România nu avea nicio datorie în 1989. După ce Ceaușescu fusese păcălit cu niște credite dubioase, a plătit accelerat 11 mld. $ în șapte ani, economisind astfel vreo 3 mld. $ și, cel mai important, evitând să bage țara în spirala îndatorării. La finalul efortului uriaș, în timpul căruia unii au suferit de foame, România avea zero datorii și, în plus, trebuia să primească o sumă de aproximativ 7 mld. $ din diversele împrumuturi acordate țărilor în curs de dezvoltare. Care-i istoria?

Ca orice țăran curios, Ceaușescu își băgase nasul prin toate cotloanele planetei pentru a înțelege cum funcționează lumea. Ajunsese astfel în cercurile cele mai rarefiate ale puterii mondiale, înțelegând deplin care-s pârghiile de putere și cine le manipulează. După ce a înțeles a început să replice modelul. Dorința sa secretă era aceea de „a le fura jucăria” celor care-l păcăliseră, iar jucăria avea un singur nume: creditul. E adevărat, Ceaușescu era deja bătrân când a avut „iluminarea”, dar și suficient de ramolit încât să creadă că pe fundația unei societăți comuniste înțepenite între stalinism și comunismul radical de tip asiatic putea clădi o structură coerentă de putere la nivel mondial. Culmea, în ultima sa perioadă, Ceaușescu își luase ca aliat principal de constituire a unei alternative la FMI o țară tăcută și, culmea, aflată într-o alianță de circumstanță cu SUA. E vorba de China. 

Chinezii au fost de acord, dar în scurt timp au venit evenimentele din 1989, când inclusiv ei erau s-o pățească. Pentru a evita dezastrul, au coborât milităria din pod, dând dovadă de o hotărâre teribilă: „cine mișcă mișcă mort!” – a fost mesajul cât se poate de clar dat de conducerea chineză. În paralel însă, structurile cele mai intime ale PCC au intrat în alertă. S-au făcut grupuri de lucru care au pus cap la cap toate informațiile pe care le aveau pentru a înțelege lumea. Și în acel context s-a pus în discuție inclusiv planul pe care-l agreaseră cu defunctul Ceaușescu. Concluzia la care au ajuns a fost una cât se poate de surprinzătoare. Dar până să ajungem la concluzia lor, vom mai face două halte în alte zone ale lumii.

Libia lui Gaddafi, dincolo de ceea ce se speculează, era o țară extrem de prosperă. Dacă mă apuc să înșir beneficiile sociale ale țării veți spune că aberez. Pur și simplu nu vă va veni să credeți! Să faci dintr-o bucată de deșert o țară de o asemenea prosperitate e chiar o minune, pe care Gaddafi o reușise. Țara nu doar că nu avea datorii, dar avea un imens fond suveran de investiții, care accelera prosperitatea țării. Ce s-a întâmplat? Pur și simplu, pe nepusă masă, Gaddafi a fost atacat mișelește. A vrut să se refugieze în mijlocul tribului său, dar a fost omorât pe parcurs, iar corpul mutilat a fost expus într-un mall. Unde, semn de mare inteligență, libienii și-au făcut selfie-uri cu el. Totuși, unde greșise? O să înțelegem imediat.

Dar înainte, vom mai face o haltă în… Siria. De asemenea, țară prosperă, în care oamenii trăiau armonios, indiferent de religia avută. Țara nu avea nicio datorie, se dezvolta, iar cetățenii beneficiau de un sistem social extrem de bine pus la punct. Având în vedere că Al Assad era medic, se investise enorm în sistemul medical, care era unul dintre cele mai performante din zonă. În afara meciurilor cu Israelul – care anexase în sfidarea reglementărilor internaționale Înălțimile Golan – Al Assad era prieten cu toate statele arabe. În plus, a încercat să se apropie de SUA pentru a fi lăsat în pace, apelând la băsescu. Partea proastă a fost că băsescu era un papagal care avea relațiile cu SUA prin intermediul Ambasadei din România, astfel încât tentativa sa s-a pierdut între cablograme. Ceea ce a urmat știți: un război radical, în care „statele surori” au complotat cu Israelul și SUA pentru a-l elimina. În final, Al Assad și familia au fost nevoiți să se refugieze în Rusia.

Ce a urmat în țările respective este, de asemenea, de studiat deoarece formează un pattern pe care-l cunoaștem: sărăcia! În Libia un război intern surd face ca hălci din țară să fie deținute de diverși indivizi care, în realitate, sun proxy-uri ale unor puteri externe. Populația e sărăcită, iar petrolul este jefuit de companiile occidentale prezentate ca „investitori strategici”. Ce fac companiile străine? Absolut nimic. Sau, mai bine spus în termenii lor, asigură petrolului libian accesul la piață. Adică Libia îl extrage și-l plasează acestor companii care-l vând, păstrându-și grosul profitului. Libienii abia își acoperă costurile, iar când echipamentele le crapă, le înlocuiesc cu unele scumpe, occidentale, pe care le iau prin intermediul creditelor garantate cu petrolul din subteran. Marfă, nu-i așa?

În Siria e și mai tragic. Nordul țării e cucerit de Turcia, câmpurile petroliere sunt „sub protecția” SUA, adică americanii fură de acolo în nesimțire, fără să dea nimic Siriei. Asta în timp ce țara e condusă de un terorist care a lăsat costumația tradițională și și-a pus un costum occidental pe el. Culmea, a ajuns să se laude că a electrificat țara. În fapt nu a făcut altceva decât să refacă infrastructura pe care tot el o bombardase. Iar de refăcut a refăcut-o prin intermediul unor credite occidentale care au dus prețul energiei electrice la valori absolut imposibile. Sărăcia este constanta universală a Siriei. În plus femeile sunt violate de teroriștii care acum reprezintă statul, iar bărbații care nu sunt „în linie” dispar în timpul nopții, înfundând pușcăriile mai mult sau mai puțin oficiale. 

Dar în România nu e așa, veți spune. Într-adevăr, nu e așa întrucât România a fost rezilientă. În ce sens? Veți înțelege imediat. Spre deosebire de țările anterior menționate, România avea de primit bani din afară, avea o industrie integrată și o populație relativ tânără în 1989. Astfel încât, pentru a destabiliza țara a fost nevoie de timp. Imaginați-vă că doar jefuirea datoriilor pe care le avea de încasat Ceaușescu a durat până până la planul de „reconstrucție” a Irakului. Astfel, de la datoriile vândute de Petre Roman cu „cent pe dolar” până la datoriile cedate pe gratis de băsescu a fost cale lungă! Nu mai vorbesc de datoriile „trase pe dreapta” de Patriciu sau Văcăroiu. Dacă vă întrebați cum de-a ajuns Repsol jucător în liga superioară a petrolului, ar trebui să știți că răspunsul e în România. Exact la fel și pentru OMV.

Industria românească a fost pusă pe butuci la fel de programatic precum datoriile. De la „privatizarea prin metoda MEBO” la „privatizarea pe 1 $”, am avut, de asemenea, un drum al Golgotei. „Cu toate acestea se trăiește mai bine, spun idioții!”. De fapt, în termeni reali, se trăiește la fel ca înainte. Asța cum aici s-au ieftinit bunurile de larg consum, la fel s-a întâmplat și-n Occident și peste tot în lume. Orice om de pe suprafața Pământului poate spune că acum se trăiește mai bine decât în urmă cu 20 de ani. Un exemplu: în 1990 un occidental avea nevoie de un an de salariu pentru a-și cumpăra o mașină; în 2019 de doar 7 luni! Cu alte bunuri de consum situația e mult mai bună!

Ce s-a mai întâmplat la noi? Piața internă a fost invadată de junk-uri occidentale (care de fapt erau chinezești, aduse aici prin proxy), industria locală distrusă, astfel încât treptat, prin intermediul deficitului de cont curent și a celui bugetar s-a ajuns la ultra-îndatorarea țării. Desigur, după standardele lor, România nu e îndatorată cât ar trebui. Oricum în prezent s-a trecut la stadiul 2, cel de sărăcire a populației în numele datoriei care trebuie plătită. Așadar, inerția pe care am simțit-o a fost determinată de lichidarea acumulărilor lui Ceaușescu, acum urmând să avem soarta sirienilor și a libienilor. Cu altă cuvinte, vine nota de plată sau, mai bine spus, răsplata.

Dar cu ce-au greșit România, Siria și Libia de au fost sacrificate atât de radical? Cu un element minor: au ignorat mafia occidentală a datoriei, descurcându-se excepțional pe propriile picioare. Pe măsură ce tehnologia și comunicațiile s-au dezvoltat, astfel de excepții nu puteau fi lăsate. Și, cu toate acestea….

E momentul să revenim la China. Suntem în 1989, atunci când propaganda occidentală a pus tunurile pe China cu ocazia evenimentelor din Piața Tiananmen. Autoritățile de atunci au reacționat dur, nedând nicio șansă scenariului pus la punct de Occident. Astfel, în loc să avem o schimbare de regim, China a luat-o aparent pe calea stalinismului cel mai dur. Însă, în paralel, așa cum am spus deja, autoritățile au demarat un studiu amplu pentru a înțelege cum poate fi continuat regimul. S-au adus în discuție problemele de zi cu zi care marchează societatea: sărăcia, lipsa bunurilor și încetinirea progresului. De asemenea s-a ajuns la o concluzie interesantă, anume că performanțele macroeconomice ale țării valorează zero dacă nu sunt dublate de un atașament al populației față de conducere. Se poate ajunge – spuneau ei – în situația absurdă a României care, în ciuda dezvoltării și a poziției financiare de invidiat, se poate destrăma într-o noapte. Studiindu-se atașamentul occidentalilor față de societățile lor s-a înțeles că e mai simplu decât își imaginau, dar și complicat în același timp. Secretul atașamentului constă în asigurarea prosperității individului(sau a iluziei acesteia), astfel încât dacă regimul e amenințat să pice, ei să simtă că pierd „acumulările”, adică prosperitatea. Iar prosperitate înseamnă capacitatea individului de a consuma. Astfel, omul fiind natural împins spre consum, impulsionează și economia care trebuie să producă mai mult. De asemenea, s-a înțeles rolul proprietății private și a liberei inițiative. După care s-a înțeles inclusiv viabilitatea modelului propus de Ceaușescu, cel al băncii-alternativă la FMI. 

De fapt, spus pe scurt, chinezii au înțeles și și-au însușit misterele „mașinii de făcut bani”. Mulți nu înțeleg nici acum că banul înseamnă credit. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai bogat, cu atât ai mai multe credite. Dar nu e o capcană? Nu, dacă știi cum să joci jocul. Atât ca om simplu, cât mai ales ca țară. Iar ca țară, China a mers impecabil în direcția respectivă. Modelul occidental din „zonele speciale” a fost extins treptat. De asemenea, chinezii nu au lăsat intrarea aberantă a occidentalilor și au căutat permanent să stăpânească tehnologia. Pe măsură ce modelul s-a extins, s-a extins și bunăstarea chinezului de rând. Care bunăstare a impulsionat economia. E o morișcă simplă pe care dacă știi cum să o pui în mișcare rulează în favoarea ta. La fel cum, în ceea ce privește atașamentul omului de rând, s-a mers în direcția urmărită. Simplu și fără surprize.

Abia când China a stat pe propriile picioare, devenind a doua putere economică mondială, dar cu valențe de a fi prima, a pus în aplicare „planul Ceaușescu”, prin înființarea Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură (Asian Infrastructure Investment Bank – AIIB). Și nu s-a oprit aici întrucât China joacă pe cartea creditului inclusiv la nivel de contracte bilaterale de liber schimb, unde oferă credite în yuani, impulsionând comerțul cu produsele sale. Și-acum putem înțelege de ce China deja nu mai poate fi înfrântă.

Modelul său e unul extrem de isteț întrucât nu urmărește obținerea controlul spre beneficiul unei mafii aflate în spate, ci creșterea ecosistemului din jurul modelului său economic. China, neavând tendințe expansioniste, caută să-și dezvolte parteneriatele comerciale deoarece știe că orice atragere a unei noi economii în ecosistemul său înseamnă inclusiv pentru ea creștere. La fel ca și pentru economia atrasă, fiind vorba de un beneficiu reciproc. 

Poate vă întrebați cum de Occidentul nu face același lucru? Doar modelul e identic. Răspunsul însă e simplu: în timp ce mașina de făcut bani a Occidentului rulează pentru elita din umbră, mașina de făcut bani a chinezilor rulează în direcția impulsionării efectului economic. De asemenea e vorba de confruntarea tânăr-bătrân din care știm bine cine câștigă.

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.