Articole despre valorile românești.

alin cristian, literatura, carti, scriitori, diletanti

Nu moare în el

ceea ce vrei să moară în el,

împărate!

N. Stănescu, Nod 2

Confruntată cu mari pierderi de efective, ce-i amenință însăși existența, lumea literelor se vede silită să reflecteze o dată în plus la relația-i cu restul mai puțin citit al lumii. Să fie gustul pentru lectură compromis, în parte, de însăși litania profesionalizării — insistența pastorală pe seriozitate și palmares recunoscut, cu care opinia publică românească e bombardată formativ de vreo trei decade încoace?

Împotriva profesionalizării, ale cărei merite incontestabile ne par absolutizate ideologic în discursul dominant actual, îndrăznim să sugerăm că placa turnantă a transmiterii culturale o constituie tocmai diletanții — amatorii ce mai mult înfrunțesc decât îmbracă diversele costumații/roluri creionate literar. Altfel spus, cei ce sucesc pe toate părțile, exasperant, schimbarea de sine mai înainte de a-i cădea la picioare c-o precoce ejaculare de entuziasm și cereri în căsătorie; profesioniștii… flirtului cu profesionalizarea, neîncrezători în oferta de recunoaștere socială a pieței; recruții cei mai refractari la înregimentare, din cale-afară de suspicioși la adresa arcanului soft, ce prinde omul prin cultivarea gusturilor sale. Într-un cuvânt, vulgul dătător de sens verbului a vulgariza și profilat serios pe amatorlâcul îmboldit de-o curiozitate neangajată. Asta însemnând liberă până și de tentația identificării c-un sine/rol distinct, recomandat insistent de profesioniști ca apt să sporească eficiența furnicarului dirijat lucrativ de ei.

De reținut că, fără lipirea sub frunte a unei identități/etichete—sugestiv numite în engleză handle, adică mâner — manageriatul social nu are priză la lunecoasa realitate umană; nu o poate mânui convenabil.

Să convenim că bramburiții labili, croiți să retrăiască la preț redus efervescențe străine, în loc să-și caute și întrețină altele, așa-zis proprii, reprezintă mediul social amniotic al profesioniștilor—originea lor în sensul cel mai larg. Cât de net pot fi cele două categorii distinse în principiu, ne întrebăm? Mai pronunțat kantian: cât de rezonabilă e speranța lăsării în urmă definitive și tranșante de către profesioniști a tenacei stihii sociale, țiitoare nu doar pe urmele lor, ci pe-ale tuturor? Fiindcă prea tomnatica făptură umană e urmată ubicuu de-o „trenă lungă / De culoarea vântului”, cum ar zice Topârceanu.

Suspiciunea noastră insuperabilă e că, în fiecare pretins ajuns departe — pe cele mai înalte culmi valorice, în limbajul găunos al epocii de aur —, zace încă rezidual un nenăscut de prestație mult mai modestă. Un repetent incorigibil, un avorton inexpulzabil prin herculeanul travaliu de chiuretă al negației — un Nicolae Moromete sărit în ultimul moment, să zicem, din căruța tatălui, ce-l hurduca spre arănire, pentru a rămâne pe veci la oi cu bâta-n mână, sudalma-n gură și mațele ghiorțăind. În postură de radical pădureț al neclintirii, de ancoră sfidând vâltoarea devenirii din timiditate, de rest spectral imun la cizelarea dialectică, în fine, de dublu caricatural, inhibat bocnă, al oricărui profesionist. Care, e de-nțeles, încearcă disperat să se descotorosească de urmăritor, deși o veche înțelepciune populară avertizează că, de ce fugi, de-aia nu scapi.

Cum campania anti-populistă actuală cere să se închidă fleanca obștii cât mai mormântal și mai pilduitor, a i-o redeschide devine, pentru autorul rândurilor de față, o chestiune de asumare în discurs a propriului trecut românesc de rând. Ca pe-o flacără de cenaclu abia mai pâlpâind prin fosele memoriei, dar plină încă de-un potențial incendiar neștirbit.

În asemenea condiții, cine-ar mai fi surprins s-audă că nepoftitul spectru al originii, dosit ineficace prin dulapul cu vechituri întru dobândirea de respectabilitate, îngână obsedant, a reproș, versurile de stadion ale lui Adrian Păunescu: „Voi ce-n Lună zburați / Și Marlboro fumați / Aveți grijă de-acei frați / Ce fumează ‘Carpați’”? În numele frăției, jenanta companie rămasă de căruța devenirii însoțește, ca pocitania din poveste, imaginea comercială, intens plivită și cosmetizată, a pomădaților de platouri TV. La fel cum, în registru olfactiv, un damf înțepător de „Carpați” fără filtru și cioareci neschimbați de când lumea viciază aerul din jurul sclivisiților. Desigur, pentru cei cu ochiul ager și nasul fin…

Și de ce, mă rog, un mort nemuritor – o „pată” metafizică de nescos, un trecut netrecător, absolut recalcitrant la îngropare – și-ar revendica revanșard, dinspre fundul șifonierului cu haine/roluri, locu-i în prezent? Fără a intra în detalii, pentru că lucrarea negației, ca toate cele omenești, e imperfectă, mai exact incapabilă să deconstruiască lumea până-n iluzoriile-i temelii ultime; s-o radă complet, adică, fără rest. Imitatio Dei rămâne doar o perfectibilă maimuțăreală omenească a divinului, animată de-un elan refondator deficitar, mereu deja parțial ratat: o negație negată, la rându-i, de-un rest căpățânos, ieșind indelebil la iveală din străfundurile lumii. Și tare inoportun.

De parcă acea tabula rasa „terminală”, pe care legiștii științelor exacte întind lumea ca pe-o masă rece de morgă, nu s-ar lăsa curățată oglindă decât în imaginarul matematic, cu-al său „fie!” de reclădit pe baze ultra-țepene, pur numerice, mondena zvăpăiată ce ne poartă-n pântece — prea turbulentă pentru gustul lor și zbătându-se suplimentar să scape de silnicul pipăit digital-numeric. Într-atât încât anumiți ereziarhi, foarte alergici la cifrăraie, îi iau pătimaș partea tocmai datorită firii ei năbădăioase — „năravului” ei de design divin, s-ar putea spune: „mai lăsați-o, mă, c-o omorâți de-atâta ordonare!”

Inutil de readus în atenție că soarta noastră și-a lumii siluite obscen prin calcul sunt legate cvasi-ombilical.

Între producătorii și consumatorii îndârjiți de cultură în sens eclectic, de Hochkultur, se întinde un spectru foarte larg și pestriț de lume cu oarecari preocupări culturale—dialecticieni de fierăria lui Iocan, pentru a rămâne în lumea romanului lui Preda. Caracteristică lor e cochetăria cu cultura în joacă, fără intenții de profesionalizare. Dintr-un entuziasm la fel de aleator ca însăși traiectoria lor în viață—așa-numita cale a minimei rezistențe. Oamenii lui, „să vedem ce-o pica”, mulțumiți să reacționeze fără a iniția și susține o creștere de sine cu bătaie lungă, autodefinitorie. O carieră, așadar.

Și totuși, o atare bâjbâială „la plesneală” după punctele slabe ale mediului, unde inserarea promite să fie ușoară, nu-i niciodată pură plesneală, ci mereu una întrucâtva inspirată, călăuzită de-un gust necultivat, incert; asta ca să nu-i zicem mână nevăzută… Deși doar sporadic, cititorul de duminică e încercat și el de aspirații elevate, cum ar fi desprinderea de gloată și performanța stelară. Daimonul fiecăruia cheamă, indiferent cât de slab sau neluat în seamă, la o exorbitantă și strălucitoare incandescență. Bezna cea mai neagră pare să rezerve oricui—nu atât pe fundul lăzii lui de zestre, cât în străfundul ei—o ardentă cămașă descrisă de „Oda în metru antic” ca auto-combustie: „Jalnic ard de viu”. Jalnic o fi zbuciumul marilor pasionați, dar parcă și mai jalnică putrezirea de vii a marilor defetiști, resemnați cu abandonul de sine în obscuritatea protectoare a anonimatului.

Cât trăim, suntem însoțiți și de spectrul ponderabil al ratării, dar și de cel imponderabil al autodepășirii, care, luându-ne apăsarea de pe suflet, ne invită aspirațiile la înălțare. Tot așa cum profesionistul e lestat de originile-i sociale umile — orice arbore genealogic se înrădăcinează, mai aproape sau mai departe, într-o țărână frustă invariabil de neagră —, victima delăsării defetiste e păzită și așteptată răbdător la întâlnire pe firmament de daimonu-i. Peste genunea unor inhibiții dacă nu moștenite ca atavism, atunci inculcate prin educație de pretinși ași „inegalabili”. Cu cât aceștia își trâmbițează mai zgomotos elevația—profesionalizarea mai desăvârșită—, cu atât ea e mai nesigură, iar trâmbițașii în cauză nu doar egalabili, ci depășibili.

Dovedită faptic într-un fel ce rămâne mereu discutabil, căci circumstanțial—doar până la proba contrarie, nu mai mult—, inegalitatea valorică trăsnește a ideologie elitistă: o poveste de adormit adulții în venerația necritică pentru un X sau Y, momentan mai bine afirmați. Iar cine nu crede că ideologia e un trăscău ce lovește în moalele capului mai ceva ca vaporii etilici, nu-și dă nici seama că printre semeni suntem, ca-n basm, pe pajiștea cu flori otrăvite, sedați prin l’air du temps. Lucrați, adică, prin îmbălsămare, dați de vii pe mâna pompelor funebre. Ciulinii lui Istrati măcar înțepau de trezit din mahmureală și ripostat; cea mai nocivă floră actuală însă ne tămâiază cu fumuri nesfinte, de producție proprie1. Evident, pentru a ne menține în condiția de subordonați servili ai așa-zișilor noștri superiori, ce nu suportă să-și vadă statutul repus în discuție.

Orice cititor cu țârâita se cufundă în lectură cu speranța că, din largul vastei întinderi de semne scrise, imprevizibila lume a ideilor îl va revendica printr-o pasiune mistuitoare—un dar nemeritat, un fabulos return on investment, în jargonul oamenilor de afaceri. Care, într-un fel, au dreptate să generalizeze pofta de câștig nemuncit: existențial vorbind, și cel mai mic efort depus într-o anumită direcție așteaptă dintr-acolo o răsplată lipsită de măsură (dacă nu pe loc, atunci în viitorul apropiat, ca promisiune deja în curs de ținere din partea transcendenței). Căci, în apatia minerală ce-o pândește dinspre propriile-i oase, carnea vie se simte cam ca o râmă în cârligul de pescuit: rostul zvârcolirilor ei e s-atragă atenția monstrului de resurse și motivație sălășuind prin cotloanele tainice ale lumii. Odată cu răsfoitul distrat al unor pagini scrise, se caută, nu neapărat conștient, intrarea într-un joc de noroc cu acel nabab necunoscut, distribuitor de aer curat și mari șanse, care-i largul zării. Ceea ce face dintr-o carte scrisă una de joc.

Pentru a mijloci schimbul între producătorii și consumatorii incurabili de cultură e nevoie de un mediu social mult mai curabil—poate chiar prea curabil—dispus unor aventuri de motel cu Muzele tocmai pentru că nu se simte revendicat matrimonial, printr-un strașnic cârlig cu piedică, de vreuna din ele. Vasăzică, amatori neintrați bine pe rolul de iubit sau iubitor, ci flirtând ușuratic cu ambele și îmbrăcând respectivele costumații scenice doar de probă. În glumă, fără hotărârea de-a achiziționa neapărat ceva. Numai de-ar fi „simpla” probă simplă de-a binelea, adică deloc încercată de tentația unei schimbări majore, de calibrul renașterii…2

În realitate, costumația nouă, de ocazie, oferită de hazardul lecturii literare—personajele unei opere epice, sau vocile ce modulează liricul și dramaticul, sau mințile ce se-nfruntă eseistic cu argumente—riscă să-i pice atât de bine celui ce-o probează încât să-l revendice vorace, fără scăpare. Să-i vină ca turnat, să-i fuzioneze cu pielea, substituindu-se acesteia și devenind astfel suplimentul de origine derridian al respectivului: incalificabila lipsă ce-l roade, datul veșnic în curs de luare pe mână, insolubila lui problemă, căreia viața nu-i oferă decât varii soluționări provizorii și parțiale, de-o adecvare mereu îndoielnică. A se citi, cârpeli, bricolaje, paliative, substituții, improvizații în loc de o fantasmată soluționare matematică, certă în virtutea unei logici interne independente de realitate.

Combustia ce-l consacră pe Heracle ca erou tragic provine din tunica înmânată lui cu solicitudine conjugală de Dejanira—o textilă înveninată, un text-capcană, o făclie existențială înmuiată-n substanța vitală a vindicativului centaur, ca atare așteptând să fie preluată de nou-i purtător. O iluminare literalmente de atins, transmisă tactil și indirect vătămătorului de victima sa. Pe de-o parte, vâlvătaia dă o moarte-n chinuri, de neinvidiat; pe de alta, ea sublimează trupul muritor cuprins de flăcări într-un corpus gloriosus. În aură eroică purificată de lumesc. Textila-text dă în același timp și moartea, și nemurirea; ea constituie, pentru Heracle, radioasa poartă de intrare în dimensiunea grandiosului mitic — teapa eroică, altissimă, la care el a aspirat cel puțin o viață prin gustu-i pentru încleștările vitejești. Iar asta încă de dinainte de-a se specializa pe rolu-i.

La fel de bine însă putem spune și că textila-text l-a inspirat de la mare distanță pe omul Heracle dincolo de condiția obștească, singularizându-l destinal și orientându-l fără greș prin aparenta-i necunoștință de cauză. Lovirea centaurului cu săgeata înmuiată în veninul Hidrei n-a făcut decât să declanșeze ceea ce eroului îi era deja scris într-o scriitură circulantă, rătăcitoare subversiv prin venele victimei și așteptând acolo să fie dată tragic la iveală. Să zicem, păstrând proporțiile, cam ca o nevinovată poezioară de stadion strecurată pe sub pielea unui participant din mulțime la Cenaclul „Flacăra” și lucrându-l pe acesta subliminal, mocnit. Printr-o telematică a fiorilor de rezonanță.

Care text nu-i o textilă înmuiată incalculabil în acel supliment de origine general uman numit măiestria înaintașilor, ne întrebăm? În cerneala melancoliei, după titlul uneia din ultimele cărți ale lui Starobinski. Ce înșiruire de cuvinte poate fi radical exclusă din lucrarea de readucere laolaltă a luminii împrăștiate prin lume, care-i logosul în ansamblul său? De la Pavel Coruț la Dimitrie Anghel, trecând prin Haralamb Zincă și Petre Ghelmez, orice scriere promite să inducă o vervă de talia renașterii în simțirea rezonantă cu ea la superlativ. Doar e știut că, prin rezonanță, energia unui sistem mecanic poate crește până la distrugerea lui premergătoare refacerii. Analog, un entuziasm neinhibat de ironia profesioniștilor poate, prin perseverente retrăiri crescendo, spori până ce temelia aparent de nezdruncinat a respectivei vieți cedează. Rezonând superlativ cu datul mai mult sau mai puțin umil al propriei sorți, omul poate „trage” maieutic de un altul—de-o altă soartă—printr-o deconstrucție ce vizează reconstrucția de sine. C-un nihilism (auto)fondator, în stare să-l scoată din amorțeală și pe Dumnezeul—cât de mort?—al lui Nietzsche.

Cel mișcat profund, transfigurator, de niscai versuri fără semnătură simandicoasă n-are nici un motiv să se jeneze: crinul cu care un eventual mesager al tăriei ar bate-n geam nu-i pe alese, ci pe simțite sau nesimțite. Invers, deși recomandat până la refuz printr-un tir publicitar susținut, un succes de piață are toate șansele să-l dezamăgească pe cel scarandiv la gusturi, ferit sistematic de influențe profesioniste. „Eminescu mă lasă rece”, declara Răzvan Theodorescu acum mai bine de două decade într-o curajoasă încercare de scoatere a simțirii publice din gheara prelucrătorilor ei. A (de)formatorilor ei de formație, cum ar veni. Contează cât vibrează cititorul fără plan de lecturi la fiorul primit, oricât de slab cotat ar fi acesta din urmă la bursa valorilor culturale recunoscute.

Lectura e o rufă sufletească de împrumut lunecătoare pe sub piele și dătătoare de elanuri năzdrăvane omului — o „încălecare pe mătura vrăjitoarelor”, cum își descria Nietzsche livresca-i întâlnire cu Spinoza. Un cititor oricât de puțin cultivat se dirijează somnambulic spre mlaștina doldora de latențe a literaturii, cu-ai ei monștri și mai sacri, și mai profani. Unde îl pasc de-a valma trăiri mai vechi, dar capabile încă să-i inducă incandescența concesionată lui pe moment de fire — cum altfel decât prin intermediul unei scrieri specifice, alese de el printre șovăieli și, ca atare, întrucâtva pe gustu-i? Gust neformat de profesioniști recunoscuți, dar preformat cu dichis de creatorul lumii, și de-asta salutar de liber să primească orice umil dar de cuvinte ca pe-o înaltă împărtășanie cu sublim. Chit că știutorii cu fumuri văd în asta un ridicol îmbătat cu apă chioară.

Dacă reclama e sufletul comerțului, cum se spune, atunci pasul decisiv — placa turnantă — înspre materializarea tranzacției îl reprezintă acea anexare superficială, ludică, a produsului la trupul clientului cunoscută sub numele de probă. Căci produsul se lipește de client cel puțin tot atât de posesiv cât clientul de el. În acest sens, cititorul diletant se bagă-n gura vechilor lupilor întinși citeț pe hârtie cu salutara intuiție că rostul omului pe pământ e să se ofere sacrificial unor imemoriale apetituri. Care, prin potolire, nu fac decât să sporească. Pofta de lectură vine citind. Hârtia scrisă n-aspiră decât să cuprindă incendiar arhipelaguri întregi de piele omenească întru renașterea unui glorios corp social.

Spre deosebire de profesionist, amatorul n-a fost încă îmbrobodit definitoriu în iluzia că și-ar fi găsit sinele „propriu”, și că tot restul vieții nu i-ar rămâne de făcut decât să intre cât mai bine pe rol, încetând cu costisitoarele-i explorări. Risipa îl definește: refuzând să țină socoteală, mâna lui spartă caută să se asigure cât mai deplin de sprijinul necondiționat al transcendenței — partenerul lui de joc. Noblețea obligă: cine se pretinde suprauman în sens forte, și nu doar biet căprar peste turma bipedă, trebuie cumva să-și dovedească superioritatea de statut metafizic. Iar nimic nu convinge mai ferm ca sfidarea suverană a calculelor—generozitatea deșănțată, larghețea complet lipsită de griji. „De ce m-ai mai poftit la joc dacă te zgârcești la acordatul șanselor ca un pârlit de rând?” raționează amatorul împătimit de amare, lansat în jocul amoros cu ardoare mistică. Nepăsarea lui aristocratică față de meschinăria calculativă îl face să-și testeze riscant partenerul de joc, forțând astfel limitele, întinzând ața vieții până aproape de rupere. Ca un pescar amator ce se zbate să tragă afară din apele virtualității însăși temelia lumii înghițite de ele; să (se) renască, deci, să dea timpul înapoi asemeni marelui Gatsby. Cine testează nemilos iubirea e poate înțepat și mai nemilos de ea la rându-i; căci nu caută să scape din ac cu zvârcoliri furibunde decât peștele ce se simte prins în el fără speranță de scăpare.

Încercând literalmente cu degetul marea de cerneală întinsă vălurit pe hârtie, fiecare își are șansa lui să fie tras de curenți în larg, la întâlnirea cu sori ce nu-și pot stinge focul „cu toate apele mării”. Deși norocul diletantului nu trebuie subestimat, el nici nu reprezintă o garanție. Pledoaria de mai sus nu e atât împotriva profesionalizării ca atare, cât a profesionalizării după recomandări cu semnătură pompos elaborată. Autoritare, de plan cincinal. Evident, când sacul își găsește peticul, o textualizare a legăturii lor e de rigoare. Dar, pe cât de necesară, pe-atât de reeditabilă. Împătimitul autentic, artistul neprofesionist, se lasă într-una de meserie, deși numai pentru a se descoperi revendicat și mai tenace de ea. El rămâne pe-o traiectorie inerțială numai în urma unor violente scuturări de inerție—și cu atât mai violente cu cât se dovedesc mai zadarnice. Motiv pentru care și biserica preferă păcătoșii spășiți celor ce nu se abat niciodată de la regulă; respectarea normei de frica pedepsei e o dovadă de iubire superficială, neispitită de rebeliune și, ca atare, nedureroasă, comodă, călâie.

Cine știe la ce turbulente întoarceri în urmă romantice nu ne va trage ceea ce, deși scris nouă destinal, adastă încă în taină sub orizont ca pe sub o piele de centaur? Nota bene: cea mai ardentă cămașă de costum național e încă de îmbrăcat…!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Ne amintim că, în legendele Greciei antice, pantera își anestezia victimele cu miresme.

2. Ideea de om simplu nu-i decât o simplificare ideologică, voit reductivă, a unei realități mult mai complexe și pline de surprize. Cel ce folosește sintagma se plasează de obicei în opoziție, cât mai ferit de suspiciunea unei contaminări din născare cu realitatea desemnată de ea.

portul popular din sudul moldovei

Motto: Când îmbraci pentru prima dată ia românească, porți cu tine un întreg destin, cel al României.”

Portul popular din zona Galațiului se integrează în trăsăturile specifice portului românesc, se caracterizează prin liniile drepte ale cromatului, folosirea materialului gros al țesăturii, lungimea unor piese cum ar fi cămașă, cojocul și prin contrastul cromatic dintre monocromul anumitor piese și albul imaculat al pânzei. Structura acestuia a fost direct determinată de condițiile geografice ale regiunii și materiile prime existente.

Costumul bărbătesc era format din cămașă de borangic, cusută în alb cu mânecă lungă și largă, manșetă netăiată, cu canafi și nasturi, gulerul era îngust, drept, lângă gât, cu modele geometrice pe piept, paralele cu cele de lângă tăietură și modele pe mânecă, acestea erau de culoare predominant albastră sau roșie, vegetală, lungimea acesteia era până la genunchi.

This slideshow requires JavaScript.

portul popular din sudul moldovei

Port popular femeiesc din zona etnografică Covurlui. Sursa: Enăchescu-Cantemir, 1939.

Cămașa bărbătească cu platcă de sărbătoare este caracterizată prin decorul vegetal geometrizat și este amplasat pe guler, piept și manșete, motivul constând dintr-o ghirlandă cu flori și frunze. Accentul principal al decorului îl formează compoziția ornamentală de pe piept. Trei rânduri verticale încep de la guler și coboară până la brâu în alternanță cu câte două cercuri. Decorul este realizat în tehnica broderiei în cruci. Ambianța culorilor roșu, verde și albul pânzei poartă un caracter simplu și discret.

Bărbații în vârstă preferau culoarea neagră și purtau de multe ori șalvari turcești. De la începutul anilor 1900, datorită influenței din Țara Vrancei, bărbații au început să poarte modelul ițarilor de la munte.

Costumul femeiesc îmbină mai multe influențe exterioare și era format din cămașă formată din două părți, bluză și poale dar cusute între ele, peste cămașă se purta iarna flanel împletit și cojoc iar peste fustă purtau pestelcă albă la femeile tinere și neagră la cele în vârstă, catrința cusută în ambele părți și fusta împletită în clini apare mult mai târziu, fiind o influență din partea de nord a Moldovei, specific zonei fiind fusta de lână cu pestelcă aleasă în război de culoare roșie sau chiar albastră cu diferite motive florale, zoomorfe cum ar fi spicul de grâu, păunul, hora, pomul vieții, etc. Pe cap acestea purtau îndeosebi batic sau năframă în zilele de sărbătoare, iar femeile în vârstă ori cele văduve broboadă de culoare neagră.

Din fondul moldovenesc se asimilează cațaveică și cămașă lungă cu platcă, poale, de cele mai multe ori cusute de cămașă, iar ia de culoare neagră s-a asimilat în urma transhumanței ardelenești, în timp ce acea în culori multiple este vrâncenească.

Atât bărbații cât și femeile purtau opinci cu nojțe din păr (porase) înfășurate peste obiele sau bocanci.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.

Bibliografie:

  • Chirilă A., 2012, Monografia Comunei Tulucești – Revăzută și adăugită, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galați
  • Bâtcă M., 1996, Costumul Popular românesc, Editura Datini, București
  • https://www.ccdj.ro/doina_prezentare.html
groapa lui ouatu

Înainte să devină o metropolă plină de șiruri nesfârșite de blocuri de locuințe și să își piardă farmecul de odinioară, Bucureștiul avea, mai ales spre periferii, zone pitorești, care ofereau Capitalei un șarm aparte. Din sud, de la Cărămidari și până în nord, la Mahalaua Dracului, care era cândva hotarul de nord-vest al orașului, orașul era o dezordine ordonată, cu străzi pavate cu case superbe, biserici, prăvălii, dar și străzi prăfuite cu case mai mult încropite.

Una dintre cele mai vestite părți de la marginea orașului este Mahalaua Groapa lui Ouatu, care își împrumută numele de la „atracția principală” a locului. De ce groapă? De ce a „lui Ouatu”? Cum a apărut? Asta veți afla în rândurile următoare.

groapa lui ouatu

De unde vine numele vestitei Gropi a lui Ouatu

Fiind o zonă rău-famată a orașului, unde nu de puține ori se ascundeau sau se stabileau unii dintre cei mai periculoși infractori și tâlhari ai Bucureștiului, nu este deplasat să te gândești că Ouatu a fost, poate, un hoț vestit care a împrumutat acestor locuri numele său. Din păcate, povestea numelui gropii nu este atât de palpitantă, însă este amuzantă.

Numele gropii provine de la un englez pe nume Watt, care la începutul secolului al XIX-lea a venit la București și a deschis aici o fabrică de vase din lut. Pentru a obține argila, compania lui Watt a realizat mai multe gropi în oraș, gropi neastupate, care încet-încet au fost absorbite în mahalale. Prin viu grai, din „groapa lui Watt”, aceasta a devenit ușor „groapa lui Ouatu”, și așa i-a rămas denumirea până a fost astupată.

Groapa lui Ouatu se afla în mahalaua cu același nume, care se încadra între Cimitirul „Sfânta Vineri” și Cimitirul Israelit „Filantropia”. Aceasta este menționată și de scriitorul Eugen Barbu în romanul „Groapa”, fiind situată în „câmpul întins și pustiu al Cuțaridei, de la marginea cartierului Grivița”.

groapa lui ouatu

Mahalaua, populată de familii sărmane și de infractori

În mare măsură, pe aceste locuri trăiau familii sărmane, dar și unii dintre cei mai cunoscuți infractori ai Bucureștiului. Și nu e mare mirare, la o aruncătură de băț se afla Mahalaua Dracului, care era de asemenea preferată de cei care nu prea aveau frică de Dumnezeu.

Pentru a înțelege mai bine situația, străzile din această mahala nu erau asfaltate nici măcar în perioada interbelică, iar de canalizare nici măcar nu mai vorbim. Cât despre curent electric, acesta a fost tras în zonă abia în anul 1935. Astfel, nu e deplasat dacă spunem că sărmanii Bucureștiului locuiau în mizerie, printre noroaie și gunoaie, în adevărate focare de boli, în timp ce lumea bună locuia pe bulevarde superbe, curate, iluminate și pietruite.

Amintim că la 1852, în București erau nu mai puțin de 62 de gropi de gunoi, în jurul cărora trăiau în sărăcie lucie destule familii întregi. Acest lucru ducea, și nu de puține ori, la răspândirea de epidemii de tuberculoză, tifos exantematic sau dizenterie.

Și infractorii preferau zonele limitrofe, precum cea de la Groapa lui Ouatu. Aici au fost organizate adevărate găști de infractori, care se răfuiau deopotrivă cu autoritățile și cu alți tâlhari din zona Chibrit, care erau rivalii lor principali. Dintre infractorii vestiți ai zonei, amintim pe Petrică Malaezu’, Fane Mahomed sau pe Bozoncea banditu’.

Condițiile din Mahalaua Groapa lui Ouatu s-au mai elevat începând cu începutul secolului XX, când inginerul Cuțarida a ridicat între Calea Griviței și Filantropia o fabrică de cărămizi, care a fost amplasată aici strict pentru solul argilos, de care avea nevoie ca materie primă.

În timpul liber, localnicii din mahala, care fie lucrau la STB, fie la Atelierele Grivița, fie erau zugravi sau măcelari, se strângeau la cele două cârciumi cunoscute din zonă: „La Cocoș” și „Nea Mitică Minciună”, să bea o „secărică”, să stea la palavre sau să-l asculte pe nea Petrică Urâtu’ și pe ceilalți lăutari care minunau cu muzica lor pe meseni.

groapa lui ouatu

Cu Groapa lui Ouatu nu era de joacă

Deși poate pare ceva mai mult simbolic la prima vedere, Groapa lui Ouatu nu era nicidecum un șanț mic: avea 30 de metri adâncime, avea maluri murdare și alunecoase, gunoaie, și apă stătută pe fund. Din joacă, de-a lungul timpului mai mulți copii au căzut pe fundul gropii și au murit înecați, atât vara, cât și iarna, când gheața se spărgea. De asemenea, pe malul gropii își făceau veacul și mai multe haite de câini mari, fără stăpân.

În cele din urmă, la începutul anilor ’50, autoritățile au decis să astupe Groapa lui Ouatu cu pământ și au amenajat pe acel loc Parcul Cireșarii, care în prezent se numește Parcul Regina Maria. Astfel, dintr-o mahala săracă, haotică, cu propriul ei microunivers, zona a devenit una verde, liniștită, aflată la intrarea pe Podul Grant.

Caloianul este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip arhaic. Întâia consemnare a Caloianului o datorăm lui Gheorghe Săulescu, la mijloculul secolului al XIX-lea:

„Când nu plouă, femeile şi mai cu seamă fetele efigiază o statuie de argilă, mare de o palmă, pe care o numeau Caloian; îi fac un sicriu de scoarţă, îl învelesc în giulgiu şi, ducându-l la un mormânt făcut înadins, fetele înmormântează pe figurantul Caloian şi apoi, făcându-i comândarea, se ospătează”.

Termenul sub care apare în genere obiceiul în literatura de specialitate Caloian nu pare sã fie cel mai răspândit în mediu folcloric, deşi el a produs cele mai numeroase derivate: Scaloian, Calaiman, Coliean, Caluian, Caliean, Iene, Ene şi altele. Caloianul (Scaloianul) este o păpuşă confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcate în hăinuţe de cârpă. Acesta este o efigie a Marii Zeiţe neolitice, asimilată cu Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Zâna Caloiana sau cu personaje menite să oprească ploaia, Mama Secetei, Tatăl Soarelui. Moartea şi renașterea naturii, aducerea sau oprirea ploilor se face printr-un rit funerar: abandonarea cadavrului sau aruncarea acestuia într-un loc dosnic, sfărâmarea şi împrăştierea prin holdele semănate, imersiunea într-o apă curgătoare sau într-o fântână, înhumarea, incinerarea.

De obicei Caloianul este supus la două sau mai multe rituri funerare: înhumarea şi deshumarea, părăsirea şi aruncarea pe apă. Dacă, iniţial, se practica în a treia săptămână după Paşti, în prezent este o practică ocazională, efectuată în timp de secetă. Confecţionarea şi înhumarea Caloianului avea loc într-o zi de marţi, pentru ca joia să fie dezgropat şi reînhumat (sau abandonat pe câmp sau depus pe o scândură pe ape).

traditii si obiceiuri romanesti, traditii, obiceiuri, caloianul

Caloianul – Obicei arhaic

Ca purtător al mesajului către divinităţile ploii Caloianul este iniţiat, ca şi mortul, prin bocete:

„Iani, iani / Caliani / Ia ceriului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneste ploile, / Curgă ca şuvoaiele, / Umple-se pâraiele / Printre toate văile / Umple-se fântânile / Să răsară grânele / Florile, verdeţile, / Să crească fâneţele, / Să s-adape vitele, / Fie multe pitele.”

În calendarul tradiţional popular, Caloianul a fost tot o sărbătoare cu dată fixă, practicându-se în cadrul unei sărbători populare. Potrivit chestionarelor întocmite la începutul secolului al XX-lea, Caloianul se practica „în joia a treia după Paşti”, „la trei săptămâni” , „joi de lângă 8 mai”, „miercuri în a şaptea săptămână după Paşti”.

Contradictorii sunt şi informaţiile legate de finalitatea obiceiului: fie era menit să aducă ploaia, fie să îngroape seceta. Ceremonialul obiceiului cuprinde următoarele secvenţe rituale:

  • formarea alaiului Caloianului (fetiţe sau fete nemăritate şi uneori femei însărcinate);
  • naşterea – confecţionarea Caloianului;
  • moartea năpraznică – găsirea trupului după căutări îndelungate, stropitul cu apă (scalda rituală), gătitul cu flori, coji de ouă roşii, aşezarea în „sicriu”;
  • înmormântarea după obiceiul înmormântării tinerilor nelumiţi;
  • dezgroparea (amintind de Înviere), după trei zile – scufundarea sau abandonarea Caloianului, pentru a ajunge la destinaţie.

This slideshow requires JavaScript.

Ospăţul funerar ce se încheie cu Hora Caloianului Caloianul este la origine un rit consacrat zeului naturii şi vegetaţiei, rit cunoscut în strãvechime pe o arie geogarficã extrem de întinsã, care includea şi teritoriul pe care s-a nãscut şi dezvoltat mai târziu poporul român, tracii având şi ei o asemena zeitate.

Bibliografie:

  1. Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
  2. Ghinoiu I., Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002.
  3. Miclui-Pop O., Universul ritualurilor românești, studiu de etnologie și folclor muzical, Editura Arvin Press, București, 2006.
  4. Caloianul – obicei arhaic practicat în Sudul Moldovei.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.

constantin giurginca, dealul istrita, cultul hiperboreic

Dealul Istrița a fost un munte sacru, sfânt, unul dintre Kogaioanele marilor noștri Pontifi, care s-au închinat divinităților primordiale: Soarele, Cerul (Uranus) și Pământul (Ghea, Gaia – Marea Zeiță Mamă a Pământului). Pelasgo-hyperboreii și urmașii lor, traco-GETO-dacii, le-au consacrat-o acestor Puteri primordiale: munți, poiene, ape, care reliefau și conturau o geografie sacră, un relief și un orizont uman ce se călăuzea și se dirija după legile devenirii cosmice, orizontul uman, geografia terestră, nefiind decât oglinda, reflectarea geografiei sacre, celeste.

Dominând ca o cetate linia de comunicație între Moldova și Muntenia, legendara Istrița a fost intens locuită, amenajată și fortificată, încă din cele mai vechi timpuri. Cine stăpânea Istrița controla o vastă zonă de legătură între răsăritul și sud-estul continentului. Cărturarul Basil Iorgulescu o cerceta pe la 1890, pe când își definitiva Dicționarul său geografic și istoric, și constata uimit că zărește cu „ochiul armat” (cu binoclul n.a.) Dunărea și Balcanii.

Dealul Istrița a fost cercetat îndeaproape de cărturari, istorici, arheologi, scriitori, începând din secolul al XIX-lea. Între primele mărturii despre vestigiile muntelui Istrița se află cele pe care ni le oferă cărturarul sas Neigebaur în cartea sa „Dacien: Aus den Uberresten des klassichen Alterhums” (Dacia: Despre vestigiile clasice preistorice), publicată în 1851 la Brașov. Zona a fost cercetată și de marele cărturar Alexandru Odobescu, care a făcut numeroase investigații în teren, nu numai în Castrul de la Pietroasele, ci și în partea sud-vestică și nord-vestică a masivului. Autorul „Daciei preistorice”, Nicolae Densușianu a cercetat la fața locului vestigiile de pe platoul Istriței, în jurul anilor 1890-1900; a fost urmat de cercetările în teren ale profesorului B. Iorgulescu, în jurul anilor 1890-1892. Investigațiile acestora au fost continuate de arheologii Florentina Preda, Gh. Diaconu și profesorul M. Constantinescu, acesta din urmă fiind născut și crescut la poalele Istriței, în Breaza de Buzău.

Între rapsozii mirificei Istrițe, un mare poet contemporan, și unul dintre cei mai de seamă barzi ai eposului Istriței, este, în același timp și un eminent dacolog, poetul Ion Gheorghe, cu eposul „Cultul Zburătorului”.

O străduință meritorie au depus soții Marcela și Iulian Marin, pentru cunoașterea Dealului Istrița, în izbutitele lor cărți: „La poalele Istriței” și „Monografia comunei Breaza”, cărți de referință pentru cercetătorul de azi și de mâine a tainelor Istriței.

Merită citită descrierea Istriței făcută de cărturarul Alexandru Odobescu în monumentala sa lucrare „Tezaurul de la Pietroasa”:

„Pe laturile Istriței bolovanii de piatră văroasă ies la iveală, pe ici și pe colea, printre tulpini și arbori seculari, iar culmea lui de calcar, acoperită cu păduri stufoase, se osebește ca vârful cel mai înalt, din acea lungă șiră de dealuri cu vii, care în Coastele Carpaților se destinde, paralel cu Dunărea, de-a lungul câmpiei românești, și vine tocmai aproape de acolo, de se sucește deodată spre nord, către vechiul hotar al Moldovei. În dos, muntele se lasă repede în valea Nișcovului, în față, povârnișul său, mai oblu spre miazăzi, desparte podgoriile Tohanilor de ale Săratei, luând forma unui măreț amfiteatru, pe care-l străbate pârâul Orgoaia și sub care se întinde o măgură lată, ce poartă pe dânsa satele Pietroasa, Bădenii și Greceanca: două pripoare sau colți de munte, care înaintează până deasupra satelor, cercuiesc, la apus și la răsărit, amfiteatrul. Pe priporul dinspre răsărit, care pe la jumătatea suișului, lucrau în primăvara anului 1873 Ion Lemnarul și Stan Avram și ei arătară în urmă că ar fi găsit comoara într-o adâncitură a muntelui, dedesubtul poienei ce-i zic Via ardelenilor”. (este vorba de fascinantul Tezaur de la Pietroasa – n.a.).

Doctor J.F. Neigebaur, consul pentru Moldova și Valachia, membru al Academiei Regale de Științe de la Erfurt, membru al Institului arheologic de la Roma și a altor Academii europene, în cartea amintită mai sus, publica și un capitol referitor la Istrița și la vestigiile pe care cărturarul sas le-a văzut la fața locului în 1851. Observațiile sale sunt ele însele un adevărat tezaur:

„Pietroasa, sat în județul Buzău, între București și Focșani, în Valahia, sub muntele Pietrosul, care este numit și Istrița. Aici se vede un val de formă patrulateră cu o lungime de 715 picioare fiecare latură. Pe vârful celui mai înalt munte, de deasupra satului, se găsește un val în formă de cerc cu diamentrul de 20 picioare numit «Șura de aur». La șanțul din interior se găsește un pavaj de piatră și în împrejurimi mai multe gropi și temelii de zid, de clădiri, dispuse în șiruri, cioburi de sticlă și plăci de marmură subțiri. Un izvor învecinat este numit Izvorul (Fântâna – n.a.) Vulturului. Aici (în Dealul Istrița – n.a.) au fost găsite în anul 1838 obiectele valoroase de aur, care se află în Muzeul din București, obiecte care la început au fost vândute țiganilor drept obiecte din cupru. După ce a fost sfărâmată o mare tipsie (patera – n.a.), această comoară a fost salvată de la distrugere, iar valoarea ei a fost estimată la 8.000 de ducați”.

Cartea are anexată și o hartă a Daciei Traiane. (Traducerea textului a fost făcută de cunoscutul filolog germanist, Dănilă Simion). Pentru cei care doresc să facă echivalențele necesare, două picioare sunt un stânjen, iar Densușianu dă un stânjen = 1,89 metri.

Cercetând zona Istriței, Nicolae Densușianu ajunge și el la concluzia că vestigiile de pe coama dealului Istrița sunt ruinele unui vechi templu care servea la nevoie și de fortăreață. Tot el a remarcat, printre primii, și resturile unei alte construcții preistorice, sub poalele muntelui Istrița, în satul Pietroasa de azi, despre care cunoscutul arheolog Fr. Bock spune că zidurile puternicei fortificații de la Pietroasa avea o grosime ciclopică și că laturile acelei cetățui erau apărate de patru turnuri uriașe. Pe la anul 1866 însă aceste turnuri erau punctate prin enorme movile de ruine. Din mulțimea ruinelor de fortificații de diferite sisteme, și din resturile siturilor de acolo putem reconstitui două epoci diferite de civilizație: una preistorică și alta corespunzând timpurilor romane, care au ridicat fortificația de la Pietroasele pe temeliile zidurilor ciclopice anteromane.

Și N. Densușianu, și B. Iorgulescu, în Dicționarul geografic și istoric al județului Buzău, remarcă mulțimea de ruine și vestigii preistorice și antice din județul Buzău, mai toate fiind înregistrate, după cum spune memoria localnicilor, din vremea tătarilor celor mai mari, sau a Uriașilor. Încă Neigebaur remarcase existența unui sanctuar, înconjurat de un val circular cu diametrul de circa 7 metri, cu enigmaticul nume „Șura de Aur”, sanctuar ce era ocrotit de un patrulater fortificat, lung de 715 picioare fiecare latură, zid ce și astăzi se poate vedea pe latura nordică a platoului, grămezi imense de piatră căzute din zidurile fortificației. Platoul sacru al Istriței este înconjurat, în toate vecinătățile sale, de vestigii megalitice și este botezat cu toponime ce conservă, în memoria arhaică tradițională, ritualuri, credințe, obiceiuri, legende, ce urcă din timpurile creatorilor civilizației din epocile paleoliticului și neoliticului ale istoriei umane și în spațiul carpato-danubian.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

uraganul istoriei

De aproape trei decenii susțin public un program pe care, de mai bine de trei ani, încerc să îl fac cunoscut și prin articole publicate în CERTITUDINEA. Program care dezvoltă și demonstrează, constant și explicit, următoarele teze:

– în toată perioada cuprinsă între 11 iunie 1948 și 22 decembrie 1989, cetățenii României au fost proprietarii în comun ai averii acumulate în administrarea statului socialist, potrivit prevederilor Constituțiilor din 1948, 1952 și, cu precădere, datorită prevederilor articolelor 5, 6 și 7 ale Constituției RSR din 1965,

– cetățenii României au rămas proprietarii în comun ai averii respective și după 22 decembrie 1989, întrucât, la punctul 4 din Programul FSN se preciza că va avea loc doar: „Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor retabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice”. Fapt ce a făcut ca prevederile Constituției din 1965, mai sus amintite, privitoare la proprietatea comună a întregului popor, să rămână în vigoare,

– cetățenilor României le-a fost FURATĂ de către statul român post-decembrist întreaga avere comună, prin promulgarea ILEGITIMĂ, ILEGALĂ, INFRACȚIONALĂ, de către ion ilici iliescu, la 7 august 1990, a legii 15/1990. Act prin care întreprinderile socialiste, aflate în proprietatea comună a întregului popor, au fost „transferate” FĂRĂ DREPT în proprietatea publică și privată a statului. Această infracțiune de dimensiuni nemaiîntâlnite în istoria Țării este cauza care a generat/determinat efectiv jaful tranziției, criză în care ne aflăm.

– cetățenii României au rămas însă și după această dată și sunt și în prezent proprietarii în comun ai averii lor, deoarece FURTUL/INFRACȚIUNEA nu dă naștere la drept de proprietate pentru HOȚ/INFRACTOR. Cu atât mai mult, deci, toate „privatizările” și „restituirile” sunt lovite de nulitate absolută. Mai mult, cetățenii României sunt, de drept, și proprietarii bunurilor produse prin exploatarea INFRACȚIONALĂ a întreprinderilor furate sau a întreprinderilor noi și/sau modernizate ce au luat naștere prin (re)investirea capitalului provenit din exploatarea întreprinderilor furate,

– din păcate însă, în afara faptului că cetățenii României și-au păstrat calitatea de proprietari, au dobândit și o nedorită nouă calitate. Aceea de infractori – complici la infracțiunile săvârșite de statul român și de profitorii direcți/nemijlociți de pe urma săvârșirii respectivelor infracțiuni. Această stare în care se află, fiind urmarea faptului că ei, românii, cumpără și folosesc bunuri produse în întreprinderi furate de statul INFRACTOR și date pe nimic străinilor și „băieților deștepți”. Și le sunt astfel complici și tăinuitori, atât guvernanților, cât și străinilor, sau oligarhilor autohtoni. Mai mult, pentru că muncesc în întreprinderile furate de statul INFRACTOR și date pe nimic străinilor și șmecherilor tranziției, cetățenii României sunt membri ai unor grupuri infracționale organizate.

– pentru cetățenii României există, deci, o singură cale de a ieși din starea în care au fost aduși: recuperarea extinsă, prin confiscare, a averii FURATE. Urmată de împărțirea/distribuirea ei GRATUITĂ în proprietatea privată a cetățenilor, potrivit VARIANTEI COJOCARU în versiunea ei din 1990/1992, actualizată. Distribuire care ar urma să se efectueze cu sau fără o reluare prealabilă a procesului de restituire a proprietăților existente, de dinainte de 1948.

Acum mai bine de treizeci de ani, dr. Cojocaru afirma – fără să fie ascultat de conaționalii săi nerăbdători să jefuiască corabia „tranziției” – că, în absența punerii în practică a VARIANTEI COJOCARU, uraganul Istoriei va azvârli poporul român în prăpastie. Acolo unde este acum.

Astăzi, eu afirm – fără să fiu ascultat de conaționalii mei puși să dea foc corabiei, după ce au jefuit-o – că recuperarea extinsă și distribuirea gratuită sunt două măsuri RADICALE, OBLIGATORII, IMPERATIVE, ca răspuns la actele EXTREMISTE, TERORISTE, INFRACȚIONALE ale regimurilor politice post-decembriste. Altfel, fără punerea în aplicare a numitelor măsuri, bolovanul Istoriei va strivi poporul român aflat în prăpastie.

Este deci limpede, pentru oricine ia cunoștință de formulările din program că acesta este PROFUND LEGITIM pentru poporul român și, prin urmare, suspiciunea de „utopie” în ceea ce-l privește este EXCLUSĂ câtă vreme, datorită legitimității sale, programul este unul OBLIGATORIU.

În consecință, rezultă, la modul implacabil, că cine respinge sau cine nu adoptă programul pentru că acesta nu ar fi „realist” se situează – fie că vrea, fie că nu vrea – de partea infractorilor care au dus și duc România în prăpastie.

Este, din păcate, adevărat că, în condițiile actuale, încercarea de punere, acum, în aplicare a unui astfel de program ar întâmpina adversități ireductibile. Nimic – cu excepția propriei incapacități/frici de a scoate capul din nisip – nu ne împiedică însă să ne pregătim temeinic pentru momentul în care SCHIMBAREA, devenită posibilă, va fi obligatorie.

Deoarece constituirea economiei democratice de piață și edificarea democrației participative, NU sunt opționale, ci OBLIGATORII.

A consemnat pentru dumneavoastră Șerban Popa via certitudinea.com.

21 de rubini, ciprian mega

Sunt obligat să mărturisesc încă de la început că filmul regizat de Ciprian Mega, 21 de rubini, pentru mine reprezintă devoalarea grotescului care a pus stăpânire pe ființa umană și pare să fi devenit un proces fiziologic, mă tem, ireversibil.

Primul semn al noii apocalipse pe care omul a creat-o și pe care Mega ne-a arătat-o în oglindă este că deși vorbim aceeași limbă nu ne mai putem înțelege. În acest film nu este vorba despre biserică, nici despre americani, nici despre ruși și nici măcar despre români, ci despre degradarea morală a ființei umane, indiferent de naționalitatea ori religia căreia îi aparține.

Pentru mine este șocant cum omul își creează propriile instrumente în vederea sinuciderii colective, crezând că doar celorlalți le sunt opozabile.

Și dacă nu am avea treabă cu nici o religie, darviniști fiind, e lesne de înțeles că violentând legile universului, deci ale firii, intrăm în conflict cu scopul, cu arhetipul speciei din care și eu fac parte.

Democrația se definește prin aceea că majoritatea conduce. Când se răstoarnă această normă fundamentală, ajungându-se ca minoritatea, fie ea și de gen, să impună regulile, democrația în mod natural suportă malformații maligne.

Deși filmul se desfășoară pe mai multe planuri în paralel, eu nu am avut capacitatea să văd partea artistică, simțindu-mă ultragiat succesiv odată cu fiecare cadru de mizeria care există în umanitate și la care am fost complice. 

21 de rubini mi-a arătat sinele din mine privit din exterior. Șocant!

De mai multe ori în viață am fost președinte, primar, american, rus, episcop în raport cu ceilalți. Desigur că am fost și iobag român. De toate am fost, mai puțin femeie, slavă Domnului.

Așa stând lucrurile, nu mă pot ascunde în spatele lui „Eu sunt un cetățean și nu prea am ce face”. Căci dacă așa ar fi gândit milioanele de oameni care au putrezit prin închisori și nu numai, apărând valorile care îl definesc pe om, astăzi nici filmul nu ar mai fi fost și nici eu nu aș mai fi fost.

Desigur că vinovații îi găsim mereu în ceilalți, este un reflex al speciei noastre.

21 de rubini – un film care nu poate aparține nici unui gen, este atipic, pare un documentar artistic dar este mai mult decât atât. Nu face analiza exhaustivă „a mărului stricat” ci mai degrabă a procesului fiziologic, a consecințelor pe care le produce respectiva stricăciune.

Încă nu mi-e clar dacă apariția acestui film mă bucură ori mă sperie, nu mi-e clar pentru că nu știu dacă mai vreau, dacă mai pot să aflu cine sunt. Din acest motiv și eu votez pentru interzicerea difuzării acestui film.

Ținând cont de faptul că mediul influențează comportamentul, profilul omului în proporție de 80% (epigeneză) devine clar că și cei care mai sunt buni se vor strica fără să conștientizeze acest proces. De ploaie te poți adăposti, de informații care virusează este foarte greu, spre imposibil.

Asta a făcut să schimbăm paradigme validate concomitent de știință și de religie. Nu mai avem capacitatea să vedem și să auzim ce vedeam și auzeam în urmă cu douăzeci de ani. Mai mult devenim agresivi la adresa celor care mai văd și mai aud, cum este cazul părintelui Ciprian Mega ori a celor care spun că noul concep de „tată 1” și „tată 2” este o crimă la adresa umanității. Cea mai mare crimă. Căci va produce o rătăcire organică a viitorului om.

S-a început, mai întâi, prin a-i lua religia „noi vrem spitale, vrem catedrale”, de parcă unele le-ar exclude pe celelalte. S-a continuat prin a-i lua identitatea națională, „cetățeni universali”, ca să se ajungă la secționarea legăturilor ombilicale dintre copiii și părinți.

Ce fel de ființă poate fi aceea care nu mai are religie, apartenență la o națiune, și nici părinți nu mai are.

În primii ani de viață copilul are atât cromozomi masculini (xy), cât și feminini. Pe măsură ce crește programul genetic face separarea, astfel că viitoarele femei vor avea doar cromozomi x. Însă atunci când programul genetic este perturbat de mediu, se produc modificări în procesul fiziologic al viitorului om.

Ce face Dumnezeu, natura și ce pare mort este viu. Vezi cazul unei frunze uscate.

Pe când, ce face omul împotriva legii firii și ce pare viu este deja mort.

Îmi este dor de omul care umbla desculț, în care guverna instituția ontologică denumităbun simț.

A consemnat pentru dumneavoastră Costinel Crețu via editie.ro.

aura urziceanu

Printre stelele cântului românesc (de orice fel!), o voce a strălucit timp de peste patru decenii prin frumusețea timbrală, agilitatea vocală de excepție, măiestria improvizației și excepționalul ei simț melodic. Denumită „comoara națională” a României, Aura Urziceanu Rully (după numele soțului ei, percuționistul canadian Ron Rully), supranumită Aura Borealis, și-a construit o faimă pe care nici un alt muzician român de jazz nu a reușit vreodată să o atingă, în companii dintre cele mai selecte ale genului. Iar dacă, din păcate, steaua ei a căzut recent în conul de umbră al istoriei, nu este decât vina istoriei în sine, aura ei încă luminând inimile și gândurile celor car au iubit-o necondiționat,  nu doar pentru calitățile muzicale dar și pentru caracteru-i de excepție.

aura urziceanu

Aura Urziceanu s-a născut pe 24 decembrie 1946 într-o familie de muzicieni. Tatăl ei, Nelu Urziceanu, concertmaistru în orchestra radio, i-a fost în același timp și primul profesor care i-a pus vioara în mână. Și totuși regina instrumentelor a părut a fi mai potrivită fratelui ei care a urmat calea tatălui devenind și rămânând violonist profesionst în Germania. „În 1959, Aura Urziceanu a debutat cu piesa «Vreau să cânt și eu la televizor», care s-a dovedit premonitorie, tânăra brunetă, cu păr lung, trăsături delicate și ochi de căprioară încântând publicul nu doar cu frumusețea sa, ci și cu vocea deosebită”, afirmă jurnalista Octavia Constantinescu în articolul ei din 17 septembrie 2023. (Accidentul care i-a năruit visul Aurei Urziceanu. Muzica nu a fost prima alegere a artistei | Newsweek Romania). Conform aceluiași articol, artista avea în vedere dansul mai curând decât cântul, un vis întrerupt de un banal accident care însă i-a deschis alte căi către faimă. Astfel a descoperit cântul în compania profesoarei Florica Orăscu de la Școala Populară de Artă din București; vocea ei s-a făcut  remarcată la Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia din 1963, apoi la ediția din 1965, care a propulsat-o pe scena Sala Palatului din București, sau la Teatrul Satiric-Muzical. La 16 ani era distribuită în spectacolul Jazz-jazz-jazz unde cântă în compania unor monștri sacri ai jazzului român la acea oră, pianistul Iancsi Korossy și contrabasistul Johnny Răducanu. Una dintre realizările-i notabile, o adaptare free-jazz a Rapsodiei numărul 1 de George Enescu, i-a deschis porțile către infinitul univers al muzicii de jazz. „Cântam un cântec până mă plictiseam, și atunci, ascultând armonia, am început să cânt o altă melodie. Cornel Chiriac de la radio m-a luat de mână într-o zi la radio și mi-a spus «vino să îți pun muzica pe care o faci tu; se numește jazz și aparține americanilor». Și mi-a pus prima melodie cântată de orchestra Duke Ellington, care pentru mine a fost o revelație fenomenală…și Ella Fitzgerald. Iar când am auzit-o…cânta la fel ca mine! M-am referit la improvizațiile ei pentru care a rămas faimoasă.” (din interviul acordat Rompost). Au urmat turnee în Rusia, Israel și Germania, unde este remarcată de un important producător de la CBC Canada, care i-a oferit contractul pentru televiziune și radio; prima ei aparție canadiană a fost în calitate de oaspete al emisiunii lui Ray St. Germain. Unele anale jurnalistice afirmă că Aura Urziceanu a fugit în Canada! Nimic mai fals, așa cum artista se confesa unui intervievator de la postul de radio Miorița din Toronto, Marina Rîmniceanu, cândva la finele decadei 90; „nu am fugit din România, nu am avut de ce, pentru că familiei Ceaușescu nu-i plăcea jazzul, așa că mi-au dat voie să plec”. Fapt confirmat de nenumăratele ei reveniri în țara pe care a iubit-o întotdeauna; ca excepționalul concert de la Sala Palatului din 1973, ori reprezentarea României la Festivalul Internațional de la Knoke din Belgia din 1971, când Aura Urziceanu aducea României prestigioasa Cupă Europeană, împreună cu Premiul Presei; la fel cum se va întâmpla câțiva ani mai târziu în gimnastica română – când Nadia Comăneci obținea nota maximă, 10, la olimpiada de la Montreal din 1976 – Aurei i-a fost acordată nota 10 de către toți membrii juriului, fapt unic în cei 11 ani de existență ai festivalului belgian.

aura urziceanuRevenind la debutul canadian, cînd Aura cânta la unicul club de jazz din Winnipeg, Manitoba, Canada, Club Morocco, acest debut nu a reprezentat doar un succes uriaș pentru tânăra româncă, dar și șansa de a se face auzită chiar de „ducele” jazzului american. Duke Ellington se afla la Winnipeg chiar în seara când artista intrepreta alături de septetul de jazz la clubul respectiv. Conform amintirilor artistei, norocul a făcut ca Duke Ellington după concertul său să nu găsească o masă la restaurantul de lângă club, unde dorea să ia cina; ducele atunci a fost invitat la club la o băutură din partea casei chiar în timp ce Aura cânta. Impresionat de incredibilul ei talent vocal, ducele invitat-o la masă, a doua zi la o sesiune de jazz doar cu el la pian, oferindu-i apoi un bilet de avion la New York. Așa a început una dintre cele mai fructuoase și extinse cariere din jazzul modern și posibil a întregii muzici așa-zis „ușoară” a României. Nimic ușor în întreaga performanță a Aurei Borealis, deși artista improviza pe orice scenă cu o ușurință și dezinvoltură naturală pe care nici o altă cântăreață româncă a dovedit-o!

Când și-a început turneele cu orchestra Duke Ellington în 1972 Aura Urziceanu își cunoscuse deja soțul, bateristul Ron Rully cu care și-a împărțit o viață de peste 43 de ani plină de evenimente artistice, de iubire necondiționată, dar și de drame familiale (boala congenitală de inimă a băiatului lor, care a necesitat îngrijire specială, ori boala incurabilă a lui Ron, pentru care s-au retras la Barrie, Ontario, Canada, Aura încetând turneele în 2010 pentru a-l îngriji). Ron Rully era el însuși un artist de jazz consacrat, ani în șir percuționist cu Duke Ellington, în cvartetul Moe Koffman, sau înregistrând alături de Oscar Peterson ori Anne Murray.

aura urziceanu

Mă reîntorc însă la începuturile acelei extraordinare cariere a vieții Aurei, când Duke Elington o va aduce pe cele mai importante scene ale jazzului mondial; Newport sau Carneggie Hall. Un articol publicat pe http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm afirmă că Aura Urziceanu, pe care ducele o prezenta „Aura din România”,  a fost aplaudată timp de 18 minute în șir la festivalul de Jazz din 1972 de la Newport. New York Times o declara atunci un fenomen vocal. Același articol afirmă că ducele a încredințat Aurei Urziceanu toate solo-urile feminine până  la moartea sa în anul 1974. După debutul de la Carnegie Hall, criticul John S. Wilson publica: „Aura și-a fîcut o apariței la fel de dramatică pe cât de senzațională la debutul de la Carnegie Hall, așa cum și-ar putea imagina până și mintea febrilă a unui scenarist de la Hollywood de pe vremuri… Dansând peste notele în sus, aproape de pragul limitelor auzului, terminându-se cu o notă înaltă…a adus casa plină în picioare și aplaudând.” O altă apariție a Aurei în compania Toronto Symphony Orchestra într-un concert de stil pop-simfonic, a stupefiat publicul canadian prin întinderea vocală de excepție, ușurința cu care interpreta diferite stiluri, de la muzică pop, jazz la aranjamente de muzică clasică, populară sau chiar disco,  aducându-i recunoașterea și pe tărâm canadian unde era mai puțin cunoscută decât în Europa sau Statele Unite. „Întinderea ei vocală depășește pe cea a Sarahei Vaughn ori Cleo Laine… afirma criticul canadian John Kraglund. După sunetele auzite pe scena Forum noaptea trecută, sunt pregătit să cred asta. Iar mai important, era o muzicalitate admirabilă în modul în care își utiliza vocea , care are o claritate și bogăție pe care nici măcar difuzoarele scenei nu au putut-o denatura… Intensitatea crescândă a interpretării piesei Special Way de B. Hughes a făcut ușor de înțeles faptul că a fost favorizată de Duke Ellington ca interpretă a cântecelor sale.” (http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm).  Aș aminti aici că ducele de asemenea a dat Aurei șansa de a cânta în compania idolului ei, Ella Fitzgerald.

Ron Rully, Quincy Jones, Aura Urziceanu și Ray Brown

Ron Rully, Quincy Jones, Aura Urziceanu și Ray Brown

După moartea lui Duke Ellington, Quincy Jones a reușit imediat să o convingă să semneze un contract cu orchestra sa, pe care a însoțit-o în nenumărate turnee în Statele Unite și Japonia, la fel ca și în Europa, la Copenhaga ori Stockholm. Conform mărturisirilor artistei, turneele  au coincis cu problemele cardiace ale fiului lor, care a avut nevoie de operație; pentru a-și achita toate obligațiile, atât profesionale cât și familiale, Aura zbura în Statele Unite pentru a cânta seara, după care se reîntorcea în Canada dimineața pentru a fi alături de fiul ei în spital. Iar acest program a durat șase săptămâni! Au urmat alte două luni și jumătate de turnee în Japonia, pentru care Aura a fost nevoită să lase copilul la mama ei în România. Aceste turnee erau foarte intense și nu ofereau nici o clipă de odihnă, în compania unor monștri sacri ai jazz-ului, Quincy Jones, Dizzie Gillespie, Ray Brown, sau Sarah Vaughn. Reînnoirea contractului a adus totuși o relaxare a programului, Aura semnând pentru doar 3 luni de turnee pe an, în rest având concerte și înregistrări. După Quincy Jones au urmat colaborări intensive cu Thad Jones sau Mel Lewis Band, soldate cu un număr impresionant de înregistrări (Everything Must Change, Route 66, I Wish You Well) și apariții alături de cele mai importante jazz big-bands ale Europei, ca Orchestra de Jazz Suedeză, ori Big-Band Radio din Danemarca.

Fiecare înregistrare aducea ceva nou în interpretarea Aurei, rezultând în nu mai puțin de șase versiuni cu piesa Oh, My Love, trei versiuni ale cântecului Special Way ori cele trei interpretări ale piesei I Found Love Again. Cu fiecare cântare, Aura avea altceva de spus, aducând permanent o noutate improvizatorică, o sonoritate inedită, care conferea fiecărei piese un alt caracter. Zeci de  înregistrări la Electrecord, Change Records, Supraphon, P-Vine Records, Bask Records, Roton sau Pink Elephant au imortalizat incredibila ei virtuozitate vocală pe care, cred eu, nici o altă cântăreață româncă nu a putut să o atingă. Mai mult, Aura și-a produs propriile aranjamente vocale ale unor piese cunoscute, demonstrând excepționalu-i talent nativ; cântecul lui Frank Sinatra We’ll Be Together Again, As times goes by de Herman Hupfeld, piesă devenită faimoasă datorită filmului Casablanca din 1931, balada lui Harold Arlen Over the Rainbow din Vrăjitorul din Oz, ori cântecul popular britanic Scarborough Fair. De la re-interpretările unor piese cu caracter folcloric (Ionel, Ionelule sau Sanie cu zurgălăi), la versiunile jazzistice ale unor piese clasice (Aria din Suita Nr. 3 în re major de Johann Sebastian Bach sau Rapsodia Nr. 1 de George Enescu) ori propriile adaptări vocale ale unor standarde jazz (ca Take Five semnată Dave Brubeck), Aura a strălucit ca un luceafăr, umflând piepturile românilor de mândria că este a noastră.

Dincolo de activitatea-i artistică de excepție, Aura a dovedit comunității române toronteze că nici caracterul ei nu este mai prejos. Nu a refuzat nici o participarea la întâlnirile artistice ale comunității, pe care directorul de la Observatorul, unica revistă culturală cu activitate constantă și în zilele noastre, domnul Dumitru Popescu le numise simbolic șezători. „Mi-o amintesc pe Aura, la fel ca și pe soțul ei Ron Rully care veneau la șezătorile noastre. Povești frumoase și dezamăgirile Aurei de cum a fost tratată de oameni în care a avut încredere în Romania.” Aura nu a refuzat nici un interviu la diversele invitații ale platformelor media încă active la acea vreme în Toronto. Un redactor de la postul de radio Miorița, Marina Rîmniceanu, mi-a oferit un portret al unui caracter dee excepție: „Aura Urziceanu era de o modestie rară, era o persoană normală din toate punctele de vedere, permanent recunoscătoare pentru orice promovare pe postul nostru. Îmi amintesc că m-a condus acasă cu mașina de nenumărate ori – deși locuiam departe – după interviurile noastre în direct care se terminau noaptea târziu. Am colaborat cu ea intensiv la prezentarea concertului ei în Markham la începutul anilor 2000 și am rămas pentru totdeauna un admirator al caracterului ei ireproșabil.”

O târzie apariție publică a Aurei Urziceanu ar fi trebuit să se întâmple la Palais Royale din Toronto într-un eveniment care ar fi încheiat fulminant anul 2014. Concertul a fost anulat! În iunie 2015 este semnalată ca participant onorific la festivalul de Jazz de la Barrie, care ar fi devenit ultima sa apariție publică,  dar din păcate nici un document nu a păstrat o urmă  a participării ei la acel festival. Anul 2015 este anul unei pierderi sufletești irecuperabile; moartea soțului Ron Rully după o lungă perioadă de suferință.

aura urziceanu

Un raport recent al jurnalistei Sakchi Khandelwal oferă o imagine teribilă a existenței actuale a artistei în articolul Forgotten Jazz Artist Aura Urziceanu: A Tragic Tale of Isolation and Neglect; conform acestei scriei, Aura ar trăi într-o mizerie mai mare decât fostul multi-milionar Irinel Columbeanu, uitată într-o casă de bătrâni din Canada, suferind de Alzheimer (https://bnnbreaking.com/world/canada/forgotten-jazz-artist-aura-urziceanu-a-tragic-tale-of-isolation-and-neglect). Nu am reușit să confirm afirmațiile jurnalistei, ori să aflu mai multe despre condiția compatrioatei noastre. Aparent, artista s-a izolat în singurătate, aura ei pălind încet și așezând praful uitării peste imaginea uneia dintre cele mai complexe și meritorii personalități artistice ale României moderne. Nu însă înainte de a trimite comunității ei din țara adoptivă, Canada, un mesaj plin de optimism și dragoste: „Vă urez sanatate. Să vă bucurați de tot ce vă place. Să vă bucurați de familie, de copii, de soare, de ploaie, de flori, de iarba verde. Să vă bucurați de ceea ce noi romanii am moștenit de pe pământul românesc, care este sfânt. Să ne bucuram unii de alții. Nu trebuie să ne complimentăm. Dacă zâmbim, e perfect.” (din interviul acordat Rompost).

Dacă steaua ei a apus, Aura Urziceanu Rully Borealis este și va rămâne pentru eternitate, „comoara națională” a României și mândria diasporei române din Canada.

De la Toronto,

Mihaela Fășie Cudalbu, Muzicolog

arta, eroii neamului, batalia de la jiu, dan puric, umorul romanesc

Ți s-a luat dreptul la istorie, popor român! Ți s-a rupt legătura cu pământul și de aceea acum rătăcești, căci pentru tine, pământul nu a fost nicicând obsesia cuceritorului, ci a fost timp frământat de strămoși!

Popor român, nu te lăsa contaminat de jalnica populație ce te înconjoară, căci populația este asemenea peste tot în lume! Numai poporul este întotdeauna unic întru ființă. Nu fi doar vorbitor de limba română, ci fii trăitor și mărturisitor de suflet românesc!

Trezește-te, popor român! A dispărut sclavagismul dar nu sclavul! Iar sclavul lumii moderne nu se revoltă. Invizibile cătușe te-au înrobit pe nesimțite! Au rămas din tine doar sărbătorile creștine, dar nu și libertatea privilegiului de-a fi creștin! Ai grijă, popor român, căci cei care strigă astăzi că vor să salveze planeta ucid în ascuns popoare și țări! Barbarii civilizați ai lumii de azi aduc pe caii lor iuți, computerizați, în infinite hoarde digitale, otrava unei lumi fără de Dumnezeu. În goana lor nebună, peste trupul popoarelor osândite, aruncă asupra copiilor și tinerilor noștri ispita cumplită a unei libertăți fără aripi, ce zilnic se lovește de tâmpla încărunțită și neputincioasă a părinților lor.

Trezește-te, popor român, ca să vezi că înainte de a ți se lua bogățiile pământului, ți s-a luat demnitatea, iar fără de demnitate ce este un popor, dacă nu o populație de robi ce și-a pierdut simțul adevărului, cerșind zilnic minciuni întronate, resturile căzute de la masa ei? Fii popor, popor român, și nu populație, căci aceasta din urmă este conștiința adormită a unui neam! Trezește-te ca să-ți aperi icoana sufletească, pe care zilnic barbarii lumii civilizate o zdrobesc, oferindu-ți, în schimb, neantul lumii lor! Identitatea, trecutul și mai ales credința, toate acestea sunt deja cruci triste în cimitirul de azi al ființei tale.

Popor român, fii popor, nu populație, căci poporul își apără zilnic libertatea, pe când populația tot zilnic și-o vinde! Poporul suferă, luptă, pătimește ca să-și apere credința, propriile lui rădăcini sufletești și se bucură în taină de noblețea firii lui și, mai ales, de adânca lui credință. Pe când populația pe toate acestea le neagă, căci le vinde zilnic pentru nimicul bunăstării de-o zi. Populația râde de valorile unui neam sau este indiferentă. Ea nu cunoaște jertfa, ci un permanent confort sufletesc, ce-i tranchilizează ființa într-un somn adânc. Poporul își sacrifică ce are mai bun ca să dăinuiască. Populația nu riscă nimic, căci ține la existența ei minoră.

Poporul moare, luptând în picioare! Populația trăiește în genunchi! Poporul are trecut și viitor! Populația – un veșnic mediocru prezent. Din rândul poporului s-au născut și se vor naște veșnic sfinți, martiri, eroi și genii. Din rândul populației, în schimb, se nasc trădătorii, vânzătorii de țară, conducătorii corupți și, mai ales, lipsa de conștiință a unui neam.

Învață din nou, popor român, să spui copiilor tăi povestea cea adevărată și demnă a neamului tău și ai să vezi că vei crește la sânul tău lumini ce alungă întunericul și nu umile și speriate umbre ce-și îndrăgesc peștera. Învață-i să aibă mereu neamul sub pleoape! Sunt momente în viața unui neam, momente de cumpănă, în care ființa lui este amenințată să dispară și nu atât războaiele sau catastrofele naturale, care în mod neașteptat trezesc întregul organism al unui neam prin simplul instinct de conservare, cât somnul conștiinței unui întreg popor. Atunci când o cumplită letargie s-a așezat pe țară, deoarece nimeni n-a mai stat de veghe la granițele ei sufletești. Este ca o cucerire în somn a unui întreg ținut sufletesc a unui neam întreg. Așa au dispărut încet, insesizabil, sub lava istoriei, popoare întregi și, mai ales, imperii ce păreau nemuritoare. Și tot astfel este amenințat astăzi să dispară sub ochii noștri adormiți de somnul conștiinței neamul acesta românesc!

Trezește-te, popor român! Și, mai ales, nu te teme! Fii precum vulturul, care atacat în zbor de corb și lovit în ceafă, nu întoarce capul ca să-i răspundă, ci-și deschide aripile cât mai mult, ca să se înalțe și mai sus, acolo unde corbul nu-l poate ajunge. Așa înalță-te și tu, popor român, deasupra acestei triste istorii trecătoare, prin aripile credinței sfinte, moștenite din neam în neam! Și dacă cândva te va copleși tristețea, să nu-ți fie frică să plângi, popor român, popor-lacrimă, căci numai cei care au plâns din străfundul inimii lor, L-au văzut pe Dumnezeu! Căci tu, popor român, tot timpul ai făcut din suferință o Înviere! Și, mai ales, nu te teme, când lumea străină de Dumnezeu îți spune că ești o margine a lumii! Ce sfântă umilință! Nu te teme, popor român, căci și Nazaretul a fost o margine a imperiului și a dat pe Cel ce a biruit lumea! Și astfel, întru credința ta neclintită, în zilele de mâine, vei tămădui fără de știre lumea bolnavă de azi! Nu te teme, popor român, căci tu ești neam binecuvântat!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric via ziuanews.ro.

mihai eminescu, eminescu

Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu) de străveche origine desigur şi de o mare adâncime. Un om primeşte de la ursite privilegiul „vieţii fără moarte şi tinereţii fără îmbătrânire”. Acesta trece pe lângă un oraş şi întreabă pe un târgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de când sta oraşul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit oraşul de aci? întrebă el. — Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de păşune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ţine minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfârşit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trâmbiţe, tobe, steaguri, veselie. — De când o oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.

Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î]i răpeau tatarii din turmă şi el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână şi s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi râseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dâmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acuma găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni?

Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbeşti tu? De când sunt eu există toate cîte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari şi rumâni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic”. Omul pururea tânăr râse , îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut.

Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe uliţe mese cu cîte un grămătic şi la ele cei 100 000 de dorobanţi şi seimeni depunându-şi jurămintele asupra formulei:

Juraţi pe această sfântă Evanghelie şi pe această cinstită cruce că veţi fi cu Constantin Vodă un suflet şi un sfat, ascultându-l şi ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât şi în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieţii sale şi în tot cursul vieţii voastre, şi nu veţi fi trădători către el, nici veţi lucra împotriva lui. Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii şi pe cruce, ziceau: da! Ţăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe şi ramuri verzi, mere, lămâi, năramze şi capete de berbeci, sau îi închinau miei şi căprioare sălbatice. Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:

„De ţi-e voia să dăruieşti pe cineva, [î]l dăruieşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci; daca ţi-e voia, să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mâna. Iar daca ţi-e voia să te mânii sau să urgiseşti pe cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă cu toţi boierii tăi şi-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata aşa-i fă. Căci daca şezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruieşti; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oştile tale de tine… Să le dai să bea din destul şi cât vor vrea, şi tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; şi, de-ţi va greşi vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.”

Așa se trăia pe la anul 1520.

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.

Ea e acoperită cu pietre scumpe şi mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ţinând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoşilor şi între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete şi aripi) şi sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.

Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închişi, căutătura tristă şi întoarsă oarecum în sine însuşi, sprâncenile lungi, nasul fin, faţa lungăreaţă şi palidă, barba mică şi neagră în furculiţe, părul capului lung acoperind spatele şi umerele.

E Ştefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanţ scump care se ‘ncheie într-un engolpion de aur1.

Dar daca vremea, acest veşnic regisor , a scos din nou piesa din arhivă şi ne-o reprezintă astăzi cu costume
schimbate şi cu alţi actori, oare omul pururea tânăr , geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?
Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei , a ţărânei , ci a trecutului?

Notă:

1. Prescrierea unor ctitoreşti odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.

[19 martie 1881]