structura rasei noastre…

Iertare! Iertare creștină. Cuvântul a fost prea des pomenit… Dar la înțelesurile lui câți dintre noi se vor fi gândit cu dinadinsul? Și totuși el trebuie lămurit.

Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor! A, nu! Ci mai de grabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s’au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui lui Dumnezeu.

Cine nu mai cere nimic pentru el – e creștin.

Cine nu mai există prin el – e creștin.

Cine s’a omorât în trupul lui, în ambițiile și poftele lui, dar trăește în spiritul și în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin…

Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu.

De-ți va greși aproapele tău nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori câte șapte, iartă-l pre el. De sigur. De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai niciun drept să-l osândești; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osândești, și hotărârea să execuți?

Cum de poți aduna atâta tărie în sufletul tău, încât să iei asupra ta păcatul grozav de a te înscăuna ca stăpân peste oameni? Deci iartă-l. Dar noi mai știm ceva: Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător: Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndurătorul a toate e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului. De ce se uită așa ușor lucrurile acestea?

De ce nu ne dăm seama că blasfemăm și că batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creștinism atunci când bagatelizăm iertarea creștină făcând din ea o mușama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva „legii”?

Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obicinuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine – și punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca „noi”, insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșalelor greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebue să-l simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală.

Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăsneală, și orgoliul acesta ne-ar pierde.

Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR!

29 Noemvrie 1926
Nae IONESCU

/0 Comments/by
sat, statul modern
,

Aurel C. Popovici – Superioritatea civilizației unui sat față de primitivismul de lux al statului modern

sat, statul modern

Aurel C. Popovici - Superioritatea civilizației unui sat față de primitivismul de lux al statului modern

Civilizația e o noțiune generală care, dacă vrem s-o adâncim, trebuie privită mai ales din două puncte de vedere: al civilizației propriu-zise și al culturei.

Cultura vine, după cum știm, în prima linie de la cultul pe care îl are un popor pentru ordinea morală a lumii, a sa proprie.

Civilizația, în sens restrâns, e dezvoltarea de ordin tehnic. Ea ne face cu putință viețuirea fizică, procurându-ne condițiunile și înlesnirile de trai material, de îmbrăcăminte, de comunicație. Ea este pânea vieței.

Dar numai oamenii primitivi se mulțumesc cu viața materială. Sufletul lor e încă rudimentar, abia diferențiat de al animalelor.

Oamenii însă cari au ajuns la conștiința adevăratei demnități omenești, orișicât de mult ar prețui și ei trebuințele și plăcerile materiale ale vieței, simt numaidecât că nu pot să trăească o viață vrednică de a fi trăită, fără cuvântul lui Dumnezeu.

Cu pânea începe traiul animal. Viața omenească nu începe decât cu începuturi de cultură: de cult religios, de cult pentru străbuni, pentru părinții culturei naționale, pentru neam, de cult pentru istoria dezvoltării de până atunci, de cult pentru tot ce constituie notele distinctive ale poporului respectiv, de cult, mai ales, pentru viața sufletească și intelectuală.

Cultura unui popor e deci cultul său pentru idealurile sale naționale.

Și cu cât un popor are o înțelegere mai adâncă și mai luminată pentru religiunea sa și moravurile sale, pentru filosofia și arta sa, pentru tot ce dă vieței omenești un cuprins filosofic și de farmec estetic, cu atât poporul e mai cult.

O viață petrecută în cele mai moderne și elegante, în cele mai civilizate spelunci, nu constituie o viață omenească, sănătoasă, normală, cultă, ci pur și simplu o sălbăticie rafinată: covârșirea animalității, adesea chiar a bestialității asupra moralității și intelectualității omenești.

Față de asemenea «civilizație», orișicât ar fi ea de lustruită, cea mai simplă viață rurală a unui sat cu un cult religios, plin de învățături filosofice-morale, de aspirații ideale, este un mic centru de adevărată cultură, un rai sufletesc.

Istoria universală întreagă ne arată că după cum o cultură începe și înaintează cu cultul religios, cu cultul unei filosofii practice și fecunde pentru armonizarea morală a unui popor, tot așa, prin slăbirea acestui cult și cu dispariția lui, slăbește și dispare și cultura acelui popor, poporul el însuși.

Fenomen ușor de înțeles: covârșirea concepțiilor bunului trai material slăbește străduințele spre idealuri: omul cade iarăși în animalitatea din care se ridicase. Într-o animalitate, firește, «înaintată», «civilizată», «luminoasă»…

/0 Comments/by
familie, ziduri, pastel

Alternativa de Bun Simț – Despre familie și ziduri

familie, ziduri, pastel

Alternativa de Bun Simț - Despre familie și ziduri

„Nu dărâma niciodată un gard până când nu știi motivul pentru care a fost pus” spunea în urmă cu un secol gânditorul englez Chesterton (și tot el spunea că zidurile nu sunt făcute pentru că i-am urî pe cei din afara lor, ci pentru că-i iubim pe cei dragi dinăuntru).

Dar care sunt legăturile dintre garduri – sau ziduri – și familie? Gardurile și zidurile casei asigură, bineînțeles, protecția fizică a familiei. Dar tot niște garduri de apărare sunt și contururile și limitele ei morale, cerințele sociale sau legale care îi dau structura și rezistența.

De la un timp, aceste „garduri” – limite – au început să fie asaltate iar ușor ușor, mai puțin la noi, mai mult în alte părți, au început să cadă: de la căsătoriile trainice din timpuri nu chiar atât de îndepărtate, la divorțuri de moft chiar și cu copii minori la mijloc, la parteneriate civile, „căsătorii” în trei sau „căsătorii gay”. O fi, oare, bine?

Despre efectele distrugerii familiei asupra societății am mai scris aici. Problema e că fiecare scut pare să cadă pas cu pas, câte unul, fără să ne dăm că fiecare renunțare nu face decât să accelereze viteza spre dezmembrare socială.

Iată: am fost întrebată de câțiva prieteni, după eșecul referendumului pentru familie de acum trei ani, dacă nu ar trebui să închidem tot tămbălăul acesta legat de cuplurile homosexuale dându-le drepturile pe care le cer, ca să termine cu văicăreala şi scandalul – și gata!, se face pace, se închide bâlciul, toată lumea e mulţumită, iar din trei căsătorii homosexuale pe an nu moare nimeni.

Sunt multe motive pentru care nu cred în această variantă de „rezolvare” a problemei:

1. problema nu se reduce doar la drepturile pe care le pretind susţinătorii homo-căsătoriei pentru acea 0,1% din populaţie interesată, eventual, de atare mariaj, ci şi la potențialele şi probabilele pagube colaterale pentru societate în ansamblu, a căror gravitate depăşeşte cu mult beneficiile individuale punctuale:

– diluarea semnificaţiei, caricaturizarea şi lovirea prestigiului, deja afectat, al institutiei milenare a căsătoriei, de natură să afecteze familia, adică celula fundamentală a țesutului social. Homosexualitatea se referă la o practică sexuală, nu necesită „căsătorie” – iar cei care se „căsătoresc” în țările unde este permisă o fac mai degrabă dintr-un moft, nu dintr-o nevoie autentică.

– coliziunea cu libertatea de conştiinţă, libertatea de exprimare, libertatea religioasă şi cea de a educa copilul în spiritul valorilor în care crede părintele, pentru că, odată recunoscută homosexualitatea ca normă şi instituţionalizat cuplul homosexual ca familie, orice referire negativă la familia homosexuală va putea fi taxată ca discurs intolerant, incitator şi discriminator şi sancţionate ca atare; nu va exista, de exemplu, nicio bază legală pentru a reclama scoaterea dintr-un manual de şcoală primară a imaginilor cu „familii homosexuale” şi va fi greu de apărat propovăduirea în Biserică a necesității de a evita căderea într-o situaţie păcătoasă care va fi consacrată oficial ca egală în semnificaţie solemnă cu căsătoria naturală

2. nu există nicio garanţie, ba chiar ceea ce se întâmplă în Vest demonstrează contrariul, că susţinătorii agendei creării de noi drepturi pentru persoanele gay şi LGBT se vor opri după recunoaşterea drepturilor la parteneriat/căsătorie; de la căsătorie şi adopţie, vor trece la sancţionarea discursului care pune la îndoială moralitatea homosexualităţii sau a intrării în mariajul homosexual, apoi la impunerea unei educaţii „incluzive” obligatorii în şcoală, la promovarea transsexualismului și teoriilor gender, vor cere obligarea Bisericii la încheierea căsătoriei religioase între homosexuali, discriminare pozitivă etc.

Pofta vine mâncând, cu cât câştigă beneficii la care nu sunt legitim îndreptăţiţi, cu atât vor considera că li se cuvine mai mult.

Şi nu este vorba neapărat despre o agendă conspirativă gândită de personaje oculte: simpla schimbare a paradigmei şi perspectivei care modelează societatea atrage inerent necesitatea regândirii instituţiilor şi cutumelor cu care noile drepturi recunoscute vin în conflict; şi nu ştim cine va avea câştig de cauză, pentru că, odată făcut primul pas, schimbările ulterioare par a se înlănţui logic, vechile deprinderi urmând să cadă pe rând, ca piesele unui domino.

3. Tocmai pentru că agenda homo-căsătoriei nu a apărut ca urmare a unei nevoi reale, autentice, a minorităţii homosexuale de a se căsători (cu partener de acelaşi sex), ci o anume marginalizare din trecut a acestei minorităţi a fost instrumentalizată politic de către diferite grupări pentru dobândirea, prin intermediul luptei în numele ei, a unei forme de prestigiul moral, a unor avantaje politice, a unor finanţări şi mai ales a posibilităţii de a remodela lumea şi a crea un nou „Om Nou”, putem concluziona că aceste drepturi sunt, în bună măsură, inventate (nu corespund unei reale nevoi umane) şi, mai ales, că odată satisfăcute, vor fi inventate altele pentru care lupta trebuie continuată.

4. Reluând o idee anterior exprimată, miza nu e un drept sau altul pe care homosexualii l-ar fi pierdut şi vor să-l redobândească, sau la care ar fi fost vreodată îndreptăţiţi sau de care au cu adevărat nevoie (majoritatea homosexualilor nu cer homo-căsătoria, la care aspiră şi recurg puţini dintre ei şi pe care nu o împlinesc aşa cum o împlinesc majoritatea cuplurilor de sex opus), ci remodelarea lumii după un ideal gândit abstract, căruia nu îi corespunde modelul actual născut din experienţa reală şi concretă a generaţiilor trecute.

5. Drepturile nu trebuie recunoscute doar pentru că cei care le solicită devin foarte obositori, pisălogi, enervanţi, cu atât mai mult cu cât nu le cer pentru ei, ci în numele unor oameni care nu le doresc neapărat. Drepturile se acordă când sunt legitime, corespund unei năzuinţe autentice sau unei nevoi reale, care este semnificativă sau relevantă statistic la nivelul societăţii şi când libertatea nou creată celor ce urmează să beneficieze de ele nu e de natură să rişte prejudicii mult mai importante pentru societate.

6. Din punctul meu de vedere, modelul propus de noii ingineri sociali – diluarea prestigiului căsătoriei până la desființarea ei de facto prin irelevanță; abolirea sexelor; noul limbaj; încurajarea promiscuităţii sexuale; toate cu consecinţe în privinţa numărului, calităţii morale şi a dezvoltării copiilor generaţiilor viitoare este falimentar pentru civilizația care o adoptă şi o face pradă sigură (cu tot cu liberalismul său) acelor culturi impermeabile la astfel de idei şi care se vor hrăni din sângerarea celei dintâi.

Vom ajunge să luăm și ultimele frâne și garduri care ne țin să nu o luăm de-a dura, la vale? Căci cu cât vom slăbi frânele, cu atât va fi mai dificil, apoi, să oprim prăbușirea…

Sursă: Alternativa de Bun Simț Blog.

/0 Comments/by
constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica – România în conştiinţa europeană

constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica - România în conştiinţa europeană

Am încercat să arăt unui om de cultură francez că avem în limba noastră un concept special pentru libertate: neatârnare. Străinului i s-a părut simplu să replice că-l au mai toate limbile şi în primul rând limba franceză, cu indépendance. Dar cuvântul nostru nu înseamnă numai ne pas dépendre, ci şi: ne pas pendre, să nu atârni – am spus – şi atunci ceva se schimbă în ideea de libertate, sau ea se îmbogăţeşte cu un sens nou.

Libertatea obişnuită se sparge repede în „libertăţi”, pierzându-şi astfel tăria, oricâtă îndreptăţire ar păstra în pulverizarea ei; pe când neatârnarea n-are plural, în chip firesc. Şi ea spune ceva de care nici libertăţile, nici libertatea nu ştiu îndeajuns. Spune întâi, ca şi ele, să nu atârni de alţii (ceea ce nu este uşor, chiar într-un regim de libertate, căci pe căi neştiute ceilalţi, cu gândurile lor exprimate şi tipărite, pot să te subjuge şi să te pună în stare de atârnare); şi mai spune ceva unic: să nu atârni, să fii uşor, să fii liber abia astfel. Asta-mi aminteşte – a răspuns ironic străinul – de vorba unui mare avocat francez despre România dintre cele două războaie, cu prilejul unui proces făcut de firme străine: „nous sommes aux portes de l’Orient, oû tout este pris à la légère”. Da, „nous sommes aux portes de l’Orient”, am recunoscut. Sântem la porţile acestui Orient care, întâi cu Asia Mică, apoi cu Grecia, cu Ierusalimul şi din nou cu Asia Mică (Siria), cu Alexandria şi în fine cu Bizanţul, a dat aproape totul lumii apusene.

Să admitem că este aşa, a replicat el; că din Răsăritul Apropiat şi cel european vine greutatea culturii europene. Dar ce-i cu uşurătatea d-voastră? Aţi dat cu ea ceva lumii? Este asta o bună aşezare în realul istoriei?

În realul istoriei, nu – a trebuit să admit, dar este ceva în posibilul istoriei. Dacă preferaţi, am stat prea des prost cu timpul istoriei, în care n-am obţinut decât un „din când în când”, spre deosebire chiar de unele popoare vecine, care au obţinut în el afirmări mai puternice şi mai durabile; dar stăm bine cu spaţiul, pe arcul acesta al Carpaţilor, pe unde au trecut atâtea seminţii şi unde una singură, cu pecetea romană pe ea, a rămas locului, cu posibilul ei.

Occidentalii au dus realul istoric până la limitele lui: au trimis realul politic până în pragul prăbuşirii Europei (francezii cu vanitatea napoleoniană, englezii cu divizarea Europei, germanii cu trei războaie demente); au pătruns în realul cunoaşterii ştiinţifice până la „scepticism” şi au ajuns cu realul culturii umaniste până la „absurd”. Peste toate, sau laolaltă cu ele, au ajuns, cu realul civilizaţiei tehnice, până la punctul la care se întreabă singuri dacă Terra va supravieţui. Aţi fost prea gravi, toţi. N-aţi avut uşurătate. „Lumea este a mea” a spus omul modern, şi a făcut în consecinţă marile lui isprăvi, acum îndoielnice pentru d-voastră.

Din introducere la «Intrarea României în conştiinţa europeană. Constantin Noica, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru», Bucureşti, Editura Humanitas, 1992

„Poate că tinerii de astăzi nu simt bine promisiunea de noutate a lumii în care trăiesc. Lumea lor li se pare atât de firească, încât nu le mai îngăduie să vadă că ei stau sub grația izotopiei posibile. Neînțelegând bine cât de aproape sunt de o altă versiune a omului, s-ar putea să nu aibă nici percepția noutăților viitoare.

Este atunci datoria celor mai în vârstă, și tocmai a celor pe care istoria i-a răsucit, la început împotriva voinței lor, să povestească, dacă au sfârșit prin a înțelege ce s-a întâmplat cu ei, ceva din frumusețea lumii viitoare. Este datoria lor să încerce o cronică a ideilor de mâine.

Și ce adânc este acest mâine!“

/0 Comments/by
alexandru ioan cuza, regele carol I

Ionuț Țene – Să spunem adevărul! Ce a realizat Cuza în şapte ani a continuat Carol I în 47 de ani!

alexandru ioan cuza, regele carol I

Ionuț Țene - Să spunem adevărul! Ce a realizat Cuza în şapte ani a continuat Carol I în 47 de ani!

După revoluţia din decembrie 1989 a devenit o modă în rândul intelectualilor, a reprezentanţilor presei şi societăţii civile să se sublinieze realizările Regelui Carol I şi să se treacă cu vederea cele ale înaintaşului său Alexandru Ioan Cuza. Nimeni nu neagă succesele României Mici pe toate planurile, de la economic la cultural, dar să nu uităm că prințul Hohenzollern pe tronul României a domnit 47 de ani. Ceea ce a realizat Cuza într-o perioadă foarte scurtă de timp, de numai șapte ani, nu a mai făcut nimeni până la el.

Ştiu că e o modă după 1990 să se exacerbeze rolul benefic al domnului străin, chiar în ultimele sondaje publice de acum câţiva ani a fost ales ca cel mai mare român un neamţ Carol I, parcă prefigurând alegerea unui sas în fruntea ţării. Nu neg realizările lui Carol I, dar în 47 de ani şi dacă era un rege paralizat de voinţă tot s-ar fi realizat lucruri importante pentru ţară într-o durată atât de lungă. România nu ar fi stat pe loc dacă domn sau rege era altcineva. Slăvindu-l pe Carol I să nu uităm că predecesorul său Alexandru Ioan Cuza, un moldovean născut în Bârlad, cu gradul de colonel şi participant la revoluţia din 1848, care a pus bazele României moderne din toate punctele de vedere: admninistrativ, fiscal, militar, poliţie, cultură şi învăţământ.

Colonelul Cuza a fost ales domn pe 24 ianuarie 1859 de adunarea de la Bucureşti, ca domn al Ţării Româneşti, după ce fusese ales prealabil de moldoveni la Iaşi, pe 5 ianuarie, realizându-se unirea în ciuda Convenţei de la Paris, care prevedea unirea Principatelor Unite cu doi domni. România de azi îi datorează lui Cuza toate bazele legislative, fiscale, militare, şcolare şi chiar religioase. Nu e segment din societatea românească ca să nu fi început să funcţioneze prin norme şi legi puse de Cuza. Universităţiile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) au fost înfiinţate de Cuza, la fel promulgată Constituţia, date codurile penale şi civile, făcute reformele fiscale, promulgată legislaţia militară, a pompierilor, miliţiei, construirea primei căi ferate etc. Au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. La 1864 se introduce învăţământul de patru clase gratuit şi obligatoriu. Acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca, la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

Cuza a dat la 1863 legea secularizării averilor mănăstireşti şi a confiscat proprietăţi funciare ale mănăstirilor închinate la Athos, care au fost împărţite şi date ţăranilor. Cea mai importantă reformă rămâne cea agrară. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Împărţirea pământului la ţărani de către Cuza a ridicat conştiinţa naţională a românilor, care au avut pentru ce lupta ca să obţină independenţa la 1877 sub Carol I. Nu sunt de acord cu istoricii care minimalizează rolul lui Cuza şi exagerează începutul domniei lui Carol I. Dinastia străină a fost o necesitate a epocii, pentru a se menţine unirea, dar nu e adevărat când se spune că domnul Carol I a venit într-o Românie dezorganizată, într-o terra deserta. E fals. Carol I a sosit într-o Românie a cărei baze legislative, economice, sociale, militare şi administrative erau moderne şi puse cu râvnă patriotică de Cuza. Sigur, Carol pare lipsit de modestie şi a încercat să-şi aroge singur meritele modernizării României. Nu e adevărat. Domnul moldovean a realizat în şapte ani ce nu a reuşit Regele străin Carol I în 47 de ani. Independenţa la 1877 a fost obţinută cu sângele dorobanţilor ţărani împroprietăriţi de Cuza Vodă la 1864. Eminescu a criticat în epocă intrarea în războiul de Independenţă, deoarece ţara noastră era un stat de facto neatârnat.

Moartea celor 10.000 de ţărani români în război era considerată o jertfă prea mare pe altarul unei dorinţe regale, pentru că România era de facto independentă, iar de jure era doar o chestiune de timp. Alianţa cu Rusia ţaristă la 1877 ne-a adus pierderea Basarabiei. Cu toate că 10.000 de ţărani români au murit pentru independenţă, Carol I nu a făcut o nouă reformă agrară pentru împroprietărirea acestora, fapt ce a dus, prin acumularea tensiunilor sociale, la sângeroasa răscoală din 1907 înfrântă cu gloanţe şi tunuri de către armată. Să nu uităm de investitorii penali germani care au secătuit ţara prin afacerea Strousberg, protejată de Rege. Domnia lui Carol I a fost doar o continuare a celei lui Alexandru Ioan Cuza, care a reuşit în doar şapte ani să realizeze lucruri pe care Carol I a reuşit să le facă într-o lungă şi luminoasă domnie de 47 de ani. De aceea, mitizarea domniei Regelui Carol I, doar pentru că a făcut parte dintr-o dinastie străină, faţă de autohtonul Alexandru Ioan Cuza mi se pare nedreaptă, fără consistenţă documentară şi în afara adevărului istoric.

A consemnat pentru dumneavoastră Ionuț Țene.

/0 Comments/by