În legătură cu poezia a doua, „Din sânul maicei mele”, pusă de mine pe note, după melodia mult auzită şi mai mult cântată în copilărie, am găsit necesar ca să povestesc cele auzite de mine, pe când eram învăţător de muzica vocală în Hudeştii mari de Dorohoi, de la Scipione Bădescu, care, până prin anul 1887, funcţiona ca revizor şcolar în ambele judeţe deodată, în Nordul Moldovei: Botoşani şi Dorohoi.
Acest fost revizor şcolar era originar din judeţul Sălaj, Transilvania, fiu de preot, de neam cărturar.
Înainte de a fi fost revizor şcolar, în sus-zisele judeţe, a trăit multă vreme la Bucureşti, colaborator la mai multe ziare şi la mai multe reviste literare, atât ca cronicar, precum şi ca autor de poezii, mult apreciate de contimporanii săi.
În timpul cât a funcţionat ca revizor şcolar, n-a încetat a se ocupa cu poeziile, cu articolele de literatură şi ca cronicar.
După retragerea din postul de revizor, a condus singur o revistă a sa proprie, intitulată „Vocea Botoşanilor”, cu care se impusese prietenilor, şi mai cu seamă devenise temut de adversarii săi.
Din gura acestui Scipione Bădescu, în casa Domnului Ioan Franc, din Hudeştii mari, am aflat istoricul Imnului Naţional „Deşteaptă-te Române”, precum şi a originii ariei muzicale pe care s-a cântat totdeauna acest imn cunoscut de toată suflarea românească.
Acel Scipione Bădescu ne povestea, la mai mulţi deodată, că nu singur Andrei Mureşanu a fost singurul autor; ci că înspre ziua de 3 Mai 1848, la Blaj, s-au adunat românii, nu numai din laturile Transilvaniei, ci din mai toate unghiurile locuite de români: Din Moldova, cu vecinele ei surori, Bucovina şi Basarabia, din Muntenia, din Oltenia şi de pretutindeni.
Din acea mare mulţime de români, n-au lipsit, în special, oamenii cărturari ca: Alecsandri, Eliade Rădulescu, Negruţi şi mulţi bărbaţi reputaţi dintre fruntaşii neamului românesc.
La opera de redactare a Imnului Naţional, comun al tuturor românilor, au colaborat deci toţi cei ce erau recunoscuţi ca autori de rime.
Dar toţi colaboratorii nu ar fi putut semna o singură poezie, mai ales că românii din alte laturi, afară din hotarele Ungariei, erau ţinuţi a participa numai ca simpli spectatori în ţara streină, şi aşa destul de suspectaţi de cerberii ungureşti, cari, în toate timpurile trecute, purtau oroare de tot ce-i român, de peste munţi.
Imnul Naţional s-a compus numai cu o zi mai înainte, iar unii afirmau că chiar în seara zilei spre 3 Mai, zi fixată cu mult înainte, de ziua memorabilă de paşnica manifestaţiune românească din câmpia numită a „Libertăţii”.
Poezia astfel întocmită trebuia îmbrăcată într-o haină de viaţă a unei melodii, a unei arii, care trebuia intonată chiar a doua zi.
A doua zi, când în Catedrala Mitropoliei din Blaj se celebra cea mai măreaţă serbare bisericească şi naţională, la timpul cuvenit, în loc de priceasnă, în amvonul corului catedralei, s-a cântat „Deşteaptă-te Române”.
Cum toate erau spontaneu, din fugă pregătită, în lipsă de o melodie adaptabilă, cu toţi au convenit să o înveţe pe o singură voce şi anume pe aria vechiului cântec moldovenesc „Din sânul maicei mele”1, schimbându-i numai timpul mişcării din melancolică în tempo de marş, adică în măsuri de 2/4 în loc de 4/4, care, ca concepţie muzicală, nu cadrează cu întreaga energie a cântării.
Scrupulos judecate aceste două concepţii, poezia energică în idei şi cuvinte nu cadrează cu arta tristă şi melancolică, care cel mult poate fi tolerată ca fiind o manifestare, mai mult a unei jeliri, decât a unei explozii de manifestare, a sufletelor mistuite de dureri înăduşite, care totuşi nu se puteau erija în porniri de rebeliune, interzise de prudenţă, de către marii oameni ai acelor vremuri.
Din acest punct de vedere imnul „Deşteaptă-te Române”, care întruneşte toate condiţiunile unei manifestări pline de entuziasm de clocotire naţională întru toate asemeni „Marsiliezii”, nu a fost îmbrăcat într-o haină muzicală tot atât de vioaie ca aria franceză.
Tot povestitorul meu Scipione Bădescu mai spunea că adevărata origine a melodiei „Din sânul maicei mele”, identică în tonalitate minoră în „mi minor” cu aria imnului „Deşteaptă-te Române”, este de origină ucraineană, poate tot din concepţia vreunui moldovan de prin regiunile moldoveneşti de prin Crimeea.
Dacă origina acestei povestiri ar fi pusă la îndoială, ca izvorâte din propria mea născocire, măcar un martor auditiv, care mai trăieşte, prin judeţul Dorohoi, ar confirma cele mai sus arătate de subsemnatul,
1. Amatorii şi în special cunoscătorii de artă muzicală, prin un studiu comparativ, s-ar convinge despre identitatea ambelor arii „Din sânul maicei mele”, în tempo normal şi „Deşteaptă-te Române”, în tempo de marş.
2. Răuţu, Melete, „Cetatea, cu monografia oraşului Soroca”, Oradea 1932, pp. 72-74.
O vale mult cercetată de eruditul Alexandru Odobescu pentru că acolo pe Valea Urgoaiei la Poiana Crudului cei doi pietrari din Ochiul Boului (Pietroasa de Sus) au găsit într-o carieră de piatră, ascuns, Tezaurul de la Pietroasa.
Pe acea vale capricioasă, Urgoaia, a existat un cătun Urgoaia, iar la circa 600 de metri de cătun, arheologii au descoperit o așezare datând din epoca La Téne, o perioadă de viețuire secolele V î.Hr. – I d.Hr. Am putea considera Urgoaia o imensă cisternă litică, din care ieșeau mai multe izvoare, sătenii din Vispești folosind izvoarele din Urgoaia pentru nevoie gospodărești, până la cutremurul din 1977, când izvoarele s-au colmatat. Valea Urgoaiei are și un rol strategic ea fiind un punct de legătură între așezarea geto-dacă de la Gruiul Dării (la 2000 metri est) și cetatea fortificată geto-dacă de la Pietroasa, pe zidurile căreia romanii vor ridica la poalele Istriței, Castelul de la Pietroasa.
Urmele de la Gruiul Dării după arheologul Dupoi, care a săpat acolo, par să fie mai degrabă urmele unui sanctuar creștin. Un loc important al Urgoaiei a fost cariera de piatră din care au scos piatră calcaroasă strămoșii geto-daci, pe care au și finisat-o cu mare măiestrie, dar și cuceritorii romani, care au folosit-o la fortificațiile lor.
Tot în Urgoaia s-au găsit cuptoare mari de ars piatra calcaroasă, de pe vremea geto-dacilor. Ansamblul strategic și cultic de la Pietroasa – Urgoaia – Dara – Movila Calului – Năeni – Culmea Greabănului – Cetățile de la Zănoaga, ocroteau cetățuia și sanctuarul de pe platoul din dealul Istriței. Nu putem spune că întreaga orfevrerie din comorile regelui hyberborean Aiete, ce stăpânea peste bazinul dunărean și peste curbura Carpaților și peste culmile Istriței, ar fi fost lucrate de meșteșugari veniți din părțile stepelor asiatice, și nu de autohtoni. Afirmația unor istorici că dacii nu prelucrau aurul (niște primitivi, așadar, care stăteau pe munți de aur și habar n-aveau) este rizibilă și este contrazisă de meșteșugul agatârșilor (neam geto-dac) în prelucrarea aurului și a aurului alb = argintul).
De unde știau autohtonii Istriței de existența unei păsări care făcea ouă de aur, din care ieșeau pui de aur? De unde știau moții de la poalele muntelui Găina despre o cloșcă cu puii de aur? Legendele sunt încă vii, pentru că circulă, iar urmașii acelor vestiți stăpâni ai meșteșugului căutării și prelucrării aurului (pelasgo-hyperboreii și apoi traco-geto-dacii) încă mai caută în munții și pădurile lor pasărea – cloșca cu puii de aur.
Locuitorii Istriței încă vorbesc de Cetatea Uriașilor, de Șura de Aur, de urma de uriaș, de tainițele de la Piatra Șoimului, de urme fabuloase ce duc spre cetățile din Zănoaga, toate toponime din arealul Istriței, lumini din depărtări care vorbesc de lumi uitate, nu însă inexistente. Localnicii încă povestesc că din pântecul Istriței țâșnesc noaptea limbi de foc, care ar arăta unde sunt ascunse comorile, alții spun că cel pe care-l atinge fulgerul din adâncul muntelui, a doua zi moare, iar despre cei care au avut contact cu tezaurul de la Pietroasa, poveștile localnicilor, ne spun că au un sfârșit nefericit, blestemul comorii ajungându-i. Istrița a avut aur și podoabele găsite pe tot arealul Istriței, în cele patru puncte cardinale ale ei, ceea ce dovedește că acele podoabe nu sunt lucrate de popoare migratoare trăitoare în corturi, viețuind din jafuri operate asupra autohtonilor, ci ele sunt tezaure lucrate de populațiile statornicite în acele locuri de pe vremea Uriașilor, Novacilor, când se zbura cu viteza vântului și a gândului.
Tezaurul de la Pietroasa nu este creat de goți și ascuns de aceștia pe Valea Urgoaiei, grupul statuar de la Năeni nu este scit, amândouă sunt creații autohtone ale traco-geto-dacilor.
Sunt doar câteva argumente care arată existența unei culturi materiale și spirituale a autohtonilor, care n-au putut dispărea, în ciuda prezenței temporare a diverșilor migratori.
A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.
„Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul.” (Ioan Ianolide, 1919 – 1986)
Cuprins.
Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare;
Exemplul nr. 1. Deplorabilul „Nemo”, care se declară „non binar”, adică nici bărbat, nici femeie;
Exemplul nr. 2. O înfățișare omenească, „cu capul jumătate de bărbat și jumătate de femeie”, „cu organe genitale bărbătești expuse” și „cu sânii de femeie la care alăptează un copil”;
Exemplul nr. 3. Educație universitară făcută de un bărbat deghizat în femeie;
Exemplul nr. 4. Ceremonia satanistă de deschidere a Jocurilor Olimpice, de la Paris, din anul 2024;
Exemplul nr. 5. Degenerările umane generate de relaţiile incestuoase;
Exemplul nr. 6. Alte exemple, în sinteză, dintre numeroasele altele care se pot da;
Anormalul este respins dacă-i prezentat doar o dată, dar el este acceptat de-i sistematic repetat.
În loc de rezumat. Tratează un subiect de interes major pentru orice persoană care dorește ca el și/sau urmașii săi să nu ajungă în situație gravă a degenerării, prin educația satanizată, care a ajuns deja să fie un grav fenomen social în majoritatea țărilor lumii.
„Cine nu împiedică fapta rea, atunci când poate, acela îndeamnă la ea”. (Seneca, Troades., 290)
„Lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervină.” (Albert Einstein)
„Singura condiţie pentru triumful răului este pasivitatea oamenilor de bine.” (Edmund Burke)
„A nu te împotrivi greşelii înseamnă să o încuvinţezi, iar a neglija să ne confruntăm cu oamenii răi, când o putem face, e un păcat cu nimic mai mic decât a-i încuraja”. (Papa Felix al III-lea, papă între 13.03.483 – 01.03.492)
1. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare
„Oamenii degenerați se bucură de dragostea lui Satan și de fericire veșnică în Iad.”
(N. Grigorie Lăcrița)
După ce omenirea a trăit mii de ani în normalitate, cu o identitate clară între masculinitate și feminitate, s-a ajuns la actuala extrem de tulburătoare educație a degenerării umane, prin care se militează în direcția anulării identității dintre bărbați și femei, dintre masculinitate și feminitate, în care satanizarea ajunge tot mai mult o modalitate de vieţuire.
A devenit cât se poate de clar că prin acest tip de „educație modernă”, se acționează în direcția degenerării umane, prin care: 1) dispare tot mai mult distincția dintre bărbați și femei, dintre masculinitate și feminitate, dintre ceea ce a fost normal de mii de ani în viața omenirii și 2) sunt promovate persoanele anormale, care pretind că se află în afara genurilor bărbătesc sau femeiesc, care pretind că nu sunt nici de gen feminin, nici de gen masculin, sau se cred că sunt și bărbați și femei în același timp, și despre care ajungi să nu mai știi ce sunt.
Sunt numeroase exemplele prin care are loc, efectiv și în mod real, degenerarea umană prin educația modernă, dar în acest articol voi prezenta numai câteva exemple.
Exemplul nr. 1.
Deplorabilul „Nemo”, care se declară „non binar”, adică nici bărbat, nici femeie
„Depravarea câtorva este o nenorocire pentru toţi.” (Syrus)
La finala festivalului Eurovision din anul 2024 a fost declarat câștigător deplorabilul „Nemo”, care, tradus din latină în română, înseamnă „nimeni”, „nimic”, care se declară „non binar”, adică nici bărbat, nici femeie.
„Diavolul vine la Eurovision îmbrăcat cu pelerină roșie și cu coarne ascuțite, cu înfățișarea fie și de bărbat și de femeie, fie nici de bărbat și nici de femeie; și câștigă tot mai des.” (N. Grigorie Lăcrița)
Deplorabilul „Nemo”, prin Melodia sa „The Code”, premiată la Eurovision, transmise mesajul prin care ne arată că:
„Eu, am fost până-n iad și înapoi
Ca să mă regăsesc pe drumul cel bun…”,
și s-a regăsit pe „drumul cel bun”, pe care îndeamnă să meargă cât mai multe și mai diverse persoane cu el, care să ajungă într-o poziție similară cu a sa, cu care să facă parte din comunitatea LGTBIQ+, care să joace un rol tot mai important în cadrul oricărei societăți omenești, inclusiv în conducerea statelor, instituțiilor europene, internaționale, în conducerea lumii etc.
Și pentru a înțelege cât mai bine această „comunitatea LGTBIQ+”, se impune și următoarea precizare: LGBT+, uneori LGBT, LGBTIA+, LGBT+ LGBTQ, comunitatea queer, gay sau alte acronime, este un acronim care se referă la colectivitatea: lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală, transgen, queer, persoanele intersex, persoanele asexuale, aromantice, demisexuale, autosexuale, abrosexuale, pansexuale, trisexuale, sapiosexuale, polisexuale, poligame, poliamoroase, persoanele non-binare, persoanele care practică travesti (în unele situații), persoanele bi-curioase, non-heterosexuale, persoanelor care practica munca sexuală, omnisexuale, transmasculine, transfeminine și lista nu este epuizată.
O înfățișare omenească, „cu capul jumătate de bărbat și jumătate de femeie”,
„cu organe genitale bărbătești expuse” și „cu sânii de femeie la care alăptează un copil”
„Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte statului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad.” (Ioan Ianolide, 1919 – 1986)
Este extrem de tulburător să vezi o ființă omenească (dacă se mai poate numi „ființă omenească”) „cu capul jumătate de bărbat și jumătate de femeie”, „cu organe genitale bărbătești expuse” și „cu sânii de femeie la care alăptează un copil”.
Sculptura „AGAPE” redată în imaginea alăturată: este situată la KØN – Muzeul Gender Danemarca, un muzeu danez din inima orașului Aarhus; are o înălțime de 3,5 metri; a fost creată de Aske Jonatan Kreilgaard în legătură cu Ziua Internațională a Bărbatului din 2021, donată muzeului de către acesta cu intenția „să creeze conversații între oameni”.
Statuia se află în prezent în afara unui muzeu cunoscut anterior sub numele de Kvindemuseet (Muzeul Femeii), fondat în 1982, cu accent pe istoria femeii, și de atunci a fost redenumit KØN – Muzeul Gender Danemarca. Schimbarea numelui muzeului a avut loc în încercarea de a-și extinde atenția de la problemele femeilor la gen și egalitate. Site-ul web al muzeului scrie „KØN – Gender Museum Denmark este un muzeu danez din inima orașului Aarhus. Este unul dintre puținele muzee din lume care se concentrează pe gen și egalitate.”
Sculptura, numită AGAPE, a fost un subiect de controversă în Danemarca în 2022. Statuia, cu înălțime de 3,5 metri, creată de Aske Jonatan Kreilgaard, înfățișează o ființă omenească (dacă se mai poate numi ființă omenească) „cu capul jumătate de bărbat și jumătate de femeie”, „cu organe genitale bărbătești expuse” și „cu sânii de femeie la care alăptează un copil”.
Sculptura a fost creată în legătură cu Ziua Internațională a Bărbatului din 2021 și donată muzeului de către artistul său cu următoarea declarație:
„În mod tradițional, am asociat întotdeauna dragostea nelimitată (agape) cu femeia și sexualitatea (eros) cu bărbatul. Acestea sunt încadrări care pot părea foarte limitative pentru individ. În ultimii cincizeci de ani de feminism, femeile s-au eliberat treptat de ideea exclusivă de a putea fi ființe cu spiritul de auto-sacrificiu și grijulii pentru a găzdui și o sexualitate puternică și o independență crescută. Opusul este abia la început pentru bărbați. Personal, ca bărbat , sunt privit doar ca o ființă sexuală, în care vulnerabilitatea și dragostea sunt văzute ca semne de slăbiciune. Reacțiile violente la sculptură sunt, pentru mine, un exemplu clar de sexualizare constantă a intențiilor bărbatului. Sculptura a fost creată pentru a contesta exact această idee. De aceea donez sculptura muzeului, pentru ca acesta să poată continua să creeze conversații între oameni”.
Criticii statuii s-au referit la ea ca fiind „pedofilă” și promovând un fetiș, în timp ce susținătorii cred că deschide o conversație importantă cu privire la rolurile și așteptările de gen în societatea „modernă”.
Exemplul nr. 3.
Educație universitară făcută de un bărbat deghizat în femeie
„Statele pier atunci când nu sunt în stare să deosebească pe cei răi de cei buni.”
(Antisthenes, la Diogenes Laertius, 6, 1, 5)
Pe Internet sunt zeci de Site-uri1 în care este prezentat, cu fotografie, și un…, nici nu știi cum să-i spui din cauză că nici nu-ți dai seama ce este, bărbat sau femeie, sau nici bărbat, nici femeie, respectiv domnulNae Andrei, lectoriță la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, cu fustiță scurtă și burtica la vedere, cu sandale și pălărie de vară, cu borul lat.
„Cu ținuta de sex opus te poți împodobi și poți arăta după cum dorești și ce dorești, dar numai OM integru nu mai poți fi.” (N. Grigorie Lăcrița)
Acest „educator universitar” ține cursuri de masterat cu tema „Jocurile video şi identitatea culturală” și un curs opțional „Introducere în studiul jocurilor video ca medii narative”?
Începând cu 2019 este directorul proiectului de cercetare „Discurs colonial în jocurile video” finanţat de UEFISCDI. Acest cadru didactic ne oferă că citim, „cu sufletul la gură”, monografia «Imersiune, narativ și ‘gender crisis’ în jocurile video Survival Horror»?
Să dăm exemplu și despre subiectul unei lucrări de master: «Despre efectul jocurilor video în evaluarea războiului din Ucraina»!
Cei din conducerea respectivei facultăți spun că sunt enorm de interesante aceste cursuri și lucrări și că se bat beneficiarii noului tip de educație pe ele!?
Dar, dacă sunt cu adevărat excelente cunoștințele dobândite de studenții respectivi, întrebarea care se pune este următoarea: după ce aceștia termină facultatea, cine îi angajează, unde găsesc de lucru, ce activități benefice pot desfășura?
Răspunsul: nu găsesc de muncă, nimeni nu îi angajează din cauză că nu știu să facă nimic benefic pentru societate.
„De educaţia tineretului său depinde soarta întregii ţări.” (Benjamin Disraeli, despre educație, destin)
„Cea mai mare temere a noastră nu ar trebui să fie de eșec… ci de a avea succes în lucruri care nu contează cu adevărat.” (Francis Chan)
O țară care scoate pe bandă rulantă absolvenți de facultate care nu știu să facă nimic util pentru societate, nu poate avea viitor.
Șochează și faptul că cei din conducerea Universității din Bucureşti îl apără pe „educatorul studenților”, „bărbat, dar cu prezența de femeie”, pentru ținută: „N-a venit îmbrăcat indecent”
„Faceți din ticăloși conducători și apoi vă întrebați de unde vine dezastrul!” (Winston Churchill)
„Când aperi o persoană neserioasă, ai tot dreptul să te faci de râs.” (Aculin Levitzki)
Nu peste mult timp este posibil să vedem și care didactice universitare (și nu numai) prezentându-se în fața studenților în niște așa-zise costum de baie, cu câteva frunze, sau cu numai una în zona intimă.
Și dacă așa vin cadrele didactice în fața studenților, de ce nu ar avea dreptul să vină și studenții și studentele într-o costumație asemănătoare, sau poate chiar mai modernă.
În Biblie, cartea Apocalipsa, capitolul 13, versetul se descrie „o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești”, care, în sens primar, îl reprezintă pe Satana, lucrând pe pământ, deschizând larg poarta Iadului pentru progeniturile odioase ale rasei umane.
Această fiară este considerată de aproape toţi tâlcuitorii ca fiind Antihristul care iese din mijlocul rasei umane.
De aici este clar că Antihristul lucrează și prin progenituri odioase ale rasei umane, prin diavolul întrupat în creaturi despre care omul obișnuit nici nu mai știe ce să creadă că sunt, bărbat sau femeie, nici bărbat nici femeie, diavolul deghizat în om etc.
Exemplul nr. 4.
Ceremonia satanistă de deschidere a Jocurilor Olimpice, de la Paris, din anul 2024
După „ceremonia” de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, din anul 2024, organizată cu mari cheltuieli în fața unui număr mare de șefi de stat de pe toate continentele și transmisă Live în întreaga lume, a avut loc o avalanșă de comentarii stupefiate și scandalizate, prezentate pe Internet pe zeci de site-uri, cu „Analiza ceremoniei sataniste de deschidere a Jocurilor Olimpice, de la Paris, din anul 2024.”
Nu a fost un spectacol de „prost gust”, nici wokist sau degenerat, ci a fost o ceremonie satanistă, o celebrare a Republicii anticreștine însetate de sânge, organizată la nivel de stat, orchestrată cu pricepere și oferită lumii întregi.
Fiind o analiză cu adevărat excepțională, inclusiv cu imagini revelatoare, consider că merită citită prin a accesa acest site.
Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, a reacționat cu duritate după ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris din anul 2024, motivul fiind scena care refăcea Cina cea de taină, dar cu travestiți ca protagoniști.2
„Fața reală, hidoasă a depravaților posedați ideologic, care nu sunt ei înșiși dacă nu batjocoresc, sfidează și maculează tot ce e curat și sfânt. Abuzatorii bunei-cuviințe și ai bunului-simț abuzează, desigur, inclusiv libertatea și dreptul inalienabil de a te face de râs”, a scris Vasile Bănescu, într-o postare pe Facebook. Postării îi este atașată o imagine din timpul ceremoniei în care era refăcută scena înfățișată în pictura „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, dar în locul lui Isus era pusă DJ-ul Barbara Butch, o activistă LGBT.
Să inaugurezi Jocurile Olimpice, urmărite de întreaga lume, insultând miliarde de creștini din întreaga lume, este cu adevărat expresia răului, a lui satan, deghizat în bine.
O țară milenară, construită pe creștinism, pe monarhie, pe familia tradițională, pe o bază sănătoasă și durabilă, care a fost exemplu de urmat de-a lungul istoriei pentru întreaga lume, a ajuns acum pe mâna unor promotori ai degenerării umane, inclusiv prin a batjocori credința, atât a lor, cât și a altora.
Exemplul nr. 5.
Degenerările umane generate de relaţiile incestuoase
Istoria, știința și viața reală demonstrează că urmașii rezultaţi din relaţii incestuoase (în special repetate) s-au născut și se nasc oricând cu grave probleme de sănătate şi nu au fost și nu vor fi niciodată capabili să ducă o viață normală, de oameni obișnuiți.
Exemplele sunt multe3, dintre care aici menționez numai unul dintre cele mai grave cazuri de acest gen, cel care a fost al regelui Carlos al II-lea al Spaniei (1661 – 1700), cel supranumit „Cel Vrăjit”.
După peste 200 de ani de mariaje incestuoase între înaintașii lui, acesta s-a născut 1) cu o limbă atât de mare, încât de-abia putea vorbi şi 2) cu o mandibulă atât de dezvoltată, încât îi era foarte greu să mestece. Era handicapat, retardat, needucat și atât de urât, încât prima lui soție s-a speriat de el. Când a murit, medicul care i-a făcut autopsia a avut impresia că are în fața ochilor cadavrul unui monstru. Însă nimic nu fusese din vina lui Carol al II-lea; toate acestea erau doar tristul rezultat al unui șir lung de căsătorii incestuoase făcute din avariție și frică – frica de a dilua puterea Casei de Habsburg.4
Din cauza degenerărilor, cauzate de aceste relaţii incestuoase, s-au născut tot mai mulți urmași cu probleme grave de sănătate, cu dizabilităţi serioase în linia dinastică de Habsburg, ceea ce a făcut ca această dinastie să se stingă odată cu moartea lui Carlos.
Dintre numeroasele inceste celebre din istorie, mai sunt de amintit fie și numai următoarele:
Mizerabilul Papa Alexandru al VI-lea (n. 1 ianuarie 1431 – d. 18 august 1503), cunoscut mai mult ca Borgia, a întreținut relații sexuale, pe lângă multe amante pe care le avea, și cu depravata fiică a sa, Lucrezia Borgia, în timp ce aceasta mai avea relații sexuale, printre numeroși alții, și cu frații săi.
Nebunu de împărat Nero a avut relații sexuale cu depravata și criminala sa mamă, Agrippina, pe care a și omorât-o.
Exemplul nr. 6.
Alte exemple, în sinteză, dintre numeroasele altele care se pot da
Degenerarea umană prin educația satanizată a ajuns să fie un fenomen la nivel planetar, în special în țările cu „drepturile și libertățile cele mai dezvoltate”.
Celelalte țări mai puțin dezvoltate din punct de vedere al „drepturilor și al libertăților de exprimare și de manifestare”, precum este și România, învață și ele acum și adoptă aceste forme de educația satanizată, ale cărei rezultate se vor vedea nu peste mult timp prin sporirea degenerării umane.
În continuare fac trimitere numai la două exemple, dintre numeroasele altele de acest fel care se pot da din numeroase țări.
Anormalul este respins dacă-i prezentat doar o dată, dar el este acceptat de-i sistematic repetat
La început, când anormalul este prezentat prima dată, publicul este scandalos și îl respinge, dar după ce propaganda satanică îl repetă sistematic, reușește să îl aducă la discuții „îngăduitoare”, argumentând că important este faptul de „a discuta” despre subiectul care, pentru început, pare anormal.
Nu aprobarea contează în ceea ce la început publicul consideră a fi anormal, contează doar discuția, „să creeze conversații între oameni”.
Căci „a discuta” înseamnă „a te acomoda” cu subiectul, iar după acomodarea ce are loc după discuții repetate (până la saturație) nimic nu mai pare scandalos.
Ceea ce este considerat anormal la început, după ce este spus în mod repetat, ajunge să fie acceptat ca normal, dar un „normal satanic”, prin care se schimbă modul de viață al oamenilor și îi subjugă.
Anormalul devine nu numai normal, dar și dominant în viața socială. Orice mod de viață anormal, când a fost prezentat la început, nu a fost acceptat, fiind respins chiar cu repulsie, dar, după ce a fost sistematic repetat, a fost acceptat, devenind adevăr. Anormalul nu va rămâne dacă-i rostit doar o dată, dar el devine adevăr de-i sistematic repetat?!…
Important este ca publicul să se obișnuiască cu noile „evoluții” umane, să înțeleagă că „așa e mersul vieții” și că trebuie să-și țină gura pentru a nu fi etichetați ca fiind ostili „drepturilor minorităților”.
Aceștia sunt „minorități” la început, dar cu timpul vor ajunge să fie majoritari.
Conform unor studii, omenirea a ajuns deja la105„identități sexuale și de gen diferite”, adică la 105 noi modalități de înmulțire a speciei umane prin ceea ce până în urmă cu nu mult timp nu se cunoștea sau se considera ca fiind anormal, fiind în afara a ceea ce a creat Dumnezeu.
Și pentru a înțelege cât mai bine aceste noi modalități de înmulțire a speciei umane, să luăm ca exemplu, dintre multe altele de acest fel, numai „comunitatea LGTBIQ+”, care se referă la colectivitățile: lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală, transgen, queer, persoanele intersex, persoanele asexuale, aromantice, demisexuale, autosexuale, abrosexuale, pansexuale, trisexuale, sapiosexuale, polisexuale, poligame, poliamoroase, persoanele non-binare, persoanele care practică travesti (în unele situații), persoanele bi-curioase, non-heterosexuale, persoanelor care practica munca sexuală, omnisexuale, transmasculine, transfeminine și lista nu este epuizată.
Prin această „satanică educație a degenerării umane” se ajunge la dispariția 1) identității dintre bărbat și femeie, 2) dintre masculinitate și feminitate, 3) a ceea ce a fost normal de mii de ani în viața omenirii.
Aceste modalități de înmulțire a speciei umane sunt o dovadă căAntihristul lucrează și prin numeroase și variate progenituri odioase ale rasei umane, prin diavolul întrupat în asemenea sute de „identități sexuale și de gen diferite”.
A consemnat pentru dumneavoastră conf. univ. dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.
„Peste hotarele ţării, nimeni altul nu avea faima şi prestigiul lui Gafencu. Nu reprezenta numai ceea ce ne-am obişnuit să numim «interesele» româneşti, ci şi pe ale vecinilor noştri. Era purtătorul de cuvânt, ascultat şi respectat, al tuturor neamurilor asuprite de dincolo de cortina de fier şi era, în acelaşi timp, un «european», în sensul că înţelesese, demult, că atât pentru noi cât şi pentru celelalte popoare europene, singura soluţie era federalizarea Europei.”
(Mircea Eliade. Elogiul lui Grigore Gafencu, „Românul”, febr.-iulie 1957, după Grigore Gafencu, Politica în exil: 1942-1957)
Grigore Gafencu s-a născut la 30 ianuarie 1892 în București și provenea dintr-o familie de boieri din Moldova. Tatăl său, Alexandru Gafencu, era fiul Ecaterinei Gafencu, fiica unui boier moldovean, Iordache Gafencu, iar bunicul său era de origine scoțiană, pe nume John Saunders, din Edinburgh. Mama viitorului diplomat era Raluca Costache, descendentă a lui Veniamin Costache, cărturar și om politic, mitropolit al Moldovei. Familia se înrudea cu familii nobiliare din Basarabia, Bucovina și Polonia. Și-a făcut studiile mai întâi în ţară, apoi în Elveția – dreptul şi relaţiile internaţionale, obţinând apoi doctoratul în drept la Universitatea Sorbona din Paris (1914).
A început studiile primare în București, de la 11 ani continuându-le la Lausanne, în Elveția. După absolvirea Facultății de Drept a Universității din Geneva, a obținut titlul de doctor în ştiinţe juridice la Sorbona, în Franța.
A participat la al Doilea Război Balcanic, ca artilerist, și la Primul Război Mondial, ca pilot în rândurile escadrilei mixte româno-franceze Farman VII, faptele sale de arme fiind recompensate cu cele mai înalte distincţii: Ordinul Mihai Viteazul, Steaua României şi Crucea de Război Britanică. În toamna lui 1918 au zburat de la Salonic la Iași, un zbor remarcabil prin importanță și o performanță tehnică pentru acea vreme. Victor Antonescu, reprezentantul diplomatic român la Paris, și Grigore Gafencu au călătorit îmbrăcați în uniforme franceze și cu identități false (căpitanii Antoine Louis și Noel), transportând planul francez al reintrării României în război de partea Antantei.
După război a înființat agenția de știri Orient-Radio, devenită ulterior Rador, agenţia de ştiri guvernamentală (1926-1949), apoi ziarul Timpul familiei care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe ţări și a mai fost fondator și al publicației Revista vremii. În 1924, a devenit redactor și editor la Argus, o revistă economică de top, iar în anii 1930 a fondat Timpul, care a devenit în scurt timp principalul cotidian al Bucureștiului.
Cariera politică şi-a început-o ca membru al Partidului Naţional Ţărănesc, pe ale cărui liste a fost ales deputat, alături de Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu, Mihail Ralea ș.a. În 1928, ca membru al Partidului Național Țărănesc, a fost ales în Parlamentul României și a ocupat diverse posturi la nivel de cabinet. În scurtă vreme, cei doi lideri ai acestui partid, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, remarcându-i calitățile excepționale, îl vor susține pentru ocuparea unor funcții de înalt demnitar printre care: Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1932); Subsecretar de Stat la Ministerul Industriei şi Comerţului (1932 – 1933) şi Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine (1928 – 1929). La vârsta de 32 de ani este ales deputat în Camera Deputaţilor şi funcţionează ca adjunct al ministrului de externe, în guvernul Maniu.
Apoi, în februarie 1929, el va fi liderul delegaţiei române la Conferinţa Micii Înţelegeri, desfăşurată la Bucureşti. Îndepărtat din diplomație în 1932 la intervenția lui Nicolae Titulescu, gelos pe calitățile sale remarcabile, Grigore Gafencu a fost senator de Caliacra între 1934 și 1937.
Grigore Gafencu
La 22 decembrie 1938 a fost numit ministru de externe. În această calitate a militat pentru menţinerea neutralităţii României, pentru păstrarea unui echilibru între Germania şi U.R.S.S. Timp de doi ani a încercat să asigure neutralitatea României, prinsă între Germania şi Uniunea Sovietică. Datorită străduinţelor sale, la 13 aprilie 1939, România primeşte garanţiile Angliei şi Franţei, care însă nu au fost respectate. A fost acreditat ca ministru plenipotențiar la Moscova. Datorită orientării României spre Germania, locul său a fost luat de Ion Gigurtu, Gafencu fiind trimis ca ministru al României la Moscova, funcţie în care a rămas până în momentul în care România a intrat în război alături de Germania.
Experiența și capacitățile sale deosebite l-au determinat pe Regele Carol al II-lea să îl numească pe Grigore Gafencu în funcția de ministru al Afacerilor Străine, care a condus destinele diplomaţiei române într-o perioadă extrem de dificilă pentru România, dar şi pentru întreaga Europă (23 decembrie 1938-1 iunie 1940). Fidel orientării politice tradiţionale a României, filofranceze şi filobritanice, Gafencu a refuzat colaborarea cu cele două state revizioniste, Germania nazistă şi Italia fascistă, susţinând declararea neutralităţii României și recomandând o atitudine binevoitoare faţă de statul polonez agresat.
Soldat în slujba țării – așa l-a numit Nicolae Iorga în 1940, când, neîmpărtășind noua orientare în politica externă a țării impusă de regele Carol al II-lea, și-a dat demisia din fruntea diplomației românești la 30 mai 1940 – după o activitate extrem de roditoare a politicii externe, motivându-și retragerea prin schimbarea raportului de forțe internaționale în urma victoriilor germane în vest – anexarea Ardealului de nord de către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, precum şi a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei de către Uniunea Sovietică în 1940. Grigore Gafencu pleacă din România şi se stabileşte la Geneva în Elveţia.
Grigore Gafencu si-a însușit cu mândrie această caracterizare a marelui istoric si s-a comportat ca un soldat în timpul misiunii la Moscova. La 24 iunie, în cadrul ultimei întrevederi pe care a avut-o cu V. M. Molotov, ministrul de externe sovietic, Grigore Gafencu i-a declarat demnitarului sovietic: „Nu pot avea față de evenimentele de azi, pe care numai istoria le va putea judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al țării mele”. Soldat s-a considerat și a acționat ca un luptător în slujba țării și pentru binele ei după 1941, în anii în care s-a aflat departe de țară. Astfel, în anii războiului se află în Elveția, păstrând legătura atât cu Guvernul Român, cat si cu opoziția, dând și unora și altora informații și sfaturi extrem de valoroase, care aveau drept scop salvarea țării de sub controlul nazist și protecția față de pericolul sovietic. Ferm convins că singura soluţie de salvare a României era ieşirea ei din războiul purtat în alianţă cu Axa, diplomatul român a păstrat şi consolidat legăturile cu foşti şi activi diplomaţi români sau străini care îi împărtăşeau opiniile.
În timpul războiului a fost contactat de guvernul britanic fiind un element de legătură între cercurile politice londoneze şi rezistenţa românească. A avut întâlniri cu reprezentanţi ai statelor aliate în vederea scoaterii României din război.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost iniţial salutată cu bucurie de diplomatul român, ferm convins că din acel moment „România… intră pe făgaşul politicii ei tradiţionale”. Instaurarea socialismului în România începând cu instalarea de către armata sovietică a guvernului prezidat de dr. Petru Groza la 6 martie 1945 a spulberat orice idealuri.
Grigore Gafencu, regele Carol al II-lea și Principele Mihai
Grigore Gafencu a continuat activitatea publicistică din ţară şi în perioada exilului, colaborând la „Journal de Genève” şi a fost membru activ al exilului românesc, făcând parte de grupul generalului Rădescu, alături de Viorel V. Tilea şi Carol Davila. „Românii din străinătate – scria Grigore Gafencu la 1 iunie 1946 – au, deci, datoria de a da alarma şi a trezi necontenit spiritele în ţările pe unde trăiesc. Ei trebuie să ceară intervenţii neîncetate din partea anglo-saxonilor, mai cu seamă în vremea alegerilor”.
Una din temele activităţii sale a constituit-o ideea unităţii europene. Opiniile privind organizarea Europei au fost cuprinse în cele două cărţi publicate şi în discursuri. În 1944, în „Preliminariile războiului din Răsărit” a propus proiecte ale organizării Europei postbelice sub forma unor grupări subregionale sau confederaţii, cum ar fi Confederaţia de Est, Confederaţia de Vest, de Nord. În acest cadru, România urma să alcătuiască împreună cu Bulgaria, Turcia, Grecia şi Iugoslavia, Confederaţia de Sud-Est care să aibă în comun o politică externă şi ca limbă oficială limba franceză. În concepţia sa, Europa urma să aibă înfăţişarea unei confederaţii interguvernamentale din care trebuia să facă parte neapărat şi Marea Britanie, dar şi Europa Centrală şi de Răsărit. Într-o primă etapă preconiza realizarea Europei Occidentale. Preluând modelul organizării federale a Elveţiei, Grigore Gafencu înainta şi ideea unirii în jurul unor valori comune bazate pe civilizaţia europeană.
După război s-a mutat la Paris unde, în anul 1946, a publicată volumul „Ultimele zile ale Europei” în care sunt descrise călătoriile întreprinse în anii 1939 şi 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. Lucrarea este considerată o carte clasică, a fost tradusă în mai multe limbi. În prefaţa cărţii autorul avansează ideea că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influenţă: noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a doua oară”.
La sfârșitul războiului, în anii 1945-1947, Grigore Gafencu împreună cu alți membri ai exilului romanesc, a desfășurat o intensă activitate pentru apărarea cauzei romanești, suplinind în acest fel ceea ce delegația oficială a tarii nu putea sau nu dorea să susțină. Prin numeroasele memorii înaintate, ei au aparat independența, suveranitatea și integritatea țării, au reevaluat contribuția Armatei Romane la victoria finală.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 a dat un viu imbold activităţii românilor din exil. Ei au apărat cu tărie şi vigoare drepturile şi aspiraţiile legitime ale poporului român prin memorii şi articole de presă în publicaţiile occidentale de mare tiraj şi au atras atenţia asupra pericolului reprezentat de guvernul Petru Groza.
La sfârşitul anului 1946, este chemat de W. Churchill care-l îndeamnă să i se alăture în promovarea ideii europene şi crearea unei confederaţii europene. În susţinerea ideii unităţii europene, Grigore Gafencu se va înscrie în curentul federalist. În acest sens a participat la Congresul de la Montreaux, din 1947, al Uniunii Federaliste Europene pronunţându-se pentru constituirea unei Europe Unite care să includă şi Europa de Est. Anul următor a participat la Congresul Europei, unde a făcut parte din prezidiu alături de W. Churchill şi contele Cudenhove-Kalergi, iar discursul său a subliniat importanţa uniunii europene în graniţele continentului.
În 1947, în urma „înscenării de la Tămădău”, este implicat în procesul intentat fruntaşilor ţărănişti şi este acuzat de complot împotriva statului, fiind condamnat la 20 de ani de muncă silnică în contumacie.
A participat la Congresul din mai 1948 de la Haga, care a pus bazele unui proiect politic important, prin crearea primului organism cu chemare paneuropeana: Consiliul Europei. Congresul din Haga a avut în Europa si în lumea întreagă un uriaș răsunet. Guvernele țărilor apusene au început a studia măsurile sugerate la Haga, iar 15 state europene s-au învoit să dea viață unui Consiliu European, compus dintr-o Adunare consultativă.
Gheorghe Tătărăscu, Grigore Gafencu și Georges Bonnet, ministrul de externe al Franței
Anii care au urmat conferinţei au fost pentru Grigore Gafencu ani de intensă şi neobosită activitate în cadrul exilului românesc, pe care a încercat să îl menţină cât mai unitar, sarcină dificilă şi deloc de invidiat. A făcut parte din cele două organisme fundamentale ale acestuia, Comitetul Naţional Român, fondat în aprilie 1949 la New York, şi Liga Românilor Liberi, formată în toamna anului 1950. Din cauza intrigilor şi dezbinărilor interne, va fi nevoit să le părăsească pe amândouă, continuând însă să menţină strânse legături şi colaborări fructuoase cu asociaţii şi grupuri ale diasporei româneşti.
În perioada următoare a activat în cadrul Comisiei Europei Centrale şi Orientale, a fost membru fondator şi preşedinte al Grupului Român pentru Europa Unită şi membru al Comitetului Central al Mişcării Pan-Europa. Din 1956, este ales preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor susţinând deviza „Cu toţi europenii, şi cei din Vest şi cei din Est”.
„Nu există decât o singură Europă: chiar când corpul ei este mutilat şi divizat, gândirea ce ne conduce spre ea este una şi indivizibilă. Europa nu se poate naşte la o viaţă nouă în Vest, dacă ea moare în Est; ea nu-şi poate regăsi sănătatea, măreţia şi forţe noi decât în cadrul limitelor sale naturale. În nicio parte cuvântul Europa nu provoacă o rezonanţă mai puternică şi mai emoţionantă ca în ţările din Est. Ideea unităţii europene reprezintă pentru o jumătate din continent un fel de promisiune, de pace, şi de aici o promisiune de eliberare.”
(Discursul Lui Grigore Gafencu la Congresul Europei, Haga, 1948)
În anul 1947 a plecat în Statele Unite ale Americii, fiind invitat de „Yale University Press” pentru o serie de conferinţe şi ţine apoi cursuri la „New York University”. A inițiat formarea de grupuri, care să propage „Mişcarea Europeană”, adică o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă şi România. A participat la înfiinţarea „Comitetului Europa Liberă” şi a organizat în apartamentul său din Park Avenue (New York) întrunirile numite „Tuesday Panels”. În fiecare marţi seara, aduna aici fruntaşi politici exilaţi din ţările din vestul Europei, care, împreună cu oameni politici americani, discutau problemele la ordinea zilei. În aceste întruniri Gafencu domina dezbaterile prin informaţiile sale, prin intervenţii şi sugestii.
„Bucuria cea mai mare mi-a fost data însă la întoarcerea mea la Bonn, unde se adunaseră numeroşi români si românce din toate oraşele libere ale Germaniei, ca și mulți germani, ca si mulți germani din Romania, care mi-au cerut sa le vorbesc si lor, în limba noastră […]. A fost pentru noi toți o mangliere, de a putea împărtăși, timp de câteva ceasuri, simțămintele noastre romanești, de a pomeni de dorul de tara care ne copleșește pe toți, de a da glas credinței noastre statornice si de neînvins ca ne va fi dat sa regăsim o tara libera si neatârnată și de a închina un pahar cu vin de Rhin, în cinstea neamului care ne e drag” – au fost ultimele cuvinte pe care ascultătorii din România le-au auzit rostite de Grigore Gafencu. Și ele erau mărturisiri de dragoste și de dor de țară.
S-a stins din viaţă departe de ţară, la 30 ianuarie 1957, în locuința sa din Paris, chiar în ziua în care împlinea 65 de ani. A continuat să spere până în ultima clipă a vieţii într-o Românie democratică şi liberă, fiind totodată un militant de prestigiu pentru ideea unei Europei unite.
A fost căsătorit din 1920 cu jurnalista franceză Marguerite Blanche (Nușeta) Candy, cei doi trăind o poveste de iubire ca în basme, până la despărțirea prematură.
De altfel, în 1968, prin grija soţiei, revenită în ţară, rămăşiţele pământeşti ale lui Grigore Gafencu au fost aduse în patria mult iubită, la Cimitirul Șerban Vodă din Bucureşti. De asemenea, o serie de fotografii și documente personale au fost donate Ministerului Afacerilor Externe, intrând în fondurile Arhivelor Diplomatice și Arhivelor Naționale ale României.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/08/grigore-gafencu-3.jpg391480Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-08-03 11:10:302024-09-17 20:35:35Grigore Gafencu, un geniu al diplomației, a murit în exil cu speranța unei Românii democratice și libere
Dacă vreți să-l cunoaşteți mai bine pe Eminescu, e musai să citiți „Amintirile” lui Theodor Ștefanelli. Cartea a apărut în 1914 și iată ce spunea Ștefanelli despre motivele care l-au îndemnat să publice acest volum:
„Amintirile de față nu le-aş fi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumarate ori şi din foarte multe părți. Mi s-a zis că eu, care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuți, care am petrecut cu dînsul cît timp a stat în Bucovina şi apoi cît timp a urmat studiile la Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuții, prietenii şi admiratorii lui Eminescu. Și astfel m-am hotărât să urmez dorinții exprimate din atîtea părți. Dar, habent sua fata libelli – cărțile își au soarta lor – căci nu mi-a fost cu putință să realizez această hotărâre pînă acum și aceasta nu din cauză că adunarea la un loc a acestor amintiri mi-ar fi făcut greutăți, căci între hîrtiile mele aveam mulțime de însemnări din viața mea și a colegilor mei, între cari și Eminescu, pe cînd era la Viena și după acest timp, iar pentru timpul cît am petrecut cu dînsul tinerețele în Cernăuți, întâmplările de pe atunci sunt atît de viu întipărite în memoria mea ca și cînd s-ar fi petrecut astăzi.
Împlinindu-mi această datorință, aş avea cea mai mare mulțumire sufletească, dacă prin aceste amintiri aş fi putut contribui măcar cît de puțin la mai deplina cunoştință a individualității marelui nostru poet.”
Dar cine a fost Teodor Ștefanelli? Iată cîteva date biografice despre viața sa:
Coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuți, îl regăsim la Viena student la Drept. Organizează, împreună cu Eminescu şi Slavici, Serbarea şi Congresul studențesc de la Putna, în 1871. Magistrat ajuns pînă la cel mai înalt grad judecătoresc din Imperiul Austro-Ungar (Bucovina a fost anexată de austro-ungari), va avea în paralel o amplă contribuție pentru identitatea națională a românilor bucovineni. E membru al Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina şi, în 1875, cînd austriecii serbau 100 de ani de la anexarea Bucovinei, el fondeaza societatea Arboroasa, numele romanizat al Bucovinei, dat de el însuşi. Ca magistrat în Cernauți, Cîmpulung Moldovenesc, Suceava, îşi pune amprenta şi asupra vieții culturale. A fost membru al Academiei Române, odata cu Nicolae Iorga, în 1910. În 1914, la izbucnirea războiului, e nevoit să se refugieze la Fălticeni, la familia soției lui, pentru a nu fi arestat. I se suspendă pensia, fiind considerat „periculos statului austriac”. În 1918, cînd s-a făcut unirea cu Bucovina, Ștefanelli a fost cel dintîi care „a trecut granița spulberată ca să se închine pămîntului din care era zămislit” (Artur Gorovei).
Ștefanelli se stinge din viată în 1920.
Mi-a fost greu să aleg un capitol din „Amintirile” lui Ștefanelli, fiecare are farmecul lui și ne dezvăluie o altă însușire, mai mult sau mai puțin cunoscută a poetului, astfel că astăzi m-am oprit, șovăitor, la ultimul capitol, intitulat „Întîlnirea în București 1878.”
Criticul Alexandru Ștefănescu spunea că a locuit patru ani în viața lui Eminescu pentru a scrie cartea despre el. Vă îndemn să locuiți cîteva minute în viața lui Eminescu, alături de această minunată carte a lui Theodor Ștefanelli.
„În ziua de anul nou 1873, serbînd în Viena patronul unui coleg al nostru, eram încântați de preietenia ce domnește între noi, dar totodată foarte impresionați că în anul acesta, finindu-se studiile, trebuia să ne despărțim și să ne răslățim în toate părțile, intrînd în valurile vieții practice spre a ne cîștiga pîinea de toate zilele. Tineri și idealiști cum eram cu toții, ne ziserăm că nu se poate să nu ne întâlnim mai adese. Eu, aducîndu-mi aminte de o nuvelă «Vîntul soartei» de Leon Negruzzi pe care o citisem cu mulți ani în urmă în «Convorbiri literare», făcui propunerea să ne întâlnim tot din cinci în cinci ani, într-un loc pe care îl vom stabili înainte, și aceste întâlniri să urmeze de-a lungul întregei noastre vieți. Propunerea a fost primită cu mare însuflețire. Jurarăm cu toții că ne vom ține de cuvânt și hotărîrăm ca întîia noastră întîlnire să urmeze în București, în ziua de 15 august 1878. În anul acesta, dintre cei ce iscăliseră jurământul, ne aflam numai eu și Vasile Murariu în Bucovina; eu judecător în Cîmpulung, el în Cernăuți. Ne hotărîrăm deci să plecăm împreună la București. După o călătorie cu calea ferată și diligența, călătorie împreunată cu multe piedici din cauza podurilor rupte de puhoiul apelor și din cauza multelor regimente de ruși ce întîlneam întorcându-se de pe cîmpul de război din Bulgaria, ajunserăm în ziua de 14 august după amiaza în București. Întâiul nostru gînd a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul «Timpul». Pe drum ne întîlnirăm cu A. Chibici Rîvneanu (care avea să fie alături de Eminescu și mai târziu, la întoarcerea acestuia de la spitalul din Viena – n.m), unul dintre cei jurați care sosise chiar atuncea de pe cîmpul de luptă din Bulgaria spre a se întâlni cu noi. Ne duserăm la hotelul Dacia unde se afla atunci redacțiunea «Timpului». În întîia sală aflarăm pe un domn, călare pe un cal de lemn, care-i ținea loc de scaun; el scria la o masă înaltă și ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua și-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămașă și pantaloni; cravata era aruncată pe un colț de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mînca scriind un articol pentru «Timpul». Bucuria sa a fost mare cînd ne-a văzut, căci nu ne întâlnisem de cînd cu serbarea din Cernăuți, 1875.
– Ce mai faci, puiule? îl întrebai.
– Mizerie, prieteni, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic… iată – și făcînd un gest cu mîna ne arată zîmbind talgerul cu fructe de pe masă. Nu știam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zîmbetul nu-i lipsea nicicând de pe buze. Acest obicei îl avea totdeauna, și noi care îl cunoșteam atît de bine izbucnirăm într-un hohot de rîs văzându-l în această situație tragicomică. Eminescu nu se schimbase de cînd îl văzusem, numai hainele erau cam neglijate. Părul tot lung îl purta, pieptănat în sus și mustața o mușca și acum după vechiul obicei. Îi spuserăm cu ce scop am venit la București și că nouă colegi din Viena se vor întâlni aici și vom petrece cîteva zile în capitală.
– De minune, frate, de minune… care va să zică aveți…? și atuncea ridică, după vechiul obicei din Viena, degetul arătător al mîinii drepte (gestul acesta însemna: aveți o pițulă, adică aveți parale?)
Noi cunoscând acest gest înțeleserăm ce voia să zică și-i răspunserăm rîzînd:
– Se înțelege că avem…
– Ei, bravo! Ce berechet o să mai fie. Mă duc și eu cu voi, rămîne articolul meu neisprăvit, dar să scrie viteazul călăreț din cealaltă cameră ce-i va trăsni prin minte. Eminescu se îmbrăcă. Ieșind, zise plin de voioșie către călărețul din sala întîia:
– Adio, frate, la Filippi ne mai întâlnim – și fără să ne recomande, părăsi cu noi palatul Dacia. Pe drum ne spuse că cel ce scria în camera întîia era Caragiale. Noi îl mustrarăm că nu ne făcuse cunoscut pe acest literat, iar el răspunse că nu era vreme deoarece îi era foame și ar voi să stea cu noi la masă. Mai văzusem în redacție un tînăr care lucra și pe care așișdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse că se numește Ronetti Roman, că este un băiat cuminte și foarte cumsecade, dar altfel nu știe nimic despre dînsul. L-am căutat și pe Ioan Slavici și l-am luat cu noi. Zilele cîte le-am petrecut în București a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile, mînca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui.
Măi, băieți – zise el într-o zi – așa voios n-am fost decât în Viena cînd petreceam cu voi.
Și în adevăr acele zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădînd toată grija cea lumească, precum zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieței noastre de student și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mînca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând, fără știrea mea, o păreche de pantaloni ai mei.
Eminescu făcea mult haz de aceste amintiri, dar cîteodată i se întuneca privirile ca și cînd i-ar fi trecut un gînd prin minte, căci ofta și pronunța cu zîmbet amar cuvintele lui obișnuite: «Of, neamul nevoii!»
Într-o seară ne zise: Măi, băieți, aveți voi o idee? Sunt sigur că n-aveți ideea ce o am eu, deci am să vă duc la o idee – și ne duse la o grădină ce se numea La Idee. Acolo toate obiectele aveau numiri particulare. Mămăliga se numea «mîndria națională», cuțitul se numea Bismarck, cafeaua neagră se numea «taifas cu cealma» ș.a.m.d. Am petrecut o seară minunată în această grădină și l-am avut cu noi și pe Ioan Slavici.
Într-o zi am vrut să-l vizităm pe Eminescu acasă, dar din purtarea lui am înțeles că o astfel de vizită nu ar fi pe placul său, și Slavici ne spuse că puțini știu unde locuiește Eminescu și că nu-i place să primească pe nimeni acasă.
Avînd a mă reîntoarce în țară, mă plimbam cu Eminescu pe Calea Victoriei, pe atuncea calea Mogoșoaiei. Intim precum eram cu dînsul, l-am întrebat cum o mai duce, cum trăiește. El zîmbind îmi răspunse cu un vers cunoscut dintr-un poet german:
«Arm am Beutel, krank am Herzen / Schlepp ich meine langen tage» – «Sărac la pungă și bolnav de inimă / Îmi petrec lungile zile.»
Mi-a rămas adînc întipărit în minte acest răspuns și nu-l pot uita de atîta vreme. Observ că Eminescu nu pronunțase versul acesta într-un ton jeluitor, ca unul ce ar suferi și ar avea lipsă de ceva; nu, acuma ca și altădată, și poate ca totdeauna față de colegii săi, el zîmbea, astfel că puteai foarte ușor crede că glumește sau zeflemizează.
Ne-a petrecut pînă la gară. Eu și Morariu am plecat spre Giurgiu, iar el a rămas, ca să-și împlinească destinul, cu Chibici Rîvneanu și cu Slavici în București.”
Theodor Ștefanelli 1914 – Amintiri despre Eminescu
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/08/eminescu-in-amintirile-lui-stefanelli-217512.jpg6651000Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2024-08-01 21:18:512024-08-01 21:35:21Cafeluța Culturală – Theodor Ștefanelli își aduce aminte de Eminescu în „Amintiri”
Comunicatul nr. 22 privitor la „Strategia Energetică a României pentru perioada 2025 – 2035 cu perspectiva anului 2050” recent elaborată și supusă dezbaterii publice de Ministerul Energiei
Grupul pentru România consideră energia și întreaga problematică legată de ea ca fiind cea mai importantă componentă a economiei. GpR a constatat că politicile promovate de UE și impuse României de-a lungul ultimelor două decenii au urmărit alte scopuri decât cele declarate și decât scopul promovării intereselor naționale ale României. Conducerile succesive, slugarnice și trădătoare ale țării noastre au acceptat solicitările Comisiei Europene, fără să uzeze în nici un fel de suveranitatea națională prevăzută de Constituție și ignorând faptul că Tratatul Uniunii Europene prevede că aceasta este o uniune de state suverane și independente.
Acționând în acest mod, conducătorii României au acceptat să renunțe în mare parte la sistemul energetic național construit pe parcursul a jumătate de secol și să treacă să promoveze energie verde. Aceasta a presupus, pe de o parte, renunțarea/lichidarea energiei electrice bazată pe cărbune, cu toate că România mai are rezerve proprii de cărbune pentru aproximativ două secole. Lichidarea termocentralelor și industriei de minerit a României a produs mari drame sociale pentru comunitățile afectate și semnificative dezechilibre economice pentru țară.
Energia electrică obținută cu ajutorul cărbunelui reprezenta factorul de echilibru care acoperea necesitățile de energie electrică din perioadele de secetă, când hidrocentralele își reduc simțitor producția, și din perioadele de iarnă, când energia solară produce mult mai puțin, ca și din perioadele când nu bate vântul și producția de energie electrică eoliană este redusă. De asemenea, la cererea Comisiei Europene și a „partenerilor strategici”, România nu a mai importat gaze naturale din Federația Rusă și, pentru a face față nevoilor de gaze, România și-a lichidat industria bazată pe consumul de gaze naturale. Aceasta a fost una din nenorocirile economice ale României euro-atlantice.
Astfel, industria petro-chimică a României, de-a dreptul înfloritoare în perioada regimului socialist de stat, a fost lichidată. Agricultura României a fost privată de îngrășămintele chimice autohtone, rod al cercetării științifice aplicată pentru clima temperată din România și pentru specificul solului românesc. România a trecut la importul de îngrășăminte chimice din Occident, mult mai scumpe și care ridică o serie de probleme privitoare la eroziunea solului. Este de notorietate complicitatea instituțiilor statului român, inclusiv a SRI, la lichidarea industriei de îngrășăminte chimice. În acest sens, presa a semnalat cazul Combinatului de la Turnu Măgurele, o bijuterie a petrochimiei românești. Când patronul Ioan Nicolae a refuzat să oprească producția de îngrășăminte, ca să nu mai importe gaz din Rusia, a fost arestat și condamnat la închisoare, sub alte pretexte. Este, de asemenea, cunoscut rolul distrugător pe care l-a jucat compania austriacă OMV în distrugerea industriei petrochimice românești, cu complicitatea multor demnitari corupți și trădători ai statului român.
Prezentul comunicat al GpR se oprește din a reaminti și alte numeroase măsuri luate de guvernanții români care au destabilizat sistemul energetic național și prin acesta întreaga economie românească.
O parte din măsurile în domeniul energiei impuse de Comisia Europeană sau de unele state occidentale, încă curând după lovitura de stat din decembrie 1989, au urmărit profitul companiilor multinaționale occidentale. Imediat după lovitura de stat din decembrie 1989, ni s-a spus că încălzirea populației în sistem centralizat este păguboasă și trebuie în locuită cu centrale individuale de apartamente. Sute de mii (chiar milioane ?) de locuințe s-au dotat cu centrale de apartament, desigur achiziționate din Occident, România nefabricând asemenea aparate. A fost o foarte mare afacere. Acum suntem avertizați că trebuie să renunțăm la centralele de apartament și să revenim la încălzirea centralizată, bazată pe alte tehnologii, pe care va trebui să le achiziționăm tot din Occident, la ordin, întrucât România nu are libertatea să achiziționeze noile tehnologii la o treime din preț din China. Impunerea acestei măsuri reprezintă o nouă uriașă afacere occidentală pe banii poporului român.
Sursele de energie ale tehnologiei EcoHORNET sunt GUNOAIELE. Cu o investiție de maximum 75.000.000 de euro, România poate avea cea mai ieftină și mai puțin poluantă sursă de energie. În plus ar scăpa și de mormanele de gunoaie, de care nu se poate spune că ducem lipsă. Ele poartă denumirea tehnică de biomasă. Prin folosirea ei nu mai avem nevoie să tăiem pădurile pentru a produce energie primitivă… În 2021, înainte ca termocentrala Mintia să intre în conservare, Iuliean Horneț a făcut primăriei Deva „o ofertă care nu se poate refuza”: instalarea a 20 MWh Putere instalată (PI) cu un cost total de 5.000.000 euro, care asigura căldură și apă caldă pentru toate cele 35 de puncte termice ale orașului Deva; construcția cazanelor EcoHORNET (confecții metalice și sudură) ar fi urmat să se producă în atelierele existente în Deva și împrejurimi, iar instalarea, la cele 35 de puncte termice, ar fi fost făcută de instalatorii Devei, ceea ce ar fi însemnat locuri de muncă. Totul bazat pe tehnologia EcoHornet. Răspunsul a fost NU. Virgil Popescu a preferat să vândă Mintia cu 91 de milioane de euro, în condițiile în care statul român investise pentru retehnologizare 150.000.000 de euro. La care se adăuga, evident, valoarea în sine a termocentralei, compusă din terenuri pe o suprafaţă de 3.297.807 mp, construcţii, bunuri mobile şi echipamentele aferente…
Referindu-ne strict la „Strategia Energetică a României pentru perioada 2025 – 2035 cu perspectiva anului 2050” recent elaborată și supusă dezbaterii publice de Ministerul Energiei, membrii GpR sunt în mare parte de acord cu observațiile asupra documentului menționat formulate de domnul Iuliean Horneț, eminent inventator și specialist de talie mondială, membru al grupului nostru.
Astfel, GpR este de acord că:
1) Proiectul de strategie energetică formulat de Guvernul României are un suport științific superficial.
2) Impunerea „decarbonizării” în România, în condițiile în care alte state, ca Germania și Polonia, refuză categoric această măsură, este nedreaptă, prevede sacrificii care nu trebuie asumate de guvernanți. României i-a fost distrusă o întreagă economie, de mari dimensiuni. Impunerea „decarbonizării” va împiedica așteptata reindustrializare a României. Când statele din Occident și-au construit industria, au generat o poluare uriașă. Acum nouă ni se refuză o dorită refacere a industriei, care presupune folosirea și a cărbunelui și o anumită poluare.
3) GpR este de părere că nu trebuie stopată refacerea industriei României din motive de poluare, ci trebuie stopate defrișările uriașe care s-au făcut, trebuie igienizate pădurile țării și trebuie plantate cel puțin un milion de hectare de terenuri de pe care au fost defrișate păduri. Majoritatea zdrobitoare a masei lemnoase defrișate a fost însușită de companiile occidentale, mai ales de cele din Austria, Ungaria și Germania.
4) GpR susține promovarea mai largă a cunoașterii și cercetării științifice în domeniul energetic, ca și în cel al protejării mediului.
5) GpR este întru totul de acord cu necesitatea implementării pe scară largă a unui proces de folosire a BIOMASEI ca resursă energetică. În acest sens, GpR împărtășește părerea savantului Iuliean Horneț:
„În primul rând, trebuie să observăm că aceasta este singura resursă energetică efectiv regenerabilă, în timp ce toate celelalte resurse considerate prietenoase cu mediul (soare, vânt, geo-termic, valuri etc.) sunt de fapt natural-inepuizabile, dar non-antropice deci necontrolabile în frecvență și intensitate. Biomasa este adesea ignorată sau cel puțin marginalizată ca resursă energetică (inclusiv în „Strategie…”) utilizarea ei fiind limitată la forme în general costisitoare (posibil ineficiente) și nu neapărat foarte curate.”
6) GpR susține cu tărie necesitatea promovării tehnologiilor mature, respectiv a arzătoarelor ECOHORNET, brevetate și confirmate prin funcționare de peste 22 de ani, cu combustie de generația a VI-a, ce realizează randamente termice de aproape 98% și care, prin arderea completă, accelerată și temperaturile înalte din focar (peste 1.2500 C), indiferent de natura biomasei arse, deci nu doar cea provenită din lemn, nu produce fum, iar compoziția gazelor de ardere este cu foarte mult sub valorile tuturor normelor restrictive de mediu, în vigoare prin reglementările UE. Relativ la aceste norme, amprenta carbonică este 0! Funcționând în tandem cu un modul de ciclu termodinamic-Rankine, o centrală românească ECOHORNET produce direct din energie termică și 10%, 17%, 25% energie electrică (co-generare) putând deci asigura necesarul termic și electric al unei comunități, în sistem celular energetic, indiferent de dimensiune. Spre exemplu, cu un modul de trigenerare de 1 Mwh (termic) ea asigură energie termică, electrică (100 kWh electric) și condiționare (peste 680.000 BTU/h) pentru 200 de apartamente medii. Pentru asta consumă nominal 225 Kg biomasă non-lemnoasă peletizată/MWh, nu scoate fum și generează gaze arse cu foarte mult sub normele admisibile conform reglementărilor din UE.
Într-un raport înaintat ministerelor de resort (Mediu, Energie și Agricultură) Iuliean Horneț reproșa acestora complicitatea la distrugerea CAPITALULUI NATURAL. „Eu am creat, din 2003 și până acum, tehnologii noi și 70 de modele de echipamente inovatoare, brevetate și aplicate, iar din 2010 – 700 dintre ele funcționează în trei sectoare economice indispensabile vieții, asigurând confort și sănătate într-un mediu curat” – arăta inventatorul și omul de afaceri Iuliean Horneț. Și ilustra astfel: „1. Mediu: ecoHORNET reciclează 100%, prin tratare termică (piroliză), deșeurile solide și lichide neutilizate și le transformă în combustibili și energie; 2. Energie: ecoHORNET asigură conversia biomasei peletizate în energie termică și electrică în mod eficient, economic, ecologic (eee); 3. Agricultură: ecoHORNET tratează termic biomasa agricolă excedentară, salvează terenurile arabile prin colectarea deșeurilor, asigură ameliorarea și fertilizarea solului, oprește deșertificarea, asigură energia pentru lucrările agricole și irigații”. Propunerile concrete făcute de Iuliean Horneț Ministeriului Mediului au fost ignorate, drept pentru care inventatorul le-a denunțat public: „Ce știm să facem noi și am propus permanent Ministerului Mediului, fără rezultat: – Uscăm, tocăm, peletizăm 5.000.000 tone/an cu umiditate de 45% din care rezultă 3.000.000 tone peleți/an cu umiditate de 10%; – Fabricăm peleții cu 375 fabrici peleți 1tonă/h, investiție 75.000.000 euro; – Depozităm 3.000.000 tone peleți/an în 75 hale de 10.000 mp amplasate la sursă; 75 hale x 10.000 mp (40.000 tone/hala) x 300 euro/mp = 225.000.000 euro”.
7) „Strategia…” elaborată de Ministerul Energiei menționează faptul că România a importat în 2022 peste 55% din consumul total de circa 415.000 tone de biomotorină. GpR se pronunță pentru renunțarea totală la acest import și înlocuirea lui cu folosirea de instalații românești de piroliză ECOHORNET!!! Toată cantitatea de biomotorină necesară consumului anual poate fi astfel obținută din tratarea termică a circa 1.200.000 tone de biomasă, adică de doar circa 4% din biomasa reziduală agricolă. În verile „normale” litoralul românesc „produce” circa 15-17.000 tone de alge. Anul acesta, 2024, sunt peste 30.000 tone. Cu această cantitate, colectate, uscate și peletate incomodele alge pot aduce un aport substanțial la consumul energetic (apă caldă menajeră, curent electric și condiționare) al întregului litoral pentru tot sezonul estival, inclusiv încălzirea de iarnă pentru rezidenți.
8) GpR își exprimă convingerea că prin sistemele de tratare termică și amestec combustibil propuse de ECOHORNET, așa cum a susținut și inventatorul Iuliean Horneț:
„Problema ar putea fi rezolvată convenabil din ambele puncte de vedere, adică și al conservării funcționale a capacităților energetice nedemolate încă și al politicilor europene de decarbonizare. Realizarea unui amestec de numai 20% cărbune, 25% deșeu menajer organic și 55% biomasă agricolă, supus unei torefieri de aproximativ 3000 C, într-o instalație de piroliză cu alimentare continuă produsă de ECOHORNET generează un cărbune biologic care ars în termocentralele existente, fără nicio modificare tehnică, generează aceleași produse energetice ca în cazul utilizării integrale de cărbune dar are o structură de gaze arse foarte apropiată de exigențele de mediu europene”.
GpR solicită Ministerului Energiei și Guvernului României să dea dovadă de responsabilitate maximă când iau decizii pe linia energiei, ceea ce întrecut nu s-a întâmplat.
GpR solicită Ministerului Energiei și Guvernului României să folosească toate mijloacele pe care țara le are la dispoziție pentru a produce energie proprie și a face importuri de energie doar pentru proiecte de dezvoltare a unor capacități de producție industrială sau agro-industrială românești, profitabile, cu profitul rămas integral în România și fiscalizate integral.
GRUPUL PENTRU ROMÂNIA
Cum poate deveni România cea mai verde țară din lume
„Biomasa este cea mai abundentă bogație a planetei iar conversia ei în energie se realizează prin combustie la temperaturi înalte (peste1200°C) cu 70 de echipamente ecoHORNET (eficiente, economice, ecologice). Natura ne dăruiește în fiecara an, de pe terenurile încă fertile, cultivate sau nu, 3-4 tone de biomasă pe hectar cu o valoare energetică de 4-4,5 MW/tonă. Potențialul este mare și nevalorificat. Ne lipsește o legislația adecvată. Solicităm de mulți ani introducerea biomasei ca sursă strategică de energie, în zadar. Folosind biomasa peletizată și ecoHORNET obținem toată gama de fluxuri termice: apă caldă, apă supraîncălzită, abur, ulei diatermic, aer cald, aer supraîncălzit, radiații termice, biocombustibili (gaz de piroliză, ulei de piroliză), biochar […].
Această energie termică, se poate obține din 25.000.000 tone peleți, echivalente a 12.000.000 mc gaz sau 80.000.000 t lemn sau 10.500.000 t motorină sau 100.000.000 t lignit. Peleții pot fi obținuți de pe aproximativ 5.000.000 ha. de culturi agricole, deșeuri, toaletarea parcurilor și pădurilor).
Se creează 450.000 locuri de muncă bine plătite. Rămâne la latitudinea guvernanților în cât timp se va declara România cea mai verde țară din lume. Avem tehnologii produse în țară, cu aport de creștere PIB însemnat”, etc, etc.
Nimic din ce s-a văzut la așa-zisa ceremonie, mai bine zis ritual, de deschidere a Jocurilor Olimpice nu a fost întâmplător. Nici măcar arborarea drapelului cu susul în jos. Recrearea blasfemiatoare a Cinei cea de taină a reprezentat punctul central al mesajului pe care organizatorii au dorit să îl transmită lumii întregi. Respectiv că nenumitul are nenumărați adepți care se închină lui. Și care sunt pregătiți să batjocorească lucrarea lui Dumnezeu. Au mai fost asemenea ritualuri în ultima vreme, dar nu la nivel global. De abia acum vă mirați? Progresismul vine la pachet cu tot ce ați văzut aseară. Progresismul este un instrument de alienare spirituală și morală împotriva Creației lui Dumnezeu. Împotriva lui Hristos.
Să nu uităm că anul acesta este ediția cu numărul 33, număr cu o simbolistică aparte. Și de o parte și de alta a baricadei. Oameni cu judecată și educație, de la care ai fi putut avea ceva așteptări, s-au extaziat de grandomania spectacolului, nerealizând că de fapt s-au lepădat (din nou) de Hristos.
Lupta dintre bine și rău, dintre normalitate și patologie, dintre lumină și întuneric este acum pe față. Smintit să fii să nu poți vedea. Vor veni vremuri din ce în ce mai grele, încercări din ce în ce mai parșive, nebunii vor striga celor sănătoși la minte și la suflet că sunt nebuni. Și doar cu Hristos vom putea birui.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/07/Cine-este-barbatul-din-viata-Manuelei-Harabor.-Actrita-din-Vlad-a-recunoscut-totul-public.jpg8001200Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-07-28 06:50:092024-07-28 02:57:52Manuela Hărăbor – Ritualul Jocurilor Olimpice a fost o recreere blasfemiatoare a Cinei cea de Taină în care s-a batjocorit lucrarea lui Dumnezeu
