Articole despre valorile românești.

nicolae ionescu-sisesti, neurolog roman

Nicolae lonescu Siseşti s-a născut la 11 februarie 1888, în satul Siseştii de Jos din judeţul Mehedinţi, în familia preotului Constantin Ionescu. Fratele său mai mare a fost viitorul savant agronom Gheorghe lonescu-Siseşti, directorul Institutului de Cercetări Agronomice al României şi, în repetate rânduri, ministru al agriculturii.

După încheierea cursului primar, viitorul medic a fost trimis la seminar, pentru a urma cariera tatălui său. Citind, către sfârşitul studiilor secundare, cursul de filozofie pozitivă al gânditorului francez Auguste Comte, a luat însă hotărîrea de a se consacra unei cariere ştiinţifice. S-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, între anii 1919-1925 continuându-şi studiile în Franţa. A ocupat apoi, prin concurs, posturi de extern şi apoi de intern în câteva spitale pariziene, remarcându-se printre colegii săi datorită unei deosebite capacităţi de muncă şi înclinației spre activitatea clinică.

După ce a obţinut, în 1929, titlul de doctor în medicină cu o teză privitoare la tumorile măduvei spinării, N. Ionescu-Sisești a fost numit şef de serviciu la Spitalul Salpêtrière, leagănul şi centrul vital al neurologiei franceze. Doctorul român a fost, totodată, cooptat în colectivul de organizare a cursurilor de specializare în bolile nervoase, primind, în 1931, Premiul „Potain” al Academiei de Medicină din Paris.

nicolae ionescu-sisesti, dimineata 1933În 1932, N. Ionescu-Siseşti s-a înapoiat în ţară, fiind numit conferenţiar de semiologie nervoasă la catedra de neurologie de la Spitalul Colentina, condusă de dr. Gheorghe Marinescu, iar anul următor a devenit profesor agregat.

Medicul a luat parte la elaborarea unor importante lucrări ştiinţifice îndrumate de Gh. Marinescu, cum au fost cele privind razele mitogenetice – radiaţii emise de celulele vii în curs de multiplicare – şi studiul redactat împreună cu Gh. Marinescu, O. Sager şi A. Kreindler, „Tonusul muşchilor striaţi”, publicat în 1937 la Paris. În aceeaşi perioadă, a efectuat cercetări asupra bolilor familiale ale măduvei spinării şi asupra utilizării clinice a reflexului psihogalvanic.

După decesul din 1938 al lui Gheorghe Marinescu, Nicolae Ionescu-Siseşti a fost desemnat titular al catedrei bucureştene de clinică a bolilor nervoase şi electroterapie, iar anul următor a devenit membru corespondent al Academiei Române.

„Ca profesor, menționa doctorul Gheorghe Brătescu în omagiul său publicat în revista Știință și Tehnică, N. Ionescu-Siseşti impresiona printr-un excepţional talent oratoric: înlănţuirea ideilor sale era riguroasă, vocabularul se remarca prin nuanţare, debitul şi pronunţia erau parcă ale unui actor experimentat. Ascultătorii nu puteau să nu admire, deopotrivă, forţa de sistematizare a materialului prezentat, claritatea demonstraţiilor, ca şi strunirea măiastră a vocii de la catedră. Magistrul era de părere că, în interesul unei cât mai perfecte asimilări a noţiunilor predate, o lecţie trebuie nu numai să instruiască, dar să şi emoţioneze, drept care asigurarea ţinutei estetice a expunerilor sale i se părea a constitui un obiectiv pedagogic de bază.

nicolae ionescu-sisesti, romania 1939În clinică se comporta ca un maestru dornic să stimuleze simţul responsabilităţii discipolilor săi. Prefera să nu formuleze ‘verdictul’ asupra unui diagnostic decât după ce, pe rând, toţi colaboratorii săi, de la externul novice şi până la versatul şef de lucrări, îşi exprimaseră opinia personală.

Investigaţiile sale ştiinţifice au acoperit un larg registru de probleme. A cercetat stăruitor leziunile provocate de bolile infecţioase ale sistemului nervos, mai cu seamă la nivelul creierului. În ultimii ani ai vieţii a studiat rolul spaţiilor din jurul vaselor sanguine în propagarea bacteriilor, a virusurilor şi a metastazelor canceroase. O atenţie deosebită a acordat encefalitelor copilului mic, preocupându-se de modul în care creierul sugarilor reacţionează faţă de agenţii infecţioşi”.

Eminentul medic român a încetat din viaţă la Bucureşti, pe 16 august 1954. Confraţii care l-au tratat îi puseseră diagnosticul de leucemie, dar când, peste un an, doctorul Ioan Olteanu, colaboratorul său cel mai apropiat, a murit în urma unei afecţiuni prezentând acelaşi tablou clinic, afecţiune identificată a fi histoplasmoza, a devenit evident că cei doi cercetători căzuseră jertfă unei infecţii contractate de la animalele de laborator.

nicolae ionescu-sisesti, universul 1938Histoplasmoza este provocată de anumite ciuperci microscopice care invadează organismul animalelor şi, incidental, al omului, transmiţându-se prin inhalarea sporilor ce plutesc în aer.

„Poate ca împlinirea a o sută de ani de la naşterea profesorului Nicolae Ionescu-Şişeşti ar fi trezit un ecou mai modest în lumea noastră medicala dacă, de curând, nu s-ar fi înregistrat un eveniment ieşit din comun: publicarea, la Editura ‘Praeger’ din New York şi Londra, a traducerii unei monografii tipărite cu peste o jumătate de secol în urma în Franţa de câtre eminentul savant român.

La cunoscuta Editură ‘Masson’ a apărut, în 1932, cartea lui N. lonescu-Siseşti, ‘La syringobulbie. Contribution a la physiopathologie du tronc cerebral’ (Siringobulbia. Contribuție la fiziopatologia trunchiului cerebral), cu o prefață semnata de profesorul G. Guillain, directorul celebrei clinici neurologice de la Spitalul Salpêtrière din Paris, unde compatriotul nostru funcționa atunci ca şef de lucrări. Este vorba de prezentarea unei boli cu manifestări organice multiple la nivelul a diferite sisteme şi aparate, ca urmare a anumitor leziuni de la nivelul bulbului rahidian.

Lucrarea a fost primită la vremea aceea cu mult interes în cercurile ştiinţifice internaţionale, aşa cum se poate deduce şi din faptul că, în presa de specialitate de pe întinsul globului, au fost publicate peste 80 de recenzii şi note bibliografice care îi comentau favorabil apariţia.

nicolae ionescu-sisesti, flacara 1987
Siringobulbia doctorului N. lonescu-Siseşti ar fi putut să aibă şi ea destinul obişnuit al monografiilor medicale pe teme clinice sau de laborator: după câţiva ani de consultare mai mult sau mai puţin asiduă survine aproape inevitabil perioada în care, pe măsura ce noi observaţii şi descoperiri se acumulează în domeniul respectiv şi pe măsură ce noi ipoteze izbutesc să explice mai satisfăcător fenomenele studiate, ele intră cu încetul în uitare. Lucrul acesta a devenit şi mai evident în ultimele decenii, datorită faptului că o serie de ‘revoluţii’ în medicina teoretică şi practică, aşa cum sunt, de pildă, cele prilejuite de utilizarea antibioticelor, de studierea structurilor celor mai fine cu ajutorul microscopului electronic, de constituirea geneticii medicale, au făcut anacronice multe noţiuni de patologie şi procedee de tratament devenite tradiţionale.

Iată însă că în 1986 a apărut, în excelente condiţii grafice, traducerea engleză a cărţii din 1932 a lui N. Ionescu-Siseşti, traducere făcută de R.T. Ross, profesor de neurologie la Universitatea din Manitoba şi fondator al periodicului ‘Canadian Journal of Neurogical Sciences’.

This slideshow requires JavaScript.

Trebuie precizat că publicarea acestei tălmăciri nu a urmărit să înlesnească documentarea istorică în domeniul neurologiei prin punerea la îndemâna cititorului de astăzi a unui text semnificativ doar pentru nivelul cunoştinţelor dobândite în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Editarea versiunii engleze a monografiei amintite vizează un obiectiv eminamente practic, acela de a-l înarma pe neurologul zilelor noastre cu bagajul de informaţii necesar pentru punerea diagnosticului de siringobulbie şi pentru instituirea tratamentului corespunzător. Tocmai de aceea profesorul Ross a completat traducerea sa cu adnotări menite să-l încunoştiinţeze pe cititor despre progresele realizate de-a lungul ultimelor decenii în studiul acestei boli. Cartea apărută în 1986 nu se vrea deci considerată cu respectul datorat unei venerabile ‘piese de muzeu’, ci cu interesul activ cuvenit unui instrument de lucru.

Tipărirea de către Editura ‘Praeger’ a acestui volum a constituit o surpriză pentru mulţi dintre neurologii noştri, obligându-i să-şi revizuiască aprecierile referitoare la interesul pe care continuă să-l prezinte opera ştiinţifică a lui Nicolae lonescu-Siseşti. Nu este, de altminteri, pentru prima oară când importanţa creaţiei unui om de cultură român este pe deplin recunoscută în patria acestuia abia după ce valoarea ei a fost omologată peste hotare…”, scria, în 1988, doctorul Gheorghe Brătescu despre eminentul neurolog român.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. G. Brătescu, Centenarul neurologului N. Ionescu Sisești, Ştiința şi Tehnică, 1 mai 1988

liviu cigăreanu

Având în vedere că suntem pentru cercetarea istorică, dreptul la liberă exprimare, dreptul la a avea o opinie cu privire la subiectele de interes public și pentru că nici o publicație nu poate fi suprimată conform Constituției României, în acest episod vom vorbi despre Liviu Cigăreanu, avocat de Timișoara și unul dintre înfăptuitorii Marii Uniri, aruncat în pușcăria de la Văcărești de către staliniștii socialiști de la noi.

Pe 7 decembrie 1875 s-a născut Liviu-Ioan-Ştefan Cigăreanu, (7 decembrie 1875, Turda, Comitatul Turda – 18 august 1952, Văcăreşti, Bucureşti), a fost membru de seamă al Familiei Raţiu, om politic, doctor în drept, avocat, notar public, decan al Baroului Timiş şi prefect al Judeţului Timiş-Torontal.

Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul a fost adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor. Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student.

Obține licența la Budapesta, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904 și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept „persona non grata” și se auto-exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii.Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește la Timișoara.

Continuă să pledeze la bară, și devine juris-consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș.

Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Odată cu instaurarea dictaturii sovietice, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins.

Staliniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

emil cioran, corneliu codreanu

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cărţilor mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile subtilităţii, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa, în flecăreală.

Dar vorbele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieţii lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau aşa si mă gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Această naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodată nu s-a dezminţit. Substanţa noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăşi pendularea între o amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
– Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţă.
– Ai dreptate, mi-a răspuns. Sunt totuşi unele semne.
– Mişcarea Legionară, adaug eu.

Şi atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace.

Şi-am înţeles că între daci şi legionari se interpune pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face ispravă şi a te salva, politică şi mistică, iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuia să uite: Căpitanul a fost un gospodar instalat în absolut.

Fiecare credea a-l înţelege. El totuşi, scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele au devenit monştri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Şi aceasta, în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridica singurătatea României.

Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, ţara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană, şi-a readus cerul deasupra României.

Emil Cioran, Conferinţă la radio, 27 noiembrie 1940; „Glasul Strămoşesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940

sfantul andrei, marele lup alb
sfinxul din bucegi

Puţini oameni, cei aleşi, știu că există o singură zi in fiecare an, când, la apusul soarelui deasupra Sfinxului de pe platoul Bucegi, razele blânde înconjoară chipul straniu sculptat în piatră şi coborându-se spre baza anticei statui, formează o piramidă magică… Există o singură zi din an, o zi sfântă, când soarele îşi coboară razele blânde, în trepte, peste Sfinxul ce străjuieşte mândru Bucegii, într-o piramidă magică… În ziua de 28 noiembrie a fiecărui an, pe Platoul Bucegi se întâlnesc oameni aleşi, veniţi din toate colţurile lumii.

sfinxul din bucegi

Sfinxul are trei fețe. În fața sfinxului (la 500 m) se găsește Baba Mare, în stânga la 50 m Falusul sau Daca, la nord Vârful Omu cu Vârful Bucura (piramidal) considerat „Axis Mundi”. Un simbol al misterelor înaintașilor este Sfinxul din Bucegi. El există acolo dinainte chiar de Burebista. Toate fotografiile în care apare Sfinxul sunt luate din stânga sa, deoarece doar partea stângă a rămas oarecum intactă, cea dreaptă fiind practic prăbușită, începând cam de sub scobitura considerată a fi ochiul drept. Chipul Sfinxului (înainte de a fi distrusă fața pe latura dreaptă) semăna cu o ființă umanoidă amfibiană, cu ochii mari, circulari, gâtul rotund etc. Este un chip de ființă umanoidă amfibiană, cu ochii mari, circulari, pe cap configurându-se o creastă. Fața este încadrată de pomeți largi și rotunzi, iar gâtul este aproximativ rotund, cum ar fi astăzi la un om care s-ar îngrășa în zona de sub bărbie. Acest chip confirmă primele legende ale omenirii, care afirmă că din stele a venit cândva o ființă feminină, numită Oriana. Aceasta venea dintr-o lume care trăia mai mult sub apă și mai puțin pe uscat, avea șase degete la ambele mâini, cu membrane amfibiene. Mulți zeu veniți din stele trăiau în lumi subacvative, ființe venite de undeva din stele, cel mai probabil din Orion (Oriana). Se spune că ascunde mistere nebănuite și că ar fi cel mai vechi dintre simbolurile noastre sacre.

Faptul că, în fiecare an, la data de 28 noiembrie, la apus, razele soarelui construiesc o piramidă energetică în jurul lui a devenit de notorietate. „Povestea” este însă complexă. Unii afirmă că Sfinxul ar fi „polul energetic al planetei”, specialiștii precizează însă, că este „o formă ciudată, care a fost săpată în roca conglomerată, printr-o acțiune a vântului care poartă numele de eroziune”.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vicu Merlan, „Dacia Esoterică – Simboluri, Legende și Tradiții (volumul 2)”, cap. VIII Structurile Megalitice (menhiri, tumuli, piramide naturale, sfincși etc.) – VIII. 3.a. Sfinxul din Bucegi, Editura Daksha, București 2023.

horia macellariu, contraamiralul salvator al constantei, constanta

Având în vedere că suntem pentru cercetarea istorică, dreptul la liberă exprimare, dreptul la a avea o opinie cu privire la subiectele de interes public și pentru că nici o publicație nu poate fi suprimată conform Constituției României, în acest episod vom vorbi despre Contraamiralul Horia Macellariu, „Salvatorul Constanței”, eroul Marinei românești „răsplătit” cu uitarea.

Ne aflăm la un moment de cotitură pe Drumurile Memoriei în care cercetăm evenimentele petrecute la 23 august 1944, marea trădare a românilor cu toate consecințele sale nefaste, cât și evenimentele adiacente ce au încununat în mod direct sau indirect această trădare.

Se spune că istoria este scrisă de învingători, însă adevărații învingători sunt marii eroi care au contribuit la dăinuirea popoarelor lor prin mari acte de jertfă ce au permis continuitatea neamului de-a lungul timpului și istoriei ulterioare. De fapt trădătorii au rescris istoria alterând-o. Acești eroi au intrat, cum se și aștepta, în uitare prin acte de ingratitudine și permisivitate și complicitate cu delictul trădătorilor lor.

Jean Pierre Van Stabel

Jean Pierre Van Stabel

Acesta a fost cazul cunoscut al eroului francez uitat al secolului al XVIII-lea, contraamiralul Jean Pierre Van Stabel (1744-1797) care, când s-a confruntat cu forțele englezești în timpul Revoluției Franceze, a luptat împotriva flotei britanice în Marea Mânecii permițând aprovizionarea cu hrană a Franței, pe care atacurile englezilor o puneau în pericol, distrugând navele care aduceau hrană din coloniile franceze de peste mări. Doar o statuie în Dunkerque îi mai amintește prezența. După moartea sa, văduva lui nu a primit nici măcar o pensie din partea statului francez.

Același lucru s-a întâmplat și cu eroina greacă Mado Mavrogenous care și-a pus navele din proprietatea sa în slujba Războiului Grec de Independență din 1821, la care a participat și Alexandru Ipsilanti cu a sa eterie. La bătrânețe, drept răsplată pentru că a contribuit la independența statului grec, i s-a refuzat pensia, deși Mado Mavrogenous sărăcise prin pierderea afacerilor sale.

O altă eroină grecoaică, prima femeie amiral din istorie, Laskarina Boubulina, luptătoare activă pentru independență la bordul propriei nave, Agamemnon, a murit împușcată într-un conflict cu o familie rivală, pe teme matrimoniale.

Poate că tânărul născut la Craiova, provenind dintr-o familie de ardeleni sosiți de peste munți, pe numele său complet Horia Pompiliu Ioan Macellariu cunoștea sau nu aceste exemple, dar știa de nenumăratele acte de dăruire și jertfă ale ofițerilor de Marină din timpul bătăliilor navale pe care le studiase în școlile militare absolvite.

Sunt cazurile marilor noștri eroi despre care nu știm mai nimic sau nu-i cunoaștem deloc, și care au contribuit la dăinuirea unui popor, cum este al nostru, și implicit la continuitatea Europei care și continent, parte din omenirea lumii noastre și istoria ei. Faptele vorbesc de la sine și trebuie să le cunoaștem.

Contraamiralul Horia Pompiliu Ioan Macellariu (n. 10 mai 1894, Craiova, judeţul Dolj – d. 11 iulie 1989, București) a fost militar de carieră, servind în Marina Militară. A studiat la Liceul „Mihai Viteazu” din București, apoi a urmat cursurile Școlii de Artilerie, Geniu și Marină, devenind sublocotenent de marină la 15 iunie 1915.

Erou în Primul Război Mondial, având funcția de comandant al navei de comandament „Principele Nicolae”, fiind în același timp adjutant al contraamiralului Nicolae Negru, comandantul Flotei de Operații româno-ruse de pe Dunăre. Pentru faptele sale eroice din timpul acțiunilor militare din timpul primei conflagrații mondiale, Macellariu a fost recompensat cu Ordinul Coroana României. După terminarea războiului, Horia Macellariu a absolvit Școala de aplicații și apoi Școala de informații pentru ofițeri superiori.

În 1926 a absolvit Facultatea de Drept, după urma căreia a devenit licențiat în drept, iar până în 1928 a obținut doctoratul în științe economice și politice, studiind apoi la Școala de Război Naval din Paris, în perioada 1927-1928. În urma acestei experiențe academice, el a obținut Brevetul de ofițer de stat major. De asemenea, președintele Franței i-a acordat Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare.

La întoarcerea în țară, Horia Macellariu a primit în comandă mai multe nave de luptă, printre care amintim de: „Vârtejul”, „Lascăr Catargiu”, „Mihail Kogălniceanu” și „Regina Maria”.

A mai avut și funcția de profesor, șef al Secției Marină, la Școala de Război (actuala Universitate Națională de Apărare Carol I).

Mai târziu a fost numit ca șef de stat major la Comandamentul Forțelor Navale Maritime, apoi subșef de stat major la Comandamentul Marinei Regale. La 22 iunie 1941, când România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, comandorul Horia Macellariu a fost numit în funcția de șef de stat major la Marinei la Marele Cartier General.

Cu siguranță, momentul care i-a oferit locul în istorie a fost abilitatea politico-diplomatică de a salva Constanța de la distrugere în anul 1944, fără a se trage măcar un obuz. Însă până la acel moment, să vedem alte momente conexe care i-au adus cinste numelui și funcției militare prin faptele sale.

În anii 1943 și 1944 a fost comandantul Forţelor Navale Maritime Române, iar în anii 1944-1945 a fost comandantul Şcolii Superioare de Marină. În anul 1944 a fost promovat la gradul de contraamiral. În perioada 12 aprilie – 14 mai 1944, contraamiralul a coordonat una dintre cele mai mari operații de retragere a unor armate pe calea mării, din cursul celui de-Al Doilea Război Mondial. Forțele navale maritime au participat la operația de evacuare navală a 130.000 de militari români și germani din zona Odessa și Sevastopol (cunoscută sub denumirea de „Operația 60.000”), în cursul unei puternice ofensive ale armatei sovietice. Pentru această misiune, Horia Macellariu a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului „Steaua României” și cu Ordinul militar german Crucea de Cavaler a Crucii de Fier.

Ca și consecință a conducerii operative a forțelor navale în luptă, Marina Română nu a avut pierderi majore în nave de luptă, nefiind scufundat nici un distrugător și nici un submarin.

În 23 august 1944, Guvernul Antonescu a fost răsturnat de către o conspirație conturată în jurul regentului Mihai, liderilor PNȚ, PNL și ai sovieticilor, cu sprijinul unei părți a Armatei. În acea noapte de 23 spre 24 august 1944, viceamiralul Ioan Georgescu, șeful statului Major al Marinei Române, i-a ordonat contraamiralului Macellariu să înceteze orice subordonare față de Comandamentul german, să oprească luptele contra sovieticilor și să riposteze în cazul că trupele germane îi vor ataca și „să se evite orice fel de provocare față de forțele germane”.

Luat prin surprindere, OKW-ul german a ordonat un atac aerian asupra Bucureștiului (generalul de aviație Gerstenbeg, contrar părerii generalului Hans Friessner a considerat că Luftwaffe va pune capăt revoluției românești), dar riposta americană de pe 26 august 1944 a pus capăt acțiunii germane de atac pe calea aerului. Inițial, răsturnarea lui Antonescu trebuia să se facă pe data de 26 august 1944, iar regentul Mihai ceruse în secret americanilor să suporte aerian revoluția românească. O schimbare de ultim moment a dus la decalarea acțiunii pe 23 august, ceea ce a dus la atacul aviatic german pe 24 și 25 august 1944 asupra Bucureștiului. Americanii, care nu au mai fost anunțați și-au respectat angajamentul luat pe 26 august 1944.

Dacă în țară au început lupte între Armata Română și trupele germane, Dobrogea era un caz aparte. Peste 70 de nave de război și 5 submarine germane, bateria Tirpitz primiseră ordin să distrugă Constanța și trupele de acolo.

Contraamiralul a intrat în legătura cu viceamiralul german Brinkmann, comandantul suprem german, care avea dispoziții să nu cedeze Constanța, să lupte pentru menținerea ei cu orice preț și să captureze flota română. Întâlnirea a avut loc în data de 24 august 1944, la orele 17:00, participând din partea română: generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei 9 Infanterie, comandant superior al Dobrogei, contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime şi comandorul Nicolae Bardescu, comandantul Litoralului Maritim şi Fluvial; din partea germană: viceamiralul Helmuth Brinkmann, comandantul flotei germane din Marea Neagră (din 22 noiembrie 1943). S-a discutat situaţia survenită în plan militar, prin întoarcerea armelor de către România şi instaurarea stării de beligeranţă cu Germania. În consecință, viceamiralului Brinkmann i s-a cerut retragerea din Portul Constanţa.

În acea dată, comandantul Marinei Germane, viceamiralul Helmuth Brinkmann a fost invitat de contraamiralul Horia Macellariu la comandantul Diviziei 9 Infanterie, general Costin Ionaşcu „pentru parlamentări”. La ora 13:30, contraamiralul Horia Macellariu, s-a întâlnit cu viceamiralul Brinkman, în incinta Bateriei „Tirpitz” purtând o convorbire „în doi”, aceasta reprezentând momentul istoric cheie al salvării Constanței. În cartea de memorii „În plin uragan”, Horia Macellariu a descris modul în care a decurs discuția:

„Între patru ochi, am examinat împreună situaţia şi l-am determinat să se retragă fără luptă sau distrugeri, care ar fi făcut victime în populaţia nevinovată. Aşa se face că Portul Constanţa a rămas singurul port din care germanii s-au retras, fără a-l distruge! Din ceea ce ştiu acum, amiralul Brinkmann avea ordinul superiorilor săi de a pune mâna pe mine şi pe flota română, de a ocupa Constanţa şi de a rămâne acolo. Dar, procedând astfel, bătălia Constanţei, a litoralului românesc, a mării şi a Dobrogei s-a dat numai între mine şi amiralul german, acolo, în bateria „Tirpitz”. Astfel a fost salvată nu numai Constanţa, ci şi populaţia, portul şi instalaţiile, flota română, armamentul de coastă şi materialul, toţi marinarii şi soldaţii – atât români, cât şi germani –, iar portul a putut fi folosit imediat… de către sovietici.”

Comandamentul 9 Infanterie sosise deja, la orele 11:50, primise ordin de la Marele Stat Major:

„Trupele germane vor fi dezarmate şi alungate peste frontieră în Bulgaria. Nici un german din Dobrogea nu trebuie să treacă în Muntenia.”

Contraamiralul Horia Macellariu, a transmis ordinul:

„Navelor germane li s-a dat ultimatum de a părăsi portul. Toate navele vor avea echipajele la posturile de luptă. Nu se va trage decât la ordinul Comandantului Forţelor Navale Maritime sau în caz de agresiune germană. La magaziile părăsite de germani se vor pune santinele de la navele cele mai apropiate.”

Navele germane au ieșit din rada Portului Constanţa în ziua de 25 august 1944, în intervalul 15:30-18:30, germanii lăsând în funcțiune numai bateria „Tirpitz” ca să acopere retragerea navelor. La 26 august 1944, ora 02:30, bateria a fost minată.

Viceamiralul german Helmuth Brinkmann a transmis navelor germane aflate în larg semnalul:

„Nici un act de agresiune împotriva românilor.”

Depozitele germane din Constanţa, bateriile antiaeriene de la Mamaia, Tataia şi Viile Noi au fost distruse în retragere.

Ca urmare a acestor discuții, flota germană s-a retras fără luptă la data de 25 august 1944, dar Horia Macellariu a fost acuzat de „pactizare cu inamicul”, deoarece nu i-a atacat pe germani. La indicațiile sovieticilor, conducerea Marinei Române l-a trimis pe contraamiral în fața Tribunalului Poporului. Instanța a decis să-l achite, considerându-l nevinovat. Punctul de vedere al contraamiralului Horia Macellariu a fost redat în cartea apărută postum, „În plin uragan”, Editura Sagittarius, București, 1998:

„Pe germani i-a dezarmat marea. Dacă am fi încercat s-o facem noi, împotriva ordinelor pe care le aveam, inițiativa noastră n-ar fi reușit decât să creeze un dezastru național. Mi-ar fi fost ușor, dacă aș fi fost nebun, să ordon: Deschideți focul! Dar nici un amiral, în toată istoria războaielor navale, n-ar fi admis o asemenea soluție: să se bată în port! Dacă aș fi procedat totuși așa, probabil că acei oameni de la Tribunalul Poporului m-ar fi considerat un erou, deși în realitate n-aș fi fost decât un criminal plin de sângele camarazilor mei – puși de țară sub ordinele mele, să-i apăr, nu să-i ucid –, plin de sângele populației nevinovate, pe care trebuia s-o cruț, ca să nu mai pomenesc de mormanul de ruine în care ar fi fost transformată Constanța și localitățile din jurul ei.”

Se știe însă, că în rândul trupelor germane exista o stare de nemulțumire. Atentatul eșuat asupra lui Hitler din 20 iulie 1944 crease o isterie amplificată de SS și Gestapo, care voiau să controleze politic și ideologic Luftwaffe, Wehrmacht și Kriegsmarine, adică trupele aeriene, terestre și navale. Viceamiralul german Helmuth Brinkmann primise în plic ordinul de atac asupra Marinei române în Constanța. Trebuia practic menținută legătura cu trupele germane din Bulgaria, atât terestru cât și naval.

Cu toate acestea, diplomatul Horia Macellariu a câștigat o victorie, fără a trage măcar un proiectil de pe puntea vreunei nave militare române. El era la curent cu ceea ce se petrecea în sânul trupelor germane și știa că Helmuth Brinkmann nu era un nazist convins, deși co mandase yachtul de stat al lui Adolf Hitler, „Grille”. Viceamiralul Helmuth Brinkmann, ca marinar îl știa pe amiralul Canaris, șeful Abwehr, serviciul secret militar german, desființat de Hitler în 1944, pe motiv de ineficiență (în realitate Canaris se afla printre ofițerii care au încercat încă dinainte de anul 1939 să îl elimine pe Hitler, fiind arestat după atentatul eșuat din iulie 1944 contra lui Hitler).

Practic, contraamiralul Horia Macellariu a mizat pe calitățile umane ale viceamiralului Helmuth Brinkmann și asta a fost decisiv. Viceamiralul Helmuth Brinkmann era un marinar încercat, participând la bătălia navală din Atlantic din 1941, în calitate de comandant al Crucișătorului „Prinz Eugen”, bătălie menită să producă hărțuirea flotei militare britanice, soldată cu distrugerea celebrei nave de război germane „Bismarck”.

Contraamiralul Horia Macellariu și generalul Costin Ionașcu, comandantul forțelor de uscat din Dobrogea, au reușit să îl convingă pe comandantul Forțelor Navale Germane, viceamiralul Helmuth Brinkmann să se retragă fără luptă cu toate cele peste 70 de nave de luptă (inclusiv 5 submarine) și să părăsească Portul Constanța, în data de 25 august 1944.

Viceamiralul Helmuth Brinkmann (n. 12 martie 1895 – Lübeck – d. 26 septembrie 1983 Diessen) și-a sabordat navele la Varna în 9 septembrie 1944, după ce o furtună i-a afectat multe dintre navele din flota sa. El s-a predat britanicilor, fiind ținut în detenție până în 1947. A decedat la 26 septembrie 1983 la Diessen, Landul Bavaria, în RFG.

După instalarea guvernului Petru Groza, Horia Macellariu a fost trecut din oficiu în rezervă, alături de alți generali prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.

Schimbarea de regim a adus mai multe suferințe în viața fostului marinar militar, totul culminând în anul 1948, pe 19 aprilie, când a fost arestat, după ce a fost condamnat la închisoare în contumacie. A fost condamnat la muncă silnică pe viață prin sentința nr. 1.834/1948, pentru crima de organizare și înaltă trădare, sentință care a fost redusă apoi la 25 de ani de temniță și degradare militară. A stat în închisoare timp de 16 ani, până în 1964. A fost deținut în penitenciarul Aiud, unde s-a aflat în regim de totală izolare, fiind mutat pe 4 aprilie 1958 la închisoarea de la Râmnicu Sărat. După desființarea acesteia, a fost transferat la penitenciarul Gherla, de unde a fost și eliberat la data de 29 iulie 1964, odată cu grațierea colectivă. După acest moment, Horia Macellariu a fost reabilitat și i s-a redat gradul de contraamiral.

În cei 16 ani de temniţă grea, Horia Macellariu nu a renunţat la idealurile pentru care a luptat. Nichifor Crainic, cel care l-a cunoscut în închisoare, îi spunea „Amiralul cel frumos”, iar Macellariu a legat o prietenie frumoasă şi cu Nicolae Steinhardt, care avea să continue şi după eliberare. Mariana Păvăloiu povesteşte că la Muzeul Academiei a găsit felicitări de Paşte şi o parte dintre corespondenţa dintre Steinhardt şi Macellariu în care acesta îi mulţumeşte că l-a ajutat să găsească mormântul tatălui său.

Nicolae Steinhardt nota în „Jurnalul fericirii”:

„Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Macellariu exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde trăise singur şase ani de zile. Singur în celulă, supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua destrămată. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise”.

La un moment dat, povesteşte istoricul Mariana Păvăloiu, împărţea celula cu generalul Constantin Pantazi, judecat în „lotul Antonescu”:

„Îmi povestea că şi-a păstrat memoria şi luciditatea discutând cu el teme de război, pe care le disecau. Tot în închisoare, transmitea versurile compuse de Nichifor Crainic prin Alfabetul Morse din celulă în celulă. «A fost perioada de detenţie cumplită şi lungă, dar m-a păstrat în viaţă credinţa», îi povestea el. Amiralul era împăcat cu toate, dar mai ales faţă de sine. El spunea că şi-a făcut datoria faţă de neam şi ţară. Asta era expresia sa.”

S-a stins din viață pe 11 iulie 1989 în București, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cozia, alături de părinți și soția sa. Pe casa din Craiova există o placă memorială în amintirea lui.

În memoria sa, o navă intrată în serviciul Marinei Militare în anul 1996 a primit numele corveta „C.A. Horia Macellariu”.

În semn de admirație și pentru a păstra veșnică memoria acestui amiral de poveste, în fiecare an, studenţii Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” din Constanţa fac un pelerinaj la mormântul său de la Cozia.

Pe 23 noiembrie 2018, în cadrul evenimentului „Etniile împreună pentru Dobrogea”, cotidianul ZIUA de Constanța i-a acordat, post-mortem, distincția „Meritul Dobrogean”, ce a fost însoțită de medalia „Colonel Marin Ionescu Dobrogianu”.

wurmbrandt, gafencu, valeriu gafencu, richard wurmbrandt

După ce Valeriu a plecat dintre noi, Richard Wurmbrandt mi-a cerut să-l botez ortodox cu numele de Valeriu. L-am amânat până în vară ca să-i dau prijej să cugete bine. I-am explicat că nu trebuie să se grăbească, întrucât consecințele spirituale și bisericești sunt mari. El însă dorea cu ardoare viața în Hristos cel Adevărat. Dorea să se mântuiască, fiindcă văzuse aevea cum poate intra un om în Împărăția veșnică. În urma stăruințelor lui i-am împlinit dorința. Datorită prigoanei în care trăiam acolo, nu am făcut public acest act. O anume îngrijorare stăruia în sufletul meu și căutam să-l ocrotesc pe W. Atâta vreme cât am fost împreună el creștea în adevăr, iubire și smerenie. Dar în toamna lui 1952 eu am fost expediat din Târgu-Ocna la Caransebeș, apoi la Galați și Aiud, și de atunci nu l-am mai văzut. Din puținele cercetări ce le-am făcut am aflat cu durere că nu s-a comportat ca un creștin ortodox. A fost eliberat în 1955 și până la rearestare a activat tot la luterani și neoprotestanți.

În 1958, mie și multor deținuți din Târgu-Ocna ce fuseseră eliberați ni s-a intentat un monstruos proces, fiind acuzați de organizare legionară contrarevoluționară cu scopul de a răsturna Republica. Eu nici măcar nu fusesem liber. Nimeni nu se organizase. Nimic nu era adevărat di nacest proces, decât dragostea și trăirea creștină din Târgu-Ocna, care avusese ca centru de polarizare pe Valeriu. A fost arestat și R.W. dar, fiind evreu, Securitatea nu l-a introdus în lotul nostru, ci în altul, al sectanților și tuturor ne-a dat pedepse maxime. Deci, până în 1964, R.W. a fost iarăși întemnițat, de această dată la Gherla. A lăsat impresii contradictorii pe unde a trecut, iscând admirație dar și multă repulsie. Nu se declara ortodox.

După ce ne-am eliberat, eram urmăriți și terorizați și nu ne-am întâlnit, deși aș fi vrut mult să-l văd. Nu știu dacă el și-a dorit să mă vadă. La scurt timp americanii l-au cerut guvernului român și a plecat în S.U.A. S-a stabilit undeva în California. Am auzit că a făcut declarații anticomuniste în fața Senatului american și a creat o organizație creștină cu care colindă toate țările, fiind ascultat cu viu interes. Am auzit de asemenea că ar fi scris mai multe cărți. Nu le-am citit, dar interesându-mă de ele am înțeles că a ascuns tot ce văzuse, trăise și simțise în Târgu-Ocna. A uitat adevărul ortodox. A uitat că a fost botezat. L-a uitat pe Valeriu. În tot acest timp creștinii minunați pe care el i-a descoperit în Târgu-Ocna se sting în temnița cea mare a comunismului.

Când am înțeles că în țară nu puteam face absolut nimic, că duhul adevăratului creștinism, pe care Valeriu ne rugase să-l ducem mai departe, nu putea fi nici măcar mărturisit, am decis să apelez la R.W. ca să mă ajute, cu relațiile pe care le avea, să ajung în America. În acest scop am trimis pe cineva la el. Prima reacție a fost pozitivă. R.W. mi-a scris chiar două ilustrate dar apoi, brusc, a refuzat orice ajutor și orice contact cu mine. Mi-a comunicat doar scurt că americanii nu mă vor acolo, deoarece sunt fascist. Profund îndurerat de evoluția conștiinței lui R.W., relatez toate acestea sincer și obiectiv, ca un document de memorat. […]

Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos – Document pentru o lume nouă”, Editura Christiana, București 2006.

nichita stanescu

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte și înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
și deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte și înapoi,
și cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

mircea eliade, mantuire, politica, istorie

E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematica filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual care nu poate dărui nici încai uitarea.

Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinala întreagă. Creștinul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.

Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a permanenței acestei valori. Așadar optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.

Mircea Eliade, „Profetism Românesc”, 12 noiembrie 1927