Printre stelele cântului românesc (de orice fel!), o voce a strălucit timp de peste patru decenii prin frumusețea timbrală, agilitatea vocală de excepție, măiestria improvizației și excepționalul ei simț melodic. Denumită „comoara națională” a României, Aura Urziceanu Rully (după numele soțului ei, percuționistul canadian Ron Rully), supranumită Aura Borealis, și-a construit o faimă pe care nici un alt muzician român de jazz nu a reușit vreodată să o atingă, în companii dintre cele mai selecte ale genului. Iar dacă, din păcate, steaua ei a căzut recent în conul de umbră al istoriei, nu este decât vina istoriei în sine, aura ei încă luminând inimile și gândurile celor car au iubit-o necondiționat, nu doar pentru calitățile muzicale dar și pentru caracteru-i de excepție.
Aura Urziceanu s-a născut pe 24 decembrie 1946 într-o familie de muzicieni. Tatăl ei, Nelu Urziceanu, concertmaistru în orchestra radio, i-a fost în același timp și primul profesor care i-a pus vioara în mână. Și totuși regina instrumentelor a părut a fi mai potrivită fratelui ei care a urmat calea tatălui devenind și rămânând violonist profesionst în Germania. „În 1959, Aura Urziceanu a debutat cu piesa «Vreau să cânt și eu la televizor», care s-a dovedit premonitorie, tânăra brunetă, cu păr lung, trăsături delicate și ochi de căprioară încântând publicul nu doar cu frumusețea sa, ci și cu vocea deosebită”, afirmă jurnalista Octavia Constantinescu în articolul ei din 17 septembrie 2023. (Accidentul care i-a năruit visul Aurei Urziceanu. Muzica nu a fost prima alegere a artistei | Newsweek Romania). Conform aceluiași articol, artista avea în vedere dansul mai curând decât cântul, un vis întrerupt de un banal accident care însă i-a deschis alte căi către faimă. Astfel a descoperit cântul în compania profesoarei Florica Orăscu de la Școala Populară de Artă din București; vocea ei s-a făcut remarcată la Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia din 1963, apoi la ediția din 1965, care a propulsat-o pe scena Sala Palatului din București, sau la Teatrul Satiric-Muzical. La 16 ani era distribuită în spectacolul Jazz-jazz-jazz unde cântă în compania unor monștri sacri ai jazzului român la acea oră, pianistul Iancsi Korossy și contrabasistul Johnny Răducanu. Una dintre realizările-i notabile, o adaptare free-jazz a Rapsodiei numărul 1 de George Enescu, i-a deschis porțile către infinitul univers al muzicii de jazz. „Cântam un cântec până mă plictiseam, și atunci, ascultând armonia, am început să cânt o altă melodie. Cornel Chiriac de la radio m-a luat de mână într-o zi la radio și mi-a spus «vino să îți pun muzica pe care o faci tu; se numește jazz și aparține americanilor». Și mi-a pus prima melodie cântată de orchestra Duke Ellington, care pentru mine a fost o revelație fenomenală…și Ella Fitzgerald. Iar când am auzit-o…cânta la fel ca mine! M-am referit la improvizațiile ei pentru care a rămas faimoasă.” (din interviul acordat Rompost). Au urmat turnee în Rusia, Israel și Germania, unde este remarcată de un important producător de la CBC Canada, care i-a oferit contractul pentru televiziune și radio; prima ei aparție canadiană a fost în calitate de oaspete al emisiunii lui Ray St. Germain. Unele anale jurnalistice afirmă că Aura Urziceanu a fugit în Canada! Nimic mai fals, așa cum artista se confesa unui intervievator de la postul de radio Miorița din Toronto, Marina Rîmniceanu, cândva la finele decadei 90; „nu am fugit din România, nu am avut de ce, pentru că familiei Ceaușescu nu-i plăcea jazzul, așa că mi-au dat voie să plec”. Fapt confirmat de nenumăratele ei reveniri în țara pe care a iubit-o întotdeauna; ca excepționalul concert de la Sala Palatului din 1973, ori reprezentarea României la Festivalul Internațional de la Knoke din Belgia din 1971, când Aura Urziceanu aducea României prestigioasa Cupă Europeană, împreună cu Premiul Presei; la fel cum se va întâmpla câțiva ani mai târziu în gimnastica română – când Nadia Comăneci obținea nota maximă, 10, la olimpiada de la Montreal din 1976 – Aurei i-a fost acordată nota 10 de către toți membrii juriului, fapt unic în cei 11 ani de existență ai festivalului belgian.
Revenind la debutul canadian, cînd Aura cânta la unicul club de jazz din Winnipeg, Manitoba, Canada, Club Morocco, acest debut nu a reprezentat doar un succes uriaș pentru tânăra româncă, dar și șansa de a se face auzită chiar de „ducele” jazzului american. Duke Ellington se afla la Winnipeg chiar în seara când artista intrepreta alături de septetul de jazz la clubul respectiv. Conform amintirilor artistei, norocul a făcut ca Duke Ellington după concertul său să nu găsească o masă la restaurantul de lângă club, unde dorea să ia cina; ducele atunci a fost invitat la club la o băutură din partea casei chiar în timp ce Aura cânta. Impresionat de incredibilul ei talent vocal, ducele invitat-o la masă, a doua zi la o sesiune de jazz doar cu el la pian, oferindu-i apoi un bilet de avion la New York. Așa a început una dintre cele mai fructuoase și extinse cariere din jazzul modern și posibil a întregii muzici așa-zis „ușoară” a României. Nimic ușor în întreaga performanță a Aurei Borealis, deși artista improviza pe orice scenă cu o ușurință și dezinvoltură naturală pe care nici o altă cântăreață româncă a dovedit-o!
Când și-a început turneele cu orchestra Duke Ellington în 1972 Aura Urziceanu își cunoscuse deja soțul, bateristul Ron Rully cu care și-a împărțit o viață de peste 43 de ani plină de evenimente artistice, de iubire necondiționată, dar și de drame familiale (boala congenitală de inimă a băiatului lor, care a necesitat îngrijire specială, ori boala incurabilă a lui Ron, pentru care s-au retras la Barrie, Ontario, Canada, Aura încetând turneele în 2010 pentru a-l îngriji). Ron Rully era el însuși un artist de jazz consacrat, ani în șir percuționist cu Duke Ellington, în cvartetul Moe Koffman, sau înregistrând alături de Oscar Peterson ori Anne Murray.
Mă reîntorc însă la începuturile acelei extraordinare cariere a vieții Aurei, când Duke Elington o va aduce pe cele mai importante scene ale jazzului mondial; Newport sau Carneggie Hall. Un articol publicat pe http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm afirmă că Aura Urziceanu, pe care ducele o prezenta „Aura din România”, a fost aplaudată timp de 18 minute în șir la festivalul de Jazz din 1972 de la Newport. New York Times o declara atunci un fenomen vocal. Același articol afirmă că ducele a încredințat Aurei Urziceanu toate solo-urile feminine până la moartea sa în anul 1974. După debutul de la Carnegie Hall, criticul John S. Wilson publica: „Aura și-a fîcut o apariței la fel de dramatică pe cât de senzațională la debutul de la Carnegie Hall, așa cum și-ar putea imagina până și mintea febrilă a unui scenarist de la Hollywood de pe vremuri…Dansând peste notele în sus, aproape de pragul limitelor auzului, terminându-se cu o notă înaltă…a adus casa plină în picioare și aplaudând.” O altă apariție a Aurei în compania Toronto Symphony Orchestra într-un concert de stil pop-simfonic, a stupefiat publicul canadian prin întinderea vocală de excepție, ușurința cu care interpreta diferite stiluri, de la muzică pop, jazz la aranjamente de muzică clasică, populară sau chiar disco, aducându-i recunoașterea și pe tărâm canadian unde era mai puțin cunoscută decât în Europa sau Statele Unite. „Întinderea ei vocală depășește pe cea a Sarahei Vaughn ori Cleo Laine… afirma criticul canadian John Kraglund. După sunetele auzite pe scena Forumnoaptea trecută, sunt pregătit să cred asta. Iar mai important, era o muzicalitate admirabilă în modul în care își utiliza vocea , care are o claritate și bogăție pe care nici măcar difuzoarele scenei nu au putut-o denatura… Intensitatea crescândă a interpretării piesei Special Way de B. Hughes a făcut ușor de înțeles faptul că a fost favorizată de Duke Ellington ca interpretă a cântecelor sale.” (http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm).Aș aminti aici că ducele de asemenea a dat Aurei șansa de a cânta în compania idolului ei, Ella Fitzgerald.
Ron Rully, Quincy Jones, Aura Urziceanu și Ray Brown
După moartea lui Duke Ellington, Quincy Jones a reușit imediat să o convingă să semneze un contract cu orchestra sa, pe care a însoțit-o în nenumărate turnee în Statele Unite și Japonia, la fel ca și în Europa, la Copenhaga ori Stockholm. Conform mărturisirilor artistei, turneele au coincis cu problemele cardiace ale fiului lor, care a avut nevoie de operație; pentru a-și achita toate obligațiile, atât profesionale cât și familiale, Aura zbura în Statele Unite pentru a cânta seara, după care se reîntorcea în Canada dimineața pentru a fi alături de fiul ei în spital. Iar acest program a durat șase săptămâni! Au urmat alte două luni și jumătate de turnee în Japonia, pentru care Aura a fost nevoită să lase copilul la mama ei în România. Aceste turnee erau foarte intense și nu ofereau nici o clipă de odihnă, în compania unor monștri sacri ai jazz-ului, Quincy Jones, Dizzie Gillespie, Ray Brown, sau Sarah Vaughn. Reînnoirea contractului a adus totuși o relaxare a programului, Aura semnând pentru doar 3 luni de turnee pe an, în rest având concerte și înregistrări. După Quincy Jones au urmat colaborări intensive cu Thad Jones sau Mel Lewis Band, soldate cu un număr impresionant de înregistrări (Everything Must Change, Route 66, I Wish You Well) și apariții alături de cele mai importante jazz big-bands ale Europei, ca Orchestra de Jazz Suedeză, ori Big-Band Radio din Danemarca.
Fiecare înregistrare aducea ceva nou în interpretarea Aurei, rezultând în nu mai puțin de șase versiuni cu piesa Oh, My Love, trei versiuni ale cântecului Special Way ori cele trei interpretări ale piesei I Found Love Again. Cu fiecare cântare, Aura avea altceva de spus, aducând permanent o noutate improvizatorică, o sonoritate inedită, care conferea fiecărei piese un alt caracter. Zeci de înregistrări la Electrecord, Change Records, Supraphon, P-Vine Records, Bask Records, Roton sau Pink Elephant au imortalizat incredibila ei virtuozitate vocală pe care, cred eu, nici o altă cântăreață româncă nu a putut să o atingă. Mai mult, Aura și-a produs propriile aranjamente vocale ale unor piese cunoscute, demonstrând excepționalu-i talent nativ; cântecul lui Frank Sinatra We’ll Be Together Again, As times goes by de Herman Hupfeld, piesă devenită faimoasă datorită filmului Casablanca din 1931, balada lui Harold Arlen Over the Rainbow din Vrăjitorul din Oz, ori cântecul popular britanic Scarborough Fair. De la re-interpretările unor piese cu caracter folcloric (Ionel, Ionelule sau Sanie cu zurgălăi), la versiunile jazzistice ale unor piese clasice (Aria din Suita Nr. 3 în re major de Johann Sebastian Bach sau Rapsodia Nr. 1 de George Enescu) ori propriile adaptări vocale ale unor standarde jazz (ca Take Five semnată Dave Brubeck), Aura a strălucit ca un luceafăr, umflând piepturile românilor de mândria că este a noastră.
Dincolo de activitatea-i artistică de excepție, Aura a dovedit comunității române toronteze că nici caracterul ei nu este mai prejos. Nu a refuzat nici o participarea la întâlnirile artistice ale comunității, pe care directorul de la Observatorul, unica revistă culturală cu activitate constantă și în zilele noastre, domnul Dumitru Popescu le numise simbolic șezători. „Mi-o amintesc pe Aura, la fel ca și pe soțul ei Ron Rully care veneau la șezătorile noastre. Povești frumoase și dezamăgirile Aurei de cum a fost tratată de oameni în care a avut încredere în Romania.” Aura nu a refuzat nici un interviu la diversele invitații ale platformelor media încă active la acea vreme în Toronto. Un redactor de la postul de radio Miorița, Marina Rîmniceanu, mi-a oferit un portret al unui caracter dee excepție: „Aura Urziceanu era de o modestie rară, era o persoană normală din toate punctele de vedere, permanent recunoscătoare pentru orice promovare pe postul nostru. Îmi amintesc că m-a condus acasă cu mașina de nenumărate ori – deși locuiam departe – după interviurile noastre în direct care se terminau noaptea târziu. Am colaborat cu ea intensiv la prezentarea concertului ei în Markham la începutul anilor 2000 și am rămas pentru totdeauna un admirator al caracterului ei ireproșabil.”
O târzie apariție publică a Aurei Urziceanu ar fi trebuit să se întâmple la Palais Royale din Toronto într-un eveniment care ar fi încheiat fulminant anul 2014. Concertul a fost anulat! În iunie 2015 este semnalată ca participant onorific la festivalul de Jazz de la Barrie, care ar fi devenit ultima sa apariție publică, dar din păcate nici un document nu a păstrat o urmă a participării ei la acel festival. Anul 2015 este anul unei pierderi sufletești irecuperabile; moartea soțului Ron Rully după o lungă perioadă de suferință.
Un raport recent al jurnalistei Sakchi Khandelwal oferă o imagine teribilă a existenței actuale a artistei în articolul Forgotten Jazz Artist Aura Urziceanu: A Tragic Tale of Isolation and Neglect; conform acestei scriei, Aura ar trăi într-o mizerie mai mare decât fostul multi-milionar Irinel Columbeanu, uitată într-o casă de bătrâni din Canada, suferind de Alzheimer (https://bnnbreaking.com/world/canada/forgotten-jazz-artist-aura-urziceanu-a-tragic-tale-of-isolation-and-neglect). Nu am reușit să confirm afirmațiile jurnalistei, ori să aflu mai multe despre condiția compatrioatei noastre. Aparent, artista s-a izolat în singurătate, aura ei pălind încet și așezând praful uitării peste imaginea uneia dintre cele mai complexe și meritorii personalități artistice ale României moderne. Nu însă înainte de a trimite comunității ei din țara adoptivă, Canada, un mesaj plin de optimism și dragoste: „Vă urez sanatate. Să vă bucurați de tot ce vă place. Să vă bucurați de familie, de copii, de soare, de ploaie, de flori, de iarba verde. Să vă bucurați de ceea ce noi romanii am moștenit de pe pământul românesc, care este sfânt. Să ne bucuram unii de alții. Nu trebuie să ne complimentăm. Dacă zâmbim, e perfect.” (din interviul acordat Rompost).
Dacă steaua ei a apus, Aura Urziceanu Rully Borealis este și va rămâne pentru eternitate, „comoara națională” a României și mândria diasporei române din Canada.
Ți s-a luat dreptul la istorie, popor român! Ți s-a rupt legătura cu pământul și de aceea acum rătăcești, căci pentru tine, pământul nu a fost nicicând obsesia cuceritorului, ci a fost timp frământat de strămoși!
Popor român, nu te lăsa contaminat de jalnica populație ce te înconjoară, căci populația este asemenea peste tot în lume! Numai poporul este întotdeauna unic întru ființă. Nu fi doar vorbitor de limba română, ci fii trăitor și mărturisitor de suflet românesc!
Trezește-te, popor român! A dispărut sclavagismul dar nu sclavul! Iar sclavul lumii moderne nu se revoltă. Invizibile cătușe te-au înrobit pe nesimțite! Au rămas din tine doar sărbătorile creștine, dar nu și libertatea privilegiului de-a fi creștin! Ai grijă, popor român, căci cei care strigă astăzi că vor să salveze planeta ucid în ascuns popoare și țări! Barbarii civilizați ai lumii de azi aduc pe caii lor iuți, computerizați, în infinite hoarde digitale, otrava unei lumi fără de Dumnezeu. În goana lor nebună, peste trupul popoarelor osândite, aruncă asupra copiilor și tinerilor noștri ispita cumplită a unei libertăți fără aripi, ce zilnic se lovește de tâmpla încărunțită și neputincioasă a părinților lor.
Trezește-te, popor român, ca să vezi că înainte de a ți se lua bogățiile pământului, ți s-a luat demnitatea, iar fără de demnitate ce este un popor, dacă nu o populație de robi ce și-a pierdut simțul adevărului, cerșind zilnic minciuni întronate, resturile căzute de la masa ei? Fii popor, popor român, și nu populație, căci aceasta din urmă este conștiința adormită a unui neam! Trezește-te ca să-ți aperi icoana sufletească, pe care zilnic barbarii lumii civilizate o zdrobesc, oferindu-ți, în schimb, neantul lumii lor! Identitatea, trecutul și mai ales credința, toate acestea sunt deja cruci triste în cimitirul de azi al ființei tale.
Popor român, fii popor, nu populație, căci poporul își apără zilnic libertatea, pe când populația tot zilnic și-o vinde! Poporul suferă, luptă, pătimește ca să-și apere credința, propriile lui rădăcini sufletești și se bucură în taină de noblețea firii lui și, mai ales, de adânca lui credință. Pe când populația pe toate acestea le neagă, căci le vinde zilnic pentru nimicul bunăstării de-o zi. Populația râde de valorile unui neam sau este indiferentă. Ea nu cunoaște jertfa, ci un permanent confort sufletesc, ce-i tranchilizează ființa într-un somn adânc. Poporul își sacrifică ce are mai bun ca să dăinuiască. Populația nu riscă nimic, căci ține la existența ei minoră.
Poporul moare, luptând în picioare! Populația trăiește în genunchi! Poporul are trecut și viitor! Populația – un veșnic mediocru prezent. Din rândul poporului s-au născut și se vor naște veșnic sfinți, martiri, eroi și genii. Din rândul populației, în schimb, se nasc trădătorii, vânzătorii de țară, conducătorii corupți și, mai ales, lipsa de conștiință a unui neam.
Învață din nou, popor român, să spui copiilor tăi povestea cea adevărată și demnă a neamului tău și ai să vezi că vei crește la sânul tău lumini ce alungă întunericul și nu umile și speriate umbre ce-și îndrăgesc peștera. Învață-i să aibă mereu neamul sub pleoape! Sunt momente în viața unui neam, momente de cumpănă, în care ființa lui este amenințată să dispară și nu atât războaiele sau catastrofele naturale, care în mod neașteptat trezesc întregul organism al unui neam prin simplul instinct de conservare, cât somnul conștiinței unui întreg popor. Atunci când o cumplită letargie s-a așezat pe țară, deoarece nimeni n-a mai stat de veghe la granițele ei sufletești. Este ca o cucerire în somn a unui întreg ținut sufletesc a unui neam întreg. Așa au dispărut încet, insesizabil, sub lava istoriei, popoare întregi și, mai ales, imperii ce păreau nemuritoare. Și tot astfel este amenințat astăzi să dispară sub ochii noștri adormiți de somnul conștiinței neamul acesta românesc!
Trezește-te, popor român! Și, mai ales, nu te teme! Fii precum vulturul, care atacat în zbor de corb și lovit în ceafă, nu întoarce capul ca să-i răspundă, ci-și deschide aripile cât mai mult, ca să se înalțe și mai sus, acolo unde corbul nu-l poate ajunge. Așa înalță-te și tu, popor român, deasupra acestei triste istorii trecătoare, prin aripile credinței sfinte, moștenite din neam în neam! Și dacă cândva te va copleși tristețea, să nu-ți fie frică să plângi, popor român, popor-lacrimă, căci numai cei care au plâns din străfundul inimii lor, L-au văzut pe Dumnezeu! Căci tu, popor român, tot timpul ai făcut din suferință o Înviere! Și, mai ales, nu te teme, când lumea străină de Dumnezeu îți spune că ești o margine a lumii! Ce sfântă umilință! Nu te teme, popor român, căci și Nazaretul a fost o margine a imperiului și a dat pe Cel ce a biruit lumea! Și astfel, întru credința ta neclintită, în zilele de mâine, vei tămădui fără de știre lumea bolnavă de azi! Nu te teme, popor român, căci tu ești neam binecuvântat!
A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric via ziuanews.ro.
Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu) de străveche origine desigur şi de o mare adâncime. Un om primeşte de la ursite privilegiul „vieţii fără moarte şi tinereţii fără îmbătrânire”. Acesta trece pe lângă un oraş şi întreabă pe un târgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de când sta oraşul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit oraşul de aci? întrebă el. — Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de păşune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ţine minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfârşit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trâmbiţe, tobe, steaguri, veselie. — De când o oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.
Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î]i răpeau tatarii din turmă şi el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână şi s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi râseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dâmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acuma găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni?
Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbeşti tu? De când sunt eu există toate cîte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari şi rumâni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic”. Omul pururea tânăr râse , îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut.
Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe uliţe mese cu cîte un grămătic şi la ele cei 100 000 de dorobanţi şi seimeni depunându-şi jurămintele asupra formulei:
Juraţi pe această sfântă Evanghelie şi pe această cinstită cruce că veţi fi cu Constantin Vodă un suflet şi un sfat, ascultându-l şi ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât şi în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieţii sale şi în tot cursul vieţii voastre, şi nu veţi fi trădători către el, nici veţi lucra împotriva lui. Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii şi pe cruce, ziceau: da! Ţăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe şi ramuri verzi, mere, lămâi, năramze şi capete de berbeci, sau îi închinau miei şi căprioare sălbatice. Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:
„De ţi-e voia să dăruieşti pe cineva, [î]l dăruieşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci; daca ţi-e voia, să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mâna. Iar daca ţi-e voia să te mânii sau să urgiseşti pe cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă cu toţi boierii tăi şi-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata aşa-i fă. Căci daca şezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruieşti; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oştile tale de tine… Să le dai să bea din destul şi cât vor vrea, şi tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; şi, de-ţi va greşi vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.”
Așa se trăia pe la anul 1520.
Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.
Ea e acoperită cu pietre scumpe şi mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ţinând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoşilor şi între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete şi aripi) şi sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.
Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închişi, căutătura tristă şi întoarsă oarecum în sine însuşi, sprâncenile lungi, nasul fin, faţa lungăreaţă şi palidă, barba mică şi neagră în furculiţe, părul capului lung acoperind spatele şi umerele.
E Ştefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanţ scump care se ‘ncheie într-un engolpion de aur1.
Dar daca vremea, acest veşnic regisor , a scos din nou piesa din arhivă şi ne-o reprezintă astăzi cu costume
schimbate şi cu alţi actori, oare omul pururea tânăr , geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?
Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei , a ţărânei , ci a trecutului?
Notă:
1. Prescrierea unor ctitoreşti odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.
Cu mânecile cămășii albe suflecate, deschisă la primii nasturi, pe model Obama, politicianul român muncește din greu, pentru binele tău, al meu, al nostru. Pe vremuri, cominternistul făcea legea, îmbrăcat în haina tip Mao Tzedun. Avea și el idei de reformare a societății. Cu mâinile „bătătorite” de muncă, ieșea în mijlocul mulțimii care îi sorbea cuvintele, promițând marea și sarea, un altfel de paradis, în care domneau egalitatea deplină, uniforma și bunăstarea. Și, mai ales, liniștea.
Oamenii politici moderni sunt tot timpul îngândurați, preocupați. Par a fi tot timpul pe fugă. Între două șantiere, au timp de un corn, pe marginea drumului. De cafea nu poate fi vorba. Au o țară pe mână, ce Dumnezeu! Un popor de scos din ghearele obscurantismului religios. O națiune de colorat în culorile veseliei date de, eventual, prafuri.
Când lectura ta se rezumă la textele scurte de pe net e firesc să nu vezi cumplita asemănare dintre cele două personaje. Când, deși ai în portofoliu diplome la instituții de prestigiu, nu ai ieșit din casă nici măcar să cumperi pâine, e firesc să fii complet rupt de realitate. Când părinții și bunicii tăi primeau salamul de Sibiu, atât de visat de popor, adus de mașina casei de comenzi direct în bătătură, în timp ce „prostimea” se călca în picioare pentru o pâine, este normal să nu ai habar ce mănâncă azi oamenii de rând.
România este la marginea prăpastiei, cu un picior atârnând, deja, în gol. Și pentru asta suntem toți vinovați.
Străzile nu sunt murdare doar pentru ca avem politicieni de „mare angajament”, ci și pentru că noi facem mizerie. Spitalele sunt focare de infecție nu doar pentru că niciun manager de spital nu este cocoțat acolo pe criterii de competență, ci și pentru că unii din noi sunt certați cu apa și săpunul. Școala e în cădere liberă pentru că părinții au pretenția să îi învețe pe profesori cât fac 2+2, dar și pentru că dascălii sunt plătiți în batjocură. Societatea se prăbușește sub ochii noștri. Pare că ne-am obișnuit cu ideea. Stăm și ne văicărim că ne fură austriecii pădurile, americanii gazul, rușii aerul.
Nu, nimeni nu ne pune arma la tâmplă și nimeni nu ne tâlhărește. Noi ne vindem pe nimic.Din dorința de a ciupi ceva, de la vlădică la opincă, toți sau aproape toți încălcăm reguli și legi, pentru că la noi merge și așa. Apoi ieșim mânioși pe facebook și ne certăm.
Clasa politică e oglinda noastră. În timp ce ne scuipăm virtual, ne tăiem capetele și ne înjurăm, de 30 de ani ei dezmembrează țara și o scot pe șest la mezat. Ei știu că suntem „ocupați”. Vara, cu grătarele și concediul în imensa mare devenită latrină publică, din vina noastră, mâncând alimente alterate și zăcând pe plaje pline de gunoaie. Iarna, cu „sfintele sărbători”, devenite, prin grija celor care ne scapă de „povara” Credinței, chiolhanuri aducătoare de salvare și internare, come alcoolice și o grămadă de accidente. Suntem un popor ocupat cu veselia, hazul de necaz și bancurile.
Cu mațul plin și mintea goală și odihnită. Pentru că o națiune educată ar ridica cu adevărat probleme, îi lăsăm să cumpere arme la mâna a doua, alimente de plastic și apoi ne plângem că nu sunt bani pentru școală. Dar nu prea tare, ce drac să faci acum cu prea multă carte? Țăranii își aruncă recolta pe câmp în timp ce noi ne înghesuim să cumpărăm mere din China. Le luăm copiilor telefoane șmechere să poată, dragii de ei, să butoneze liniștiți în „toaleta” din fundul curții.
O țară în cădere liberă, împinsă discret de la spate. Asta suntem. Și nu, nu e doar vina politicienilor. E, în primul rând, vina noastră.
Ţărănismul debutează în România cu activitatea lui Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) – pe numele său adevărat Ion Isăcescu – agronom, economist, om politic, participant la Revoluţia de la 1848. A promovat agricultura bazată pe metodele tehnice moderne şi pe principii economice de organizare. A contribuit la dezvoltarea ştiinţelor agronomice în România şi este precursor al silviculturii româneşti. A susţinut neîncetat dreptul ţăranilor la împroprietărire.
S-a născut la 24 iunie 1818 la Roman într-o veche familie românească. A studiat în ţară la Academia Mihăileană din Iaşi, apoi a urmat în Franţaagronomia, ştiinţele naturii şi ştiinţele economice.
În timpul Revoluţiei de la 1848, el a fost însărcinat în Comisia delegaţilor boieri şi ţărani să se ocupe cu problema împroprietăririi ţăranilor. În cadrul Comisiei a propus ca ţăranii să fie eliberaţi de boieri şi împroprietăriţi cu pământ, pe care tot ei să-l răscumpere. Pentru această atitudine şi-a atras ura boierilor, iar când turcii au ocupat Bucureştii, Ion Ionescu a fost prins şi trimis în exil la Constantinopol.
În 1857 se reîntoarce în ţară, la Iaşi. Înfiinţează «Jurnalul de agricultură», apoi «Foaia de agricultură practică» şi mai târziu «Gazeta satelor». În 1858 publică studiul «Coloniile agricole din sudul Basarabiei», efectuat în urma unei perioade de documentare la faţa locului.
În iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit director al statisticii din Moldova. Tot acum ocupă postul de profesor de contabilitate, economie politică şi financiară, care durează doar câteva zile, pentru că la deschiderea cursului a făcut afirmaţii care au stârnit nemulţumirea conducerii şi i-au cauzat destituirea.
După Unirea Principatelor s-a mutat la Bucureşti şi a înfiinţat publicaţia săptămânală «Ţăranul Român», în care militează pentru drepturile ţăranilor clăcaşi şi susţine înfăptuirea reformei agrare. Reacţia nu întârzie să apară. Boierii se constituie împotriva lui şi-l dau în judecată cu acuzaţia că făcea agitaţie pentru că scria în presă despre emanciparea ţăranilor. A fost condamnat la trei luni de închisoare la mănăstirea Neamţului.
În anul 1862 merge la Expoziţia Universală de la Londra, unde caută să se intereseze despre ultimele noutăţi în materie de tehnică agricolă. La întoarcere a înfiinţat o agenţie pentru procurarea şi desfacerea de maşini agricole.
Pentru că era unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai chestiunii ţărăneşti, Cuza l-a chemat la el în 1864 pentru a-i cere părerea cu privire la reforma agrară pe care o avea în vedere. După adoptarea legii rurale în toamna aceluiaşi an, a fost numit inspector general al agriculturii pe ţară, având ca principală sarcină supravegherea înfăptuirii reformei. Timp de cinci ani, cât a fost inspector general al agriculturii, a organizat expoziţii şi concursuri agricole, a înfiinţat mai multe pepiniere, a condus o perioadă Institutul de agricultură de la Pantelimon, a fost profesor de agricultură la Şcoala Normală din Bucureşti etc. În această perioadă şi-a desăvârşit cunoaşterea realităţilor social-economice de pe teren, care s-a concretizat în lucrări importante publicate pe cheltuiala guvernului.
În ciuda activităţii extrem de bogate desfăşurate, în 1869 postul de inspector ocupat de Ion Ionescu este desfiinţat din cauza aceloraşi critici necontenite la adresa nedreptăţilor la care continuau să fie supuşi ţăranii.
După încheierea bruscă a activităţii de inspector, împreună cu fratele său, istoricul şi omul politic Nicolae Ionescu, cumpără de la stat moşia de la Brad (un sat modest în apropiere de Roman) şi se instalează definitiv acolo ca întreprinzător particular. De acum încolo numele lui se va lega de această moşie. Aici a avut la dispoziţie toată priceperea lui pentru a înfiinţa o fermă model.
Pe moşia de la Brad a înfiinţat o fermă model mică, pentru ţăranii mai puţin înstăriţi, o fermă model mare pentru marile exploatări agricole şi o şcoală de agricultură. În baza rezultatelor practice a publicat lucrarea «Agricultura română la Brad» (1886).
La 7 septembrie 1871 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1876 a fost ales deputat în colegiul 4 Roman. Ca deputat a reuşit să treacă legea pentru împroprietărirea tinerilor căsătoriţi şi legea prin care se vindeau ţăranilor moşiile statului împărţite în loturi. Era deosebit de atent faţă de mandatul pe care îl primise şi ţinea dări de seamă detaliate pentru alegători.
Academicianul Amilcar Vasiliu, cel care a cercetat viaţa şi opera lui Ion Ionescu de la Brad şi a publicat Operele acestuia, apreciază că opera sa cuprinde 42 de cărţi şi broşuri, pentru un total de 5.500 de pagini tipărite doar în cursul vieţii sale. A scris aproape 400 de articole conţinând circa 2.000 de pagini, publicate în gazete din ţară şi străinătate. Alte scrieri şi manuscrise rămase însumează alte circa 6.000 de pagini. Traducerile se ridică la circa 500 de pagini. Aşadar totalul scrierilor lui Ion Ionescu de la Brad se estimează la circa 14.000 de pagini.
2. Dezvoltarea curentului ţărănist de gândire economică
Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.
Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc.
II. CONCEPTE
Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.
Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau:
• aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
• adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori, indiferent dacă erau indigeni sau străini;
• susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine).
Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C. Stere, fondatorul acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic ţărănist:
a) economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi imprimau uncaracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană;
b) ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul.
Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii.
III. PRIORITĂŢI
Constantin Stere
Pornind de la aceste considerente, exponenţii curentului economic ţărănist apreciau că agricultura trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea – clasa socială fundamentală pentru o îndelungată perioadă istorică. Pentru înfăptuirea acestor deziderate, se preconiza constituirea unuistat ţărănesc, în care guvernarea ţării urma să revină apărătorilor intereselor agriculturii şi ţărănimii.
În privinţa dezvoltării industriale a ţării, ei îşi manifestau scepticismul privind şansele reale de reuşită ale proiectelor de industrializare elaborate de economiştii de alte orientări. În opinia lor, era recomandabilă dezvoltarea ramurilor industriale legate de valorificarea produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură.
Politica economică în guvernarea PNŢ
Politica economică recomandată şi aplicată de exponenţii curentului economic ţărănist în perioada guvernării PNŢ de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea viza, între altele:
• dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect consolidarea economică a ţărănimii înstărite;
• dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită a proprietarilor agricoli mici şi mijlocii;
• limitarea, pe cât posibil, a intervenţiei statului în viaţa economică;
• stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.
Curentul economic ţărănist în contextul crizei economice mondiale
Aplicate în condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menţionate au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia.
Către sfârşitul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii curentelor dirijste, unii exponenţi ai gândirii economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în viaţa economică şi în speţă, pentru reglementarea activităţii sectorului privat bancar şi comercial.
IV. REPREZENTANŢI
Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz, Victor Jinga, Gheorghe Zane; pe poziţii apropiate acestui curent s-a situat Gheorghe Taşcă.
Virgil Madgearu
1. Virgil N. Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici.
După absolvirea studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru Studierea Conjuncturii Economice, editorul unor publicaţii economice.
Participant de tânăr la viaţa politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc, parlamentar şi ministru.
Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940.
Principalele sale lucrări sunt: «Doctrina ţărănistă» (1923), «Agrarianism, capitalism, imperialism» (1936) şi «Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial» (1940).
Sub aspect conceptual şi metodologic, Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a liberalismului neoclasic.
El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea cercetarea sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat.
Apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, aprecia Virgil Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz, distorsionat de factori cum erau:
• slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;
• insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate, cu precădere din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;
• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând din dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;
• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933.
Analizând structura economiei româneşti interbelice, Virgil Madgearu constata prezenţa unui puternic sector economic necapitalist, compus, în principal, din sectorul de stat şi din micii producători agricoli. Alături de acesta exista un sector economic capitalist, format din întreprinderi private industriale, bancare, comerciale etc.
Comparând principalii indicatori ai dezvoltării celor două sectoare şi în special, volumul forţei de muncă, economistul român concluziona că sectorul necapitalist dispunea de o extensiune considerabil mai mare decât sectorul capitalist. În esenţă, arăta el, economia românească avea un caracter semicapitalist (sau predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu putea fi încadrată în sistemul economic capitalist.
Referindu-se la dezvoltarea agriculturii româneşti, Virgil Madgearu considera că aceasta urma să capete un caracter intensiv, ca rezultat al presiunii demografice care genera o suprapopulaţie agricolă. În opinia lui, proprietatea ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale (şi numită, de aceea, proprietate de muncă) reprezenta o formă de organizare social-economică necapitalistă şi necolectivistă, chemată să armonizeze interesele producătorilor agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile cu celelalte categorii socio-profesionale.
De pe poziţiile curentului economic ţărănist, Virgil Madgearu a respins ideea înlăturării subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general. Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export.
În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a cunoscut modificări notabile.
Astfel, până la începutul anilor 1930, Virgil Madgearu a criticat intervenţia statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică.
Acţionând în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre România şi unele ţări din Europa centrală.
Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice ulterioare, Virgil Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considera benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică, aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere. Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.
Ion Răducanu
2. Ion Răducanu (1884-1964), după absolvirea studiilor medii în ţară şi a Şcolii Comerciale din Graz (Austria), şi-a continuat pregătirea în Germania. El a obţinut licenţa şi doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea ştiinţifică a reputaţiilor economişti A. Wagner, G. Schmoller, M. Sering
şi alţii. A desfăşurat activitate didactică la Universitatea din Bucureşti, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost între 1931-1940) şi la Şcoala Centrală de Cooperaţie.
Membru marcant al PNŢ, a fost parlamentar şi ministru.
Trunchiul de bază al ştiinţei economice, aprecia I. Răducanu, era format din patru discipline: economia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi istoria gândirii economice. Aceasta din urmă cuprindea două subdiscipline distincte: istoria teoriei economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale teoretice) şi istoria doctrinelor economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative).
Ion Răducanu este autorul unor contribuţii valoroase privind viaţa şi activitatea unor personalităţi ale gândirii economice universale şi româneşti, cum erau A. Smith, S. de Sismondi, K. Marx, G. Schmoller, I. Ionescu de la Brad, D. Pop Marţian şi P. S. Aurelian.
Studierea problematicii cooperaţiei deţine un loc central în opera sa. Ion Răducanu se familiarizase încă din tinereţe cu teoria şi practica cooperatistă din România, Germania şi alte ţări. Cooperaţia era, în viziunea sa, forma optimă de organizare, comercializare şi finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure bunăstarea materială a ţărănimii. Exprimând această idee într-o formulare plastică, economistul român arăta că mama cooperaţiei era nevoia economică, iar tatăl ei era firea pricepută a ţăranului.
Mişcarea cooperatistă dădea expresie solidarismului liber consimţit al micilor producători, prin care se asigura echilibrul social-economic. El critica practica din unele ţări, inclusiv din România, privind caracterul obligatoriu al asocierii cooperatiste.
Ion Răducanu era conştient de limitele materiale şi financiare ale sistemului cooperatist. Pentru întărirea forţei cooperativelor, el preconiza fuzionarea şi federalizarea acestora, precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul.
Cooperaţia era, în viziunea lui I. Răducanu, ca de altfel, şi a altor reprezentanţi ai curentului economic ţărănist, un pilon al statului ţărănesc. Formula economică ţărănistă, afirma el, se confunda cu cea cooperatistă.
Gheorghe Taşcă
3. Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul exponent al gândirii economice liberale neoclasice din ţara noastră în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a situat pe poziţii apropiate de curentul economic ţărănist. Beneficiind de o pregătire de specialitate deosebită (licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept şi în ştiinţe economice la Paris), el a desfăşurat o îndelungată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost în anii 1929-1930) şi preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România.
Este autorul unor manuale studenţeşti de largă circulaţie în epocă, între care «Curs de economie politică» (publicat în mai multe ediţii în perioada 1923-1945), precum şi al lucrărilor «Problemele economice şi financiare» (1927), «Politica socială a României» (1940) şi altele.
G. Taşcă aprecia, sub influenţa lui L. Walras, că noţiunile de economie politică şi, respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente. Obiectul de studiu al acestora îl formau:
• ştiinţa economică pură (sau economia socială) care reprezenta un sistem
de reflecţii economice general valabile;
• ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), care indica regulile de aplicare ale ştiinţei economice. Acestea trebuiau să ţină seama atât de cadrul general, cât şi de particularităţile fiecărui tip economic şi ale fiecărui moment istoric;
• politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi redistribuiriiprodusului social.
Referindu-se la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G. Taşcă se pronunţa pentru îmbinarea metodei deductive (a cărei importanţă fusese exagerată, în opinia sa, de economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea istorică, precum şi pentru utilizarea cu discernământ a metodelor psihologică şi matematică.
Doctrinele economice moderne şi contemporane, aprecia el, pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii:
• doctrine de orientare liberală sau individualistă;
• doctrine de orientare socialistă sau colectivistă.
Pilonii liberalismului economic sunt economia modernă de piaţă, care asigură armonizarea intereselor materiale personale cu cele colective şi statul de drept, bazat pe egalitatea în drepturi şi îndatoriri dintre indivizi.
Gheorghe Taşcă s-a referit pe larg la rolul proprietăţii private şi al iniţiativei economice individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale economiei de piaţă. El definea proprietatea privată drept o categorie economică indispensabilă, o necesitate economică şi un fapt istoric. De pe aceste poziţii, el cerea extinderea şi difuziunea (sau, după expresia sa, democratizarea) proprietăţii, cât şi – în spiritul solidarismului social – consolidarea funcţiei sociale a acesteia.
În dezbaterile privind proprietatea şi eficienţa economică în agricultură, G. Taşcă a susţinut oportunitatea reformei agrare de după primul război mondial şi, în acelaşi timp, a evidenţiat obligaţiaproprietarilor vechi şi noi de a folosi eficient pământul primit sau rămas.
Procesul de consolidare a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii era, în opinia sa, îndreptăţit din punct de vedere social, dar el determina o scădere a eficienţei economice, fapt atestat de statisticile timpului. Pentru remedierea acestei situaţii, G. Taşcă propunea constituirea şi, în perspectivă, generalizareaexploataţiilor agricole mari, cu caracter intensiv, care dispuneau de avantaje privind costurile de producţie, organizarea muncii, resursele financiare şi altele.
În viziunea sa, exploataţia agricolă mare, organizată sub forma unei cooperative agricole, urma să păstreze caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi a inventarului agricol. El a respins categoric posibilitatea – evocată de alţi teoreticieni ai cooperaţiei, cum era V. Jinga – de transformare treptată, în interiorul cooperativelor agricole, a proprietăţii private în proprietate colectivă.
G. Taşcă a adoptat o poziţie de neîncredere şi, după caz, de respingere faţă de proiectele ce preconizau forme alternative de organizare economică. În acest sens, el a combătut teoria social-economică corporatistă elaborată de M. Manoilescu. Eventuala aplicare a recomandărilor acestuia, susţinea G. Taşcă, ar duce la crearea unei structuri artificiale a economiei naţionale, la dependenţa întreprinderilor industriale de subvenţiile bugetare şi la dezorganizarea relaţiilor comerciale internaţionale datorită taxelor vamale insurmontabile. Industrializarea forţată ar avea consecinţe contrarii celor preconizate de M. Manoilescu, adâncind disproporţiile din schimburile dintre industrie şi agricultură în interiorul ţării şi deteriorând poziţia României în economia mondială.
Gheorghe Zane
4. Gheorghe Zane (1897-1978), originar din Galaţi, a urmat studii juridice la Universitatea din Iaşi, întrerupte de participarea la primul război mondial ca voluntar în armata română. A obţinut licenţa în ştiinţe juridice la Iaşi în 1920 şi doctoratul în ştiinţe economice cu teza «Metode şi sisteme contemporane în teoria valorii la Bucureşti» în 1923. Zane a urmat o carieră didacticăuniversitară mai întâi la Iaşi (conferenţiar 1924-1929, profesor 1929-1944), apoi la Bucureşti (profesor 1945-1948 la Catedra de economie politică şi raţionalizare de la Şcoala Politehnică, ca succesor al lui M. Manoilescu).
Militant al PNŢ încă din tinereţe, Zane era apropiat de fruntaşii ţărănişti I. Mihalache şi V. Madgearu şi a devenit unul dintre doctrinarii economici ai acestui partid după dispariţia lui V. Madgearu şi retragerea altor fruntaşi din generaţiile mai vârstnice. În cazul formării unui guvern naţional-ţărănist în urma alegerilor parlamentare din 1946, lui Zane urma să i se încredinţeze funcţia de ministru al economiei. Aflat în detenţie între 1948-1955, iar ulterior acceptând concesii ştiinţifice şi politice, Zane a lucrat ca cercetător economic la Bucureşti. A fost ales membru corespondent (din 1965) şi titular (din 1974) al Academiei R.S.R.
Principalele sale scrieri din perioada interbelică sunt: «Economia de schimb în Principatele Române», Bucureşti, 1930; «Legislaţia fiscală română şi comparată», Iaşi, 1937; «Elemente pentru studiul economiei politice», Iaşi, 1938. Ulterior, a mai publicat: «Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea», Bucureşti, 1970; «Nicolae Bălcescu. Omul şi opera», Bucureşti, 1975.
Preocupările sale ştiinţifice s-au îndreptat în trei direcţii: gândirea economică şi socială universală, istoria economică românească şi finanţele publice.
Economia era, în opinia sa influenţată de şcoala istorică germană, produsul activităţilor economice ale unui popor, într-o epocă şi pe un teritoriu determinat. Studiul ei se putea face pe două căi: dinamică – cunoaşterea formelor de organizare economică privite în succesiunea lor, şi statică – cunoaşterea activităţii economice la un moment dat.
Dintre modelele de periodizare a dezvoltării economice a popoarelor, Zane adoptă pe cel elaborat de economistul german K. Bücher, cuprinzând trei trepte succesive: economia casnică (în antichitate), economia orăşenească (în Evul Mediu) şi economia naţională (în epoca modernă).
Zane şi-a construit propria viziune social-economică, aflată la intersecţia dintre marxism şi gândirea economică ţărănistă, prin filtrul căreia a receptat idei ale narodnicismului rus, şcolii istorice germane, solidarismului francez şi ale altor curente.
Economia ţărănească se baza pe folosirea forţei de muncă, a pământului şi a uneltelor proprii, în vederea satisfacerii nevoilor imediate prin autoconsum şi a restului nevoilor prin schimb.
Statul ţărănesc, susţinea Zane, era forma de organizare politică a unei naţiuni compuse în majoritate din ţărani. Economia naţională a unui stat ţărănesc întrunea, inevitabil, trăsături de dezvoltare autarhică, izolată de circuitul economic mondial. Această concluzie era, cel puţin în parte, în disonanţă cu deviza naţional-ţărănistă privind porţile deschise pentru capitalurile şi mărfurile străine.
În sfera finanţelor publice, Zane a examinat legislaţia în materie din anii 1920 şi începutul anilor 1930, făcând aprecieri pozitive asupra reglementărilor lui N. Titulescu (1921) şi V. Brătianu (1923). Din comentariile sale, rezultă că era adeptul impunerii globale şi personale a veniturilor, împletită cu impunerea diferenţiată, în cote progresive, a veniturilor elementare. De pe aceste poziţii susţinea principiul discriminării în impunerea veniturilor, în funcţie de provenienţa acestora, veniturile din muncă urmând a se bucura de un tratament fiscal mai favorabil. El respingea reglementările fiscale introduse de V. Slăvescu în 1934, prin care se desfiinţa impozitul global şi se introducea, ca impozit complementar, o supracotă. Obiecţiile sale vizau, în esenţă, impunerea avantajoasă a unor venituri ridicate provenind din mai multe surse şi, în general, reducerea sarcinii fiscale a celor cu venituri mari, fapt care diminua veniturile bugetului de stat.
Ca istoric al economiei româneşti, Zane a formulat unele constatări şi concluzii interesante. Astfel, el considera că dominaţia otomană asupra ţărilor române a avut, în afara consecinţelor negative cunoscute, o consecinţă pozitivă privind monetizarea timpurie a relaţiilor de schimb. Trecerea la economia capitalistă, susţinea Zane pe baza materialului documentar, era condiţionată de existenţa atât a unei economii monetare, cât şi de o mentalitate adecvată acestei realităţi.
5. Ernest Ene, doctor în economie, se va înscrie în perspectiva economică a lui Madgearu – în principal prin lucrarea sa «Spre statul ţărănesc» publicată în 1932, după ce înainte unele capitole au văzut lumina tiparului în Dreptatea.
În concepţia lui Ernest Ene, ca şi la V. Madgearu, statul ţărănesc se caracterizează printr-o structură economică specifică având drept celulă gospodăria agricolă ţărănească, iar drept caracteristici unirea muncii cu proprietatea mijloacelor de producţie şi consumul propriu. La acestea se mai adaugă şi faptul că produsele agrare nu găsesc un plasament remuneratoriu decât la export, precum şi o cultură politică specifică, de tip parohial.
Toate acestea determină ca în edificarea statului ţărănesc să se ţină seama de o constantă a psihologiei sociale ţărăneşti şi anume individualismul ei, concretizat în setea de pământ, sub forma intrării în posesie a titlurilor de proprietate. Aceasta face ca formarea de asociaţii, de ferme agricole, cu un randament superior al producţiei la hectar să fie o acţiune extrem de delicată. Pentru că, argumentează Ernest Ene, înfiinţarea marilor unităţi agricole cu dotarea tehnică necesară de mii de hectare, ar reînfiinţa vechile latifundii. Or, condiţia de viaţă a producătorilor primează în faţa randamentului sporit al producţiei la hectar.
„Viaţa de fiecare zi a plugarului este mai bună în gospodăria lui proprie decât în căzărmile improvizate ale marii culturi iar randamentul net al marilor exploatări este foarte îndoielnic”. Pe lângă acestea, transformarea agriculturii în sens capitalist, al concentrării în ferme mari, este foarte dificilă deoarece lipseşte capitalul necesar care nu poate fi procurat prin metode forţate, dictatoriale.
Cât priveşte relaţia dintre statul ţărănesc şi industrializare, Ernest Ene ia poziţie hotărâtă împotriva tezei reacţionare: „România, ţară eminamente agrară”. El recunoaşte superioritatea productivităţii industriale faţă de cea agricolă precum şi necesitatea industriei petrolului, a lemnului, a industriei extractive pentru dezvoltarea economică a României. Totuşi, pentru întemeierea unei industrii naţionale eficiente, autorul consideră că sunt necesare următoarele condiţii şi factori de producţie: materii prime, capital abundent, mână de lucru şi debuşee asigurate. Or, dacă România posedă o bună parte din materiile prime şi mână de lucru abundentă, ceilalţi doi factori de producţie: capital şi debuşee îi lipsesc. „Capitalul pentru că nu-l are, debuşeurile pentru că piaţa internă este prea redusă, iar debuşeele externe sunt de multă vreme ocupate de industrii vechi şi puternice”.
În această ordine de idei, Ernest Ene consideră, împotriva productivităţii absolute a industriei, susţinută în epocă de Mihail Manoilescu, că nu contează atât productivitatea unei industrii „cât partea ei de contribuţie la îmbunătăţirea raporturilor de schimb dintre produsele agricole şi cele industriale, bineînţeles în favoarea celor dintâi, şi aceasta pentru restabilirea echivalenţei de schimb, astăzi net defavorabilă agricultorilor (…) acele industrii care se mărginesc a acapara valorile produse de agricultură şi a forţa apoi o repartiţie necorespunzătoare aportului de muncă şi riscuri a fiecăruia nu pot găsi în faţa noastră o apărare”.
Concurenţa făcută de industriile ţărilor dezvoltate pe pieţele internaţionale produselor unei industrii tinere ar greva asupra preţurilor de cost şi, în consecinţă, asupra eficienţei economice, ceea ce îl determină pe autor să conchidă că pentru statul ţărănesc ar fi mai avantajos să exporte aceste materii prime „decât sub forma unor produse industrializate în condiţiuni inferioare“.
În concluzie, pentru Ernest Ene „Statul ţărănesc trebuie să fie forma de guvernare a unui popor a cărui majoritate este alcătuită din ţărani, adică din proprietari de mici parcele de pământ, pe care ei îl cultivă cu mijloace mai mult familiale, consumând în gospodăria proprie cea mai mare parte a producţiei lor”.
Gromoslav Mladenatz
6. Gromoslav Mladenatz (1891-1958) este unul dintre promotorii învăţământului de cooperaţie din România, alături de Virgil Madgearu şi Ion Răducanu.
A studiat la Academia Comercială din Berlin. În 1920, devine profesor la Academia de Studii Cooperatiste din Bucureşti. În 1926, devine Doctor în Ştiinţe Economice şi Financiare al Universităţii de Ştiinte Economice şi Sociale din Köln. În 1929, conferenţiar, în 1932 profesor agregat, iar din 1936 până în 1951 este profesor titular si rector, între 1947-1950 la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Între 1935 şi 1940 este conferenţiar la Şcoala Internaţională Cooperatistă din Basel. Între 1948-1958 este Membru corespondent şi colaborator al Institutului de Cercetari Economice al Academiei. A fost deopotrivă membru în Comitetul de Direcţie al Alianţei cooperatiste Internaţionale din Manchester, membru al Biroului International al Muncii şi membru fondator al Institutului Internaţional de Studii Cooperatiste. Este numit Preşedinte al Centralei Cooperativelor de Import-Export, şi Director general al Institutului Naţional al Cooperaţiei. A fost Preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei Române.
Printre lucrările sale se numără «Histoire des doctrines cooperatives», P.U.F. Paris, 1933; «Tratat general de cooperaţie», Bucureşti, 1934; «Cooperaţia în economia agricolă», Bucureşti, 1935.
În concepţia lui, relaţiile pe care le stabileşte o cooperativă cu celelalte unităţi economice sunt relaţii private. Deosebirile între o cooperativă şi o altă unitate economică apar în legătură cu scopul înfiinţării, modul de constituire şi de funcţionare. Scopul asocierii nu este profitul, ci satisfacerea unor nevoi comune de natură materială sau culturală a oamenilor în calitate de producători sau consumatori. Ca organizare piramidală, grupurile de cooperative se asociază, fie în plan teritorial, fie în plan sectorial, în federale. Federalizarea este un mod de economie organizată în care integrarea unităţilor se face de jos în sus, este opusă sistemului centralist, articularea întreprinderilor cooperatiste fiind posibilă doar prin pârghii economice. În acest fel, sistemul social cooperatist se deosebeşte atât de sistemul capitalist, cât şi de sistemele socialiste.
După părerea sa, exprimată în «Tratat general de cooperaţie», cooperativa este „o asociaţie liberă, de un număr nelimitat de persoane, mici producători ori consumatori, care urmăresc satisfacerea anumitor necesităţi economice, prin înfiinţarea unei întreprinderi comune, care organizează un schimb reciproc de servicii între asociaţi şi asociaţie”.
Din cercetarea experienţei internaţionale, Gromoslav Mladentz desprinde următoarele caracteristici fundamentale ale mişcării cooperative:
• mişcarea cooperativă este o acţiune de emancipare a claselor muncitoare ale naţiunii; ea pleacă de la ideea organizării intereselor muncii;
• iniţiativa proprie a celor interesaţi priveşte autoajutorarea; puterea publică, nu poate, eventual, decât să coordoneze şi să sprijine această acţiune de ajutor propriu;
• cooperaţia urmăreşte un scop anume: spiritul de solidaritate şi nu de competiţie al celor întovărăşiţi, introduce principiul „înţelegerii pentru viaţă” în locul „luptei pentru trai”;
• cooperaţia face apel la om pentru a se întovărăşi cu alţi semeni de-ai săi; capitalul nu este decât un mijloc de realizare a ţelurilor instituţiei, ea nu urmăreşte câştigul, ci aduce servicii şi este deschisă tuturor;
• cooperaţia este o economie colectivă, toate sau numai o parte din funcţiile economice ale participanţilor se trec în sarcina întreprinderii comune;
• cooperaţia nu este o instituţie izolată, ci numai o celulă a unei mari organizaţii federative, pusă în serviciul interesului public;
• organizaţia cooperativă este perpetuă; acumularea de fonduri comune serveşte la viitoarea dezvoltare a mişcării;
Potrivit opiniilor formulate de Gromoslav Mladentz în numeroasele sale cercetări, cursuri predate şi intervenţii publice, şi sintetizate în lucrarea «Istoria gândirii cooperative», mişcarea cooperatistă reprezintă o forţă mondială. Nu există, aprecia el, „o ţară socotită civilizată în care cooperaţia să nu fi luat, după împrejurările locale, o dezvoltare mai mare sau mai mică. Sute de mii de asociaţii cooperative, de cele mai variate şi mai numeroase feluri, presărează toate părţile globului“. Excepţiile de la această regulă a epocii sale sunt Italia şi Rusia, unde subliniază el, mişcarea cooperativă şi-a pierdut autonomia şi este pusă în slujba regimului politic dominant. Generalizarea acestor asociaţii la scară naţională şi internaţională este de natură să realizeze „o ordine economică şi socială care să se sprijine nu pe luptă, ci pe înţelegere, nu pe spiritul de competiţie, ci pe solidaritate, nu pe dominaţia întreprinderii de câştig, ci pe întărirea venitului din muncă”.
A consemnat pentru dumneavoastră Robert Păiuşan – «Gândirea economică românească în perioada interbelică»
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/05/Ion-Ionescu-de-la-Brad.jpg640474Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-05-19 20:28:462024-05-19 20:28:46Curentul țăranist de gândire economică și gândirea economică românească în perioada interbelică
Prezint, în cele ce urmează, un compendiu al ideilor și faptelor esenţiale care, după părerea mea, trebuie cunoscute și înțelese de orice tînăr din România doritor să priceapă pe ce lume trăieşte şi, eventual, chiar să schimbe ceva din această lume, potrivit aplecării înnăscute a omului de a se face util comunităţii în care trăieşte: cea locală, cea naţională, cea planetară. Pretind celor ce vor încerca să respingă şi să combată ideile de mai jos, să nu facă asta înainte de a aprofunda cu bună credinţă întreg textul care urmează.
Nu urmăresc să răspândesc aceste idei pentru ca în numele lor să se producă o reacţie politică. Ci doresc ca aceste idei să fie prezente în mintea tinerilor ca ipoteze, ca păreri pe care, în timp, să le verifice când vor putea. E bine să nu piardă din vedere aceste ipoteze atunci când analizează fenomenele şi evenimentele din jurul lor. Și mai ales atunci când vor încerca să găsească soluții problemelor cu care se confruntă.
Aceste idei ilustrează punctul de vedere naționalist din care ne propunem, în mod deliberat și programatic, să cercetăm și să apreciem lumea în care trăim.
Fii naționalist!
Naționalist în limitele adevărului. Nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, ca popor, noi suntem interesați de căutarea, aflarea și rostirea adevărului.
A fi naţionalist înseamnă să pui deasupra oricărei idei politice imperativul supraviețuirii ca neam, ca națiune, ca stat! O supraviețuire în demnitate și prosperitate. Salus Patriae suprema lex! Acest imperativ – Salvarea Patriei este legea supremă!, considerăm că este firesc și justificat să guverneze viața politică în toate comunitățile naționale de pe fața pământului. Supraviețuirea și creșterea demografică de calitate este ținta naturală, firească, de la Dumnezeu lăsată pentru fiecare soi de ființe! Deci și pentru om!
Naționalismul nu are nimic de ascuns. Este singura ideologie care poate fi promovată în respectul deplin al adevărului. Ca naționaliști, nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, fiind preocupați de edificarea și creșterea noastră ca națiune, suntem interesați de aflarea și rostirea adevărului. Numai pe adevăr se poate întemeia ceva durabil.
Politica interesului comunitar, național, pune deseori în adversitate persoane și popoare. În asemenea cazuri, cel puțin una din părți, dacă nu cumva amândouă, se fac vinovate de păcatul de a concepe politica interesului național în afara respectului pentru adevăr, pentru dreptate. Fac, din această perspectivă, afirmația cea mai importantă pentru liniștea și elanul sufletesc al politicianului român tînăr și idealist, pornit să se pună în slujba Neamului, dar și a lui Dumnezeu: între interesele Neamului românesc și respectul adevărului nu există nicio contradicție, nicio incompatibilitate. Atâta vreme cât ne vom ține aproape de obiectivele social-politice formulate de ideologii naționalismului românesc, în frunte cu Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu, vom avea de partea noastră deopotrivă argumentul adevărului istoric și argumentul legitimității.
În rezumatul cel mai succint, obiectivele noastre pot fi cuprinse prin formula eminesciană:
„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare”.
Așa cum au fost ele formulate până acum de gânditorii și luptătorii pentru ideea națională, obiectivele autentic românești nu lezează drepturile legitime ale altor comunități sau popoare, nu contrazic morala creștină, nu se abat de la principiile justiției. Preluarea și promovarea acestor obiective nu riscă să pună pe cineva, cu atât mai mult pe un tînăr, în situația de a se dezice de ceea ce Dumnezeu a sădit mai bun în el.
Ca români, nu vă temeți de aflarea și rostirea adevărului! Așa cum se tem alții! Nu puțini! În fața lui Dumnezeu, a celorlalte seminții și a propriei noastre conștiințe, nu avem nimic de ascuns! Dimpotrivă, în numele adevărului avem de corectat sau infirmat, prin dovezile cuvenite, o sumedenie de calomnii și neadevăruri puse în circulație pe seama noastră, a românilor. De asemenea, importante fapte și evenimente istorice așteaptă să ne facem datoria față de ele și să fie scoase din întunericul uitării ori al ocultării, pentru a fi puse în circuitul valorilor publice, universale.
Sunt, din păcate, multe popoarele a căror istorie consemnează evenimente pentru care urmașii de azi au toate motivele să se rușineze, să-și pună cenușă în cap și să prezinte scuze altor popoare. Recunoașterea publică a acestor vinovății este un pas pentru care omenirea trebuie să se pregătească sufletește și mental. Procesul globalizării, acceptabil și benefic chiar în anumite limite, impune cu necesitate instaurarea unui climat inter-națiuni de încredere, de armonie și colaborare, de concordie. Recunoașterea cu seninătate a greșelilor trecutului face parte din preliminariile unei globalizări în armonie și bună înțelegere. Un examen lucid al trecutului istoric românesc ne pune pe noi, naționaliștii români, în situația reconfortantă de a nu înregistra abuzuri sau daune majore aduse de înaintașii noștri altor popoare, unor comunități umane. Nu a fost lipsită de greșeli și păcate istoria noastră, dar aceste greșeli sunt mai ales față de noi înșine, față de politica autentică a interesului național, pe care deseori am abandonat-o ori am conceput-o greșit. Sau am trădat-o…
Pe parcursul unei istorii milenare, românii nu au practicat niciodată adversitatea sistematică (și tâmpă!) față de un popor sau altul, față de vreo țară. Iar când neprevăzutul istoriei i-a pus pe români în situația de ocupant al unui teritoriu străin, românii s-au comportat remarcabil de demni, de reținuți în a produce suferinţe Celuilalt. La fel, față de prizonieri. În general, față de adversarul învins, aflat oareșicum la discreția învingătorului, românii s-au purtat cu un fair play pe care istoriografii români nu s-au învrednicit să-l evidențeze cum se cuvine, iar istoricii străini l-au ascuns metodic.
Noi, românii, avem o poziție privilegiată față de adevăr. O datorăm părinților și înaintașilor noștri. Ea trebuie să inspire politicianului român deopotrivă încrederea în sine, în cei pe care îi reprezintă, ca și obligația de a trata de la egal la egal cu oricine! Nu avem niciun motiv real pentru a ne fi rușine de noi, ca români!
Avem toate motivele ca să ne vindecăm de complexul de inferioritate de care suferă mulți politicieni și intelectuali de-ai noștri, mai sărăcuți cu duhul, în relațiile lor cu alte culturi, cu alți politicieni sau intelectuali, străini. Consemnăm și subliniem obligația de a combate cu seninătate și fermitate mulțimea de interpretări și comentarii asupra istoriei noastre, asupra firii poporului român, concepute cu rea credință, cu rea voință, nu din ignoranță, ci, de cele mai multe ori, cu program de denaturare a adevărului istoric. Elaborarea și propagarea unor interpretări voit false, defăimătoare, neconforme cu realitatea, cu adevărul, este expresia și efectul unui anti-românism tot mai vizibil, mai bine organizat, mai profesionalizat…
De aceea, din decalogul nostru nu poate lipsi conștientizarea, demascarea și combaterea anti-românismului! Un imperativ de maximă actualitate și urgență.
Problema națională trebuie aprofundată cu prioritate, deoarece lumea de azi și de mâine pune fiecare popor și fiecare țară în conflict de supraviețuire cu alte popoare și mai ales în adversitate cu politica de globalizare. Dacă această adversitate se va tranșa în favoarea mondializării, a globalizării, asta va însemna dispariția statelor naționale, a raselor și națiunilor, în favoarea unui model uman așa zis multi-rasial și multi-cultural. Acest model promovează amalgamul cultural și al raselor, dispariția identității naționale.
În mod paradoxal, față de lumea animală atitudinea considerată a fi cea mai corectă este atitudinea ecologică, de protejare și prezervare a raselor, a speciilor, de salvare a acestora cu eforturi oricât de mari dacă este cazul. O grijă specială este acordată identificării și înmulțirii exemplarelor care ilustrează cel mai bine atributele rasei, ale speciei sau clasei respective de ființe.
Pe plan uman însă, ideea de a păstra puritatea și identitatea rasială este considerată o idee retrogradă, chiar criminală. Și asta pentru că se consideră, în mod fundamental greșit, că preocuparea pentru ideea și idealul de puritate etnică sau rasială ar fi de sorginte nazistă! Ba unii afirmă chiar că este ideea responsabilă de hecatomba umană din cel de al Doilea Război Mondial!
Nimic mai fals decât această abuzivă reductio ad Hitlerum, în care avem motive să vedem o diversiune grosolană, orientată împotriva progresului uman autentic. Teoriile așa zis rasiste sunt mult mai vechi şi au autori diverși, englezi, fracezi, americani, evrei, germani, unii dintre ei deosebit de serioși ca metodă științifică. Inclusiv autori asiatici. Nazismul este un accident istoric, nu poate fi luat în serios pentru a discredita o teorie care are justificarea ei în absolut! Nazismul nu a inventat rasismul, ci l-a compromis sau, mai probabil, nazismul a fost invocat pentru compromiterea cercetării ştiinţifice a raselor umane. A fi împotriva conservării raselor și etniilor, în forma în care rasele au ajuns în epoca modernă, înseamnă a fi împotriva naturii și a lui Dumnezeu.
Prin epoca modernă înțeleg epoca în care popoarele și statele ajung să conștientizeze și să practice planificarea istoriei, încercând să reducă rolul hazardului, al întâmplării în Istorie! Planificarea istoriei nu se poate face fără transparență și consens. Ideea de protecție și consolidare etnică, rasială, trebuie să fie unul dintre consensurile majore și definitorii ale lumii moderne.
Firește, ca orice lucru omenesc, naționalismul (inclusiv rasismul „pozitiv”) a cunoscut și el forme denaturate, aberante chiar, în numele său au fost săvârșite abuzuri și excese care au sfârșit prin a compromite ideea. Ea trebuie reluată cu seninătate și luciditate. Iar primul gest va fi unul reparatoriu față de victimele falsului naționalism. Așadar, afirmarea ideii naționale trebuie să includă condamnarea exceselor șovine, a falsului naționalism, a naționalismului agresiv, de paradă etc. Sunt multe formele sub care naționalismul a degenerat, de cele mai multe ori cu intenția de a compromite ideea națională. În acest scop, ca prim pas, va fi să ne folosim corect de cuvinte re-punând în circulație cuvîntul șovin, respectiv șovinism. Cuvîntul șovin, șovinism a dispărut din vocabularul mass mediei în ultimii douăzeci de ani, fiind folosit cu acest sens peiorativ cuvîntul naționalism, ca sinonim al lui șovinism! Vedem în acest fapt aparent mărunt o dovadă în plus a conspirației împotriva ideii naționale, a strădaniei nelegiuite de a compromite naționalismul… De amploarea și eficiența acestei diversiuni ne dăm seama din faptul că nu s-a dat în acest sens niciun ordin expres, vizibil, transparent, ci au fost folosite căi de comunicare oculte, ascunse de opinia publică, ordine la care s-a supus întreaga massmedia, cu o unanimitate îngrijorătoare.
Suntem patrioți, aceasta fiind chiar o obligație constituțională, iar cei mai norocoși dintre noi sunt naționaliști. Dar nu suntem șovini! Dimpotrivă, vedem în șovinism atitudinea cea mai păguboasă pentru idealul naționalist, iar în plan strict uman șovinismul este o dovadă de precaritate intelectuală, de stupiditate.
Ar trebui să distingem net între rasism și șovinism. Din păcate cuvîntul rasism a fost încărcat pe nedrept cu un noian de conotații negative. Din această pricină folosirea cuvîntului rasist cu sens neutru, chiar pozitiv, ridică unele dificultăți. Poate că ar fi cazul să apelăm, pentru o vreme, și la câteva sinonime posibile, precum etnicism, etnocentrism sau chiar rasialism… Înțelesul acestor cuvinte: concepția potrivit căreia diversitatea rasială este o podoabă și o binefacere pentru omenire, este expresia ideii de bine și de frumos care a guvernat Creația. Rasele trebuie prezervate și ocrotite, iar programele și politica de metisare a raselor trebuie declarate crime împotriva umanității. Nota bene: pare de domeniul evidenței faptul că există asemenea politici și programe de metisare a raselor, de corcire a umanității. Mai greu de identificat sunt autorii acestor programe. Printre promotorii de serviciu, scenariștii filmelor de la Hollywood, din ultimii 40-50 de ani, care lucrează cu metode și șabloane evidente pentru specialiști, dar pentru publicul larg deosebit de eficiente…
În mod apăsat subliniem că la nivelul individului atribuim și recunoaștem ființei umane dreptul și totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da astfel naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Nu descurajăm asemenea relații, dar nu admitem politica de încurajare, promovare sau provocare a metisajului etnic sau rasial.
Societatea așa zis multi-culturală și multi-rasială spre care vor unii să ne îndreptăm va fi o abdicare de la demnitatea și frumusețea ființei umane! Politica așa zis anti-rasistă este fals umanitaristă, ea a fost lansată și promovată de cercuri și structuri oculte, obsedate în fapt de un exclusivim rasial, violent șovin, vecin cu demența, cu paranoia!
Promotorii anti-rasismului de după al II-lea Război Mondial se dovedesc a fi în fapt activiștii unui șovinism dezgustător, ai unui exclusivism etnic și religios criminal, împins până la genocid. Un genocid deseori subtil, insesizabil, așa cum s-a desfășurat până acum genocidul complex, pe multe căi practicat, împotriva rasei albe, a indo-europenilor, a creștinilor. Afirm cu toată seriozitatea că problemele grave pe care le are demografia popoarelor europene, ale așa zisei rase albe, nu sunt întâmplătoare, nu sunt datorate unor cauze scăpate de sub control, ci sunt provocate, sunt planificate la nivelul unor structuri de putere planetare și oculte, criminale.
Rasele și etniile, „neamurile” cu care Dumnezeu a binecuvîntat omenirea, sunt egal îndreptățite la existență și prosperitate în demnitate. Deplângem și respingem orice iluzie și amăgire de sine a celor care ar putea considera că rasa ori neamul de care aparțin ar avea un statut de excepție, de superioritate și exclusivitate față de celelalte popoare și rase. Omenirea a suferit destul din pricina acestor rătăciri, a acestor rătăciți printre noi…
A fi patriot este o stare naturală, de normalitate. Prin natura sa individul este programat genetic să fie capabil de sacrificiul suprem pentru salvarea speciei, a neamului său, a Patriei. A fi naționalist înseamnă însă mai mult decât a-ți da viața pentru binele comunitar, al Celorlalți! A fi naționalist înseamnă să-ți dedici viața Celorlalți, Neamului. A fi naționalist este un har de care au parte cei mai aleși dintre noi. Este un noroc sau un blestem, căci mulți naționaliști au plătit cu viața crezul lor! Nimănui nu i se poate reproșa neputința de a fi naționalist.
Naționalitii autentici sunt solidari între ei. Rasiștii autentici la fel ar trebui să fie și ei! La fel cum solidare sunt și persoanele autentic religioase, indiferent de religia lor.
Într-o discuție pe Calea Victoriei cu Petre Țuțea, văzându-l cât de înfocat este ca naționalist, Nae Ionescu i-a cerut învăţăcelului său să propună un portret al „bunului român”. Nea Petrache a răspuns prompt și memorabil prin ceea ce Marcel Petrișor a numit pentalogul lui Petre Țuțea:
Să fie creștin, pătruns de taina Mântuirii noastre prin Iisus
Să fie oricând gata să dea totul pentru Neam și Țară
Să respecte femeia, chip al Maicii Domnului pe Pământ
Să fie onest și sincer cu sine însuși și semenii săi
Să fie un bun profesionist, în stare să se bucure când întâlnește un român mai capabil, mai performant.
Nota bene: am redat cu cuvintele mele acest pentalog, pe care l-am ținut minte ca inventar de idei.
Cred că din cele cinci „porunci” ale lui Petre Ţuţea cea mai potrivită, mai „imperativă” pentru noi, românii, este capacitatea de a ne bucura atunci când în preajma noastră se iveşte un ins, un român, un om mai deştept, mai puternic, mai performant decât noi. Se pare că ne lipseşte în mod specific şi va trebui să o educăm la fiecare român, capacitatea de a veni cu inima deschisă în sprijinul vecinului sau colegului mai norocos, mai performant, mai talentat, ajutându-l să-şi pună în valoare întreg potenţialul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, spre binele Neamului şi al Omului. Prea sunt mulţi românii care nu ştiu să se bucure de norocul de a avea de-a face cu unul mai deştept, mai inspirat, mai creativ decât ceilalţi. Şi nu sunt puţini românii şi, oamenii în general, roşi de invidie când cel de alături, frate, vecin sau coleg, se dovedeşte a fi mai bun.
Ca naționalist, ca om normal adică, bucură-te de norocul altuia! Iar dacă nu-ți poți reprima invidia, fii măcar atât de inteligent și dă-ți seama că face parte din norocul vieții tale să ai de-a face cu oameni mai deștepți, mai puternici și mai talentați decât tine, pe care să-i sprijini cu inima deschisă în a-și afirma talentul și celelalte daruri cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu. Va fi și spre binele celorlalți, deci și spre binele tău! Iar capacitatea ta de a recunoaște și respecta meritele și munca altuia este un dar tot de la Dumnezeu! Nu-l refuza!
A te bucura de succesele altuia este forma cea mai potrivită de a arăta că am înţeles şi am preţuit cum se cuvinte principiul suprem al Creaţiei: infinita diversitate, faptul că nu există doi, ci numai unu, adică numai unicate, fiecare cu particularitatea sa născătoare de fapte ne-mai-săvârşite vreodată. Străduiește-te să te cunoști și să te înțelegi pe tine însuți, pentru a descoperi fărîma de unicitate cu care te-a dăruit Dumnezeu. Ești dator să-ți pui în valoare unicitatea! Unicitatea cu care te naști nu-ți aparține, la fel cum nici șansa de a te naște, viața ta însăși nu-ți aparține, nu ai dreptul să faci ce vrei cu ea, să dispui după bunul plac! Așa cum nu poți spune „acesta este copilul meu și fac ce vreau cu el!”, la fel cu viața ta trebuie să te străduiești să faci ce trebuie, să vrei să faci ce trebuie! Și să te străduiești să pricepi ce trebuie să faci! Să vrei să faci!
Voința de a făptui în folosul Neamului este definitorie pentru naționaliști.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.
La data de 17 mai 1919, locuitorii Aradului întâmpinau cu multă lumină în ochi și căldură sufletească Armata Română eliberatoare. În 17 mai 1919, Regimentul 6 Vânători a intrat dinspre Curtici, pe drumul care astăzi îi poartă numele, „Calea 6 Vânători”, avându-l în frunte pe colonelul Teodor Pirici.
Aceasta este imaginea intrării triumfale a Armatei Române în Arad la data de 17 Mai 1919. În dimineaţa zilei de 17 mai 1919, ostașii români din Regimentul 6 Vânători şi-au făcut intrarea în municipiul Arad, venind dinspre Şofronea.
Întâmpinat cu saluturi călduroase de către comisarul regal și primar, colonelul Pirici a răspuns:
„Am venit în Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe orașul Arad. Armata română a venit ca să apere orașul. Fiți convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune și naționalitate.”– Teodor Pirici, colonel, 17 Mai 1919.
În ziua de 16 mai, avocatul dr. Sever Istravnic a anunțat autoritățile că a doua zi vor sosi trupele române. S-a constituit un comitet de întâmpinare, din care au făcut parte avocații dr. Sever Ispravnic, dr. Teodor Papp și dr. Eugen Costina. Cu concursul autoritățile militare franceze și al administrației maghiare s-a organizat o paradă militară. În 17 mai 1919, Regimentul 6 Vânători a intrat dinspre Curtici, pe drumul care astăzi îi poartă numele, „Calea 6 Vânători”, avându-l în frunte pe colonelul Pirici.
Dr. Sever Ispravnic a binecuvântat armata română rostind cuvintele:
„Astăzi își primește acest Arad, răsplata credinței sale într-un ideal. Aceasta este ziua cea mare, în care viteaza armată română, în numele lumii civilizate, înfăptuiește idealul unirii noastre cu românii de pretutindeni”.
În acele momente, studenții Institutului Teologic-Pedagogic fluturau cele două steaguri, iar mulțimea adunată a întâmpinat-o cu flori și urale. Pe unele instituții a fost arborat tricolorul românesc. În fața primăriei, au fost adresate cuvinte de bun venit din partea conducerii locale. Momentul a însemnat începutul instaurării administrației românești
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/05/1.-17-mai-1919-foto-muzeu.jpg610800Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-05-17 21:14:362024-05-17 21:14:36LECȚIA DE ISTORIE: La 17 mai 1919, olteanul Teodor Pirici a eliberat Aradul și a fost întâmpinat cu multă căldură sufletească
Au sosit la București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.
O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni.
Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului.
Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care, muncind, dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară.
Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers, face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea.
Și tot în această vreme, vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om” așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig. Consistă această țară din călăi și din victime?
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/09/Mihai-Eminescu-22geniul-nebun22.-Cine-era-cu-adevarat-poetul-izbitor-de-frumos-si-cu-o-voce-care-te-hipnotiza.jpg9441456Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-05-15 15:56:492024-05-15 15:56:49Mihai Eminescu – Armata română și nelegiuirea stârpiturilor care stăpânesc această țară
Revenind la debutul canadian, cînd Aura cânta la unicul club de jazz din Winnipeg, Manitoba, Canada, Club Morocco, acest debut nu a reprezentat doar un succes uriaș pentru tânăra româncă, dar și șansa de a se face auzită chiar de „ducele” jazzului american. Duke Ellington se afla la Winnipeg chiar în seara când artista intrepreta alături de septetul de jazz la clubul respectiv. Conform amintirilor artistei, norocul a făcut ca Duke Ellington după concertul său să nu găsească o masă la restaurantul de lângă club, unde dorea să ia cina; ducele atunci a fost invitat la club la o băutură din partea casei chiar în timp ce Aura cânta. Impresionat de incredibilul ei talent vocal, ducele invitat-o la masă, a doua zi la o sesiune de jazz doar cu el la pian, oferindu-i apoi un bilet de avion la New York. Așa a început una dintre cele mai fructuoase și extinse cariere din jazzul modern și posibil a întregii muzici așa-zis „ușoară” a României. Nimic ușor în întreaga performanță a Aurei Borealis, deși artista improviza pe orice scenă cu o ușurință și dezinvoltură naturală pe care nici o altă cântăreață româncă a dovedit-o!
