Articole despre valorile românești.

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja – DOSARELE IMPOSTURII: Disidenta Ana Blandiana

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja - DOSARELE IMPOSTURII: Disidenta Ana Blandiana

Una dintre cele mai mari mistificări de după Revoluție a fost statutul de dizident al poetei Ana Blandiana. S-a scris de mai multe ori despre acest subiect controversat și voim relua aici cîteva dintre argumente, însă, de data aceasta, suntem în fața unui document care ar trebui să pună capăt discuției. Iată-l:

Despre ce este vorba? Ana Blandiana, cea prezentată deseori drept „cunoscuta disidentă anticomunistă”, a primit în anul 1982 Premiul Gottfried von Herder din partea Universității din Viena, motiv pentru care a fost invitată la festivitatea de premiere în ziua de 11 mai 1982.

Trebuie specificat că Premiul Herder era un premiu destul de politic, cam ca Eurovisionul de azi. Mai adăugăm că, potrivit cutumelor premiului, la… comandarea Anei Blandiana, în 1982 a ajuns la Viena și apoi la München, cu o bursă Herder, tânărul, pe-atunci, Emil Hurezeanu, azi ambasadorul regimului de la București în Republica Germania. Dar, cum la vremea aceea orice plecare în străinătate se făcea doar cu acordul PCR, cunoscutul scriitor Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, se adresează celebrei Suzana Gâdea, care era atunci președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, căreia îi comunică dorința Anei Blandiana și a soțului său, Romulus Rusan, de a face cu acest prilej o excursie prin mai multe țări timp de 90 de zile:

„Tovarășii Ana Blandiana și Romulus Rusan doresc să viziteze, de asemenea, Franța, R.F. Germania, Elveția, Italia, Grecia, Turcia, Egipt, Israel, în scop de studii și documentare cultural-literară, în vederea scrierii unor cărți despre civilizațiile mediteraneene și interferența lor cu cultura română. Această deplasare în țările mai sus menționate urmează să aibă loc de la începutul lunii mai 1982, PENTRU O DURATĂ TOTALĂ DE 90 DE ZILE”!

Toată lumea, nu numai cei care au trăit în acea perioadă, știe că era aproape imposibil să plece cineva în străinătate pentru trei luni, mai ales dacă pleca împreună cu familia, cu atît mai mult, cu cît motivul era unul de-a dreptul hazliu, cum este cel invocat de cuplul Blandiana-Rusan, adică… „documentarea” în 9 țări occidentale! Iar dacă solicitantul era un „cunoscut disident al PCR”, nici nu se punea problema ieșirii din țară, darămite susținerea unei asemenea excursii de documentare. Cu toate acestea, pentru Ana Blandiana și soțul său, Romulus Rusan, s-a putut obține aprobarea de la PCR! Călătoria a avut loc, o mărturisește chiar Ana Blandiana într-un interviu din 5 martie 2020 pentru Agerpres, în care vorbește despre cartea „O călătorie spre marea interioară”, scrisă de soțul ei:

„Este o carte din multe puncte de vedere interesantă. Este, în primul rând, o descriere a călătoriei pe care am făcut-o împreună în Mediterana, marea dintre pământuri, în latină, de unde și titlul sugestiv. Am făcut aceacălătorie cu banii Premiului Herder pe care l-am primit în 1982. Cartea a apărut în trei volume, în 1987,;88 și ;89. Într-un fel a fost o carte fără noroc, pentru că în atmosfera de atunci nu s-a scris despre ea, iar după aceea a venit Revoluția. Mai trebuia să apară un volum despre Grecia,Turcia, Egipt și să se termine cu Israelul. Noi doi nu ne dorisem, toată viața,decât să facem această călătorie”.

Nu a fost singura călătorie de acest gen a cuplului în cauză. Cei doi au mai avut și un lung turneu în patria popoarelor, URSS, pe traseul Moscova,Leningrad, Tașkent, Samarkand, Erevan. Din URSS, cei doi urmează să petreacă nu mai puțin de 144 de zile, între decembrie 1973 și mai 1974, în Statele Unite, rezultatul excursiei de documentare fiind publicat în volumul lui Romulus Rusan „America ogarului cenușiu”, apărut în 1977 (anul rascoalei minerilor) la editura Cartea Românească într-un tiraj de 47.870 de exemplare. Ca să nu se lase mai prejos, peste ani, în 1987 (anul revoltei muncitorilor brașoveni), Ana Blandiana publică la Editura Sport-Turism volumul „Orașe de silabe”, care cuprinde impresiile disidentei RSR de pe tot globul, descriind (numai) 100 de orașe dragi de pe toate meridianele lumii, după cum a numărat un coleg ziarist…

Extrem de recunoscătoare Partidului pentru excursia privilegiată din 1982, Ana Blandiana avea să publice și ea în 1983, în „Almanahul Luceafărul” două poezii care-i definesc „disidența”. Cităm aici două strofe din pezia „Odă”:

 „Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani
Când clasa mea primea cravata roșie festiv,
Și sufeream respinsă grav de colectiv
Că nu-mplinisem încă nouă ani…
Candoarea scrijelată de mâna ta lucid
În ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta,
Oricâte maluri s-ar sedimenta,
Nu-mi vor putea-o șterge.
Candoarea ca un zid
Va măsura maturitatea mea, Partid!”

De altfel, chiar prima strofă a acestei poezii „anticomuniste” a fost folosită într-un scheci de la revelionul din 1996 de la TVR, interpretat senzațional de Dem Rădulescu și Jean Constantin. Dem Rădulescu era un fost Prim-secretar PCR, ajuns capitalist după Revoluție, care are nostalgia vremurilor comuniste, invocînd chiar poezia Anei Blandiana!

Mulți se vor întreba cum am intrat noi în posesia acestui document senzațional care aruncă în aer statutul de disident al Anei Blandiana. Nimic mai simplu. Cele două file originale ale „Propunerii” lui D.R. Popescu către Suzana Gâdea pentru aprobarea vastei excursii cerute de familia Anei Blandiana au fost scoase la licitație de Artmark, pornindu-se de la prețul de 40 euro. Documentul a fost însă retras, fiind achiziționat de Arhivele Naționale pe baza dreptului de preempțiune:

Așadar, este vorba despre un document autentic, publicat aici pentru prima oară (pe site-ul ioncoja.ro – n. red.), fiind extrem de important pentru orice istorie adevărată a literaturii române, astfel încît să înceteze această mistificare privind așa-zisa disidență anticomunistă a poetei Ana Blandiana! De altfel, despre această „disidență” noi am scris de atîtea ori, fără ca Ana Blandiana să renunțe la ipocrizie, continuînd să vorbească despre interdicțiile sale decise de PCR.
Reluăm aici argumentele prezentate de noi încă din 2015.

Într-un interviu a declarat că a avut parte de 3 perioade de interdicție, informație preluată și de pe Wikipedia, acestea fiind delimitate astfel: 1959-1964, 1985, 1988-1989. Informație prețioasă: Ana Blandiana s-a născut în anul 1942.

Deci, prima perioadă de interdicție ar fi fost între 1959-1964. Un calcul simplu ne arată că în anul 1959 Ana Blandiana avea doar… 17 ani, deci interdicția este absurdă, căci, la această vârstă, oricât de talentată ar fi fost, nu putea avea pretenția să i se publice vreun volum de versuri!

Dacă ar fi să-i dăm crezare, înseamnă că toți scriitorii sunt interziși pentru că nici lor nu li se publică volumele din anii de liceu! Și, culmea, Blandiana se plânge că era interzisă la 17 ani, deși, dintr-o Fișă de cadre a Comitetului Central al PCR, pe care o vom publica mai jos, aflăm că ea publicase deja mai multe poezii în revista liceului pe care-l urma! Penibilul acestei „interdicții” se observă și în faptul că, la numai 22 de ani, fiind proaspătă absolventă a facultății, în anul 1964 îi apare primul volum de versuri, „Persoana întîi plural” – despre utecisti și utemiști, apărut la Editura pentru literatură (1964) cu o prefață elogioasa de la fel de tânărul și chipesul Nicolae Manolescu!

Tot atunci inclusă și în antologia „30 de poeți tineri”. În 1963 deja publică în „Contemporanul” condus de George Ivașcu.

Din aceeași „perioadă de interdicție”, Arhivele rețin și o scrisoare adresată de Otilia Rusan (Ana Blandiana) tovarășului MIhai Beniuc, președintele USR de atunci, din care cităm:

M-am născut la 25 martie 1942, am absolvit școală medie în 1959, am colaborat până acum (debutând în 1959), la „Luceafărul”, „Tribuna”, „Iașul literar”, Scrisul bănățean”, unde am publicat poezii și poeme (dintre acestea din urmă notez: Despre cei ce se nasc, Cântec de zidari, în ianuarie, Poem despre mine, Cântec dintr-o fereastră, 1973 etc.).

Vreau să continui să scriu pe aceeași linie a cunoașterii adânci a omului nou, la o temperatură cât mai înaltă.

București, la 1 iunie 1961 – Ana Blandiana (Otilia Rusan).

(„Intelectuali români în arhivele comunismului”, colecția Biblioteca de Istorie a Editurii Nemira (2006, Pag. 537).

Cererea i-a fost aprobată și, ca urmare, așa i s-a născut, în acea toamnă, minunatul poem publicat în presă vremii, Vibratoarele pe Argeș”:

„Ca niște sentimente zguduitoare
Vibratoarele intră-n beton
Împodobind cu emoția vibrațiilor
Trupul lor mare și monoton
Vibrați pentru munți, pentru frumusețea femeii
Pentru șantierele din Onești și de la Galați,
Pentru Cosmos și pentru tunelul de aducțiune,
Vibrați, băieți, vibrați!”

A doua perioadă… de interdicție cu care se laudă Blandiana ar fi fost în anul 1985. Consultînd vasta sa bibliografie, aflăm că în acest an de „interdicție”… tot îi apar două cărți: volumul de eseuri „Autoportret cu palimpsest”, precum și „Valaki engem almodik”, o traducere în limba maghiară, apărută la editura Kriterion din București!

Un mic amănunt care, poate, contează: director al Editurii Kriterion era un alt mare disident: Domokos Géza, decorat de trei ori pentru activitatea sa în timpul regimului comunist apoi, în decembrie 1989, a schimbat PCR-ul cu… membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale și a devenit primul președinte al UDMR. Apoi a fost deputat în legislatura 1990-1992, ales în județul Covasna pe listele UDMR, fiind, evident, și un fervent susținător al… autonomiei regionale. Dar în timpul disidenței sale a fost, rând pe rând: membru al Biroului Comitetului Central al UTC (1956-1966), consilier la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, membru supleant al CC al PCR (1969-1984). Din 1971 a fost vicepreședintele Consiliului Național al Radio-Televiziunii, iar între anii 1969-1990 director fondator al Editurii Kriterion din București.

Tot în anul 1985, revista „Tribuna” publică în nr. 44 eseul „Starea de insomnie” al lui Marian Papahagi despre… Ana Blandiana! Îi lăsăm pe cititori să decidă dacă acesta este „tratamentul” unui scriitor într-o perioadă de interdicție!

De altfel, dacă ne uităm pe lista cărților sale, observăm că în perioada 1964-1989, adică în cei 25 de ani de la debut pînă la Revoluție, „dizidenta” Blandiana nu a trecut prin generoasa Uniune a Scriitorilor fără să fi publicat… măcar o carte în anii 1965, 1967, 1968, 1973, 1976, 1979. Dar asta nu pentru că… ar fi fost interzisă de cineva, căci, în aceeași perioadă, a publicat mai multe cărți chiar în același an: 1970, 1982, 1985, 1987! Ori, după cum bine se știe, în acele vremuri oricare alt scriitor abia dacă putea să publice o carte în cinci ani. Văzîndu-i bibliografia, ai sentimentul că Ana Blandiana a publicat mai mult decît a scris! A treia perioadă de… interdicție s-ar fi consumat în anii 1988-1989. Aici minciuna este și mai evidentă, căci în acești doi ani Blandiana a publicat următoarele volume:

– 1988: „Întâmplări de pe strada mea”, „Poezii” (colecția BPT, unde nu era publicat oricine…) și „Kopie eines Alptraums”, la ed. Spektrum din Berlin;

– 1989: „The Hour of Sand”, Anvil Press Poetry, London, „Mineviku – Plaanid”, L.R., Tallinn în limba estonă și „Sniega Stunda”, Liesna, Riga în limba letonă!

– 1989: „Poezii”, Colecția Biblioteca Pentru Toți (BPT), Ed. Minerva, prefață de Eugen Simion, 100.000 de exemplare (…calculați și enormele beneficii materiale directe):

Iată cum simpla consultare a listei cărților publicate de Ana Blandiana arată că nu a fost nicidecum supusă vreunor interdicții ci, mai degrabă, a fost unul dintre scriitorii cei mai privilegiați din timpul comunismului, cu un debut timpuriu, cu numeroase apariții editoriale, cu toate premiile posibile, cu traduceri în limbile cele mai exotice și chiar cu burse internaționale în Occident!

La toate acestea nu visa nici măcar vreun poet de curte al regimului, darămite un „disident”!

Și, ca totul să fie pus pe masă, iată și „Fișa de cadre” întocmită de Comitetul Central al PCR, referitoare la Ana Blandiana și Romulus Rusan, din care aflăm că „disidenta” Ana Blandiana a fost decorată de Partidul Comunist Român, prin decret semnat de peședintele Nicolae Ceaușescu, cu „Ordinul Meritul Cultural” clasa a IV-a:

…Anul trecut, poeta a primit același ordin din partea unui alt președinte al României, Klaus Iohannis, care i-a acordat tot decorația „Ordinul Meritul Cultural”, de data aceasta pentru meritele sale ca… președinte fondator al Memorialului Victimelor Comunismului…

Cititorii noștri poate știu, de asemenea, că și în manualele școlare Ana Blandiana este prezentată elevilor ca mare disident anticomunist, avînd chiar un Festival care-i poartă numele, în care sunt angrenați absolut toți elevii, studenții și profesorii din România. Mai mult, disidenta și-a transformat propria casă de vacanță de la Comana în Casă memorială, Primăria plătind acum toate angaralele.

Un amănunt interesant: azi, Ana Blandiana este membru corespondent al Academiei Române, avînd exact același statut pe care-l avea și Suzana Gâdea, cea care i-a aprobat în 1982 excursia de 90 de zile în nouă țări occidentale. Numai că Suzanei Gâdea i-a fost retras în 1990 acest titlu de academician, fără ca, din recunoștință, Ana Blandiana să protesteze, așa cum a făcut în 1990, atunci cînd a fost arestat mult prea apropiatul său prieten de la Comana, Gogu Rădulescu, membru marcant al PCR, motiv pentru care a și căpătat porecla „Disidenta lui Gogu”!

Ana Blandiana nu este însă singurul scriitor care a făcut eforturi disperate de a poza ca „disident anticomunist”, încercând să profite de avantajele acestui statut. Motiv pentru care vom publica în perioada următoare și alte dosare ale scriitorilor comuniști convertiți după Revoluție în disidenți anticomuniști. Va fi spectaculos, cu multe surprize.

A consemnat pentru dumneavoastra prof. Ion Coja via ioncoja.ro.

/0 Comments/by
mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia
,

Mihai Eminescu – Arta guvernării

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Arta guvernării

Ceea ce dă guvernului roșu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiție și trecut, cât și deplina necunoaștere a naturii statului și a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe niște terene de experimentare.

John Stuart Mill observă deja, în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ, că sunt spirite cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere. O mașină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte, a cărei activitate și repaos se regulează după legile staticei și ale dinamicei, e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul, e o manieră mecanică. Formulele și frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai niște expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiția? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviință ale poporului sunt niște prejudiții. Modul de a exista al statului, forma lui monarhică, bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă și are numai atâta preț pe cât contribuie la realizarea ambiției personale a unui om sau a unui grup de oameni, cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-și câștiga nume, de-a ajunge la ranguri și la demnități.

Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moștenită a caracterului național, dar se viciază bunul simț, dar se împrăștie ca de vânt comoare de înțelepciune și de deprinderi pe cari neamul a moștenit-o din bătrâni mai vrednici decât generația actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară, numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți ai unui om curios, orice paradox e bun, numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea cari n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci cari poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.

Există alți logiciani politici, continua John Stuart Mill, cari privesc știința de-a guverna ca o ramură a științelor naturale. Nu pe ales deci sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intențiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaș ca toate produsele de soiul acesta: afacerea noastră e de-a cunoaște proprietățile lui naturale și nu de a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.

Genialul Montesquieu însuși, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viață publică zice (în cartea „De l’esprit des lois”) că, „înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate și de justiție. A zice că nu există nimic just și nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice – adaugă el – că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.

Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde școală, justiție, administrație, vederi economice, tot. Pe terenul muncii, liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producțiunea. Producțiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura țintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărțeală a muncii după națiuni; una să producă numai un lucru și să fie absolut ineptă și incapabilă de-a produce altceva; alta – alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.

Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă ființă? E vorba ca toate aptitudinile fizice și morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă și combinată, nu ca să degenereze și să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate și să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă, care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele, afară de unul singur.

Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceilor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în sensul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcțiile vieții publice. Demagogia e, din contră, ideologică și urmărește aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puțin dictate și născute din necesități reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

Măsurile economice ale demagogiei sunt maimuțărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei și prisosului de populație din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc. Căile ce se deschid concurenței absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, îi face să se usuce și să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurența, la agricultură. Dar, nefiind toți plugari, ce devine restul?

Restul caută funcții și liberalii esploatează inepția economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcții pentru miile de nevolnici economici, cărora le-a dat naștere tocmai liberalismul în materie de economie politică […].

(Articol apărut în TIMPUL, la 1 aprilie 1882.)

/0 Comments/by
ioan kalinderu, busteni

Ioan Kalinderu, un filantrop de tip vechi

ioan kalinderu, busteni

Ioan Kalinderu, un filantrop de tip vechi

Ioan Kalinderu s-a născut la București, în decembrie 1840, fiind fiul lui Lazăr Kalenderoglu. Probabil de origine turcă, familia sa a funcționat ca una dintre cele mai mari instituții bancare din Țara Românească. Lazăr a fost uneori considerat etnic turc, din cauza numelui său de familie, deși el s-a identificat drept greco-român și a fost chiar ctitor al unei biserici ortodoxe grecești în București.

Ioan și fratele său, Nicolae, au fost educați în limba greacă, făcând liceul în București. Nicolae a studiat medicina, iar Ioan a făcut studii juridice la Universitatea din Paris, apoi s-a întors acasă pentru a ocupa un post de judecător, devenind primul președinte al Tribunalului București și, mai târziu, consilier al Curții de Casație.

Ioan Kalinderu a început să avanseze pe scena publică în urma afacerii Strousberg, în timpul căreia România și-a cumpărat calea ferată de la investitorul prusac B. H. Strousberg care era în faliment. În aprilie 1880, domnitorul Carol I l-a numit în comisia principală pentru administrația căilor ferate, alături de Eugeniu Stătescu și Ștefan Fălcoianu.

Mai târziu Kalinderu a fost numit de către regele Carol I consilierul său în chestiuni juridice și agricole și a ocupat funcția de administrator al pădurilor și câmpiilor de stat, iar în iunie 1884, a devenit primul administrator al domeniilor coroanei care au inclus inițial douăsprezece moșii și doi munți din Carpații Meridionali: Clăbucetul Taurului și Caraiman.

În 1888, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind titular în martie 1893 și președinte al Academiei în perioada 1904-1907. Kalinderu a fost preocupat de construirea și refacerea clădirilor religioase ortodoxe de pe domeniul regelui, implicându-se personal în restaurarea și refacerea bisericii din Bălteni-Periș. A înființat o fabrică de produse lactate, precum și magazine pentru țesători, tâmplari și cioplitori și a prezentat produsele lor la Expoziția Universală de la Paris din 1900.

Dedicat muncii sale, s-a ocupat de reîmpăduriri și de dezvoltarea agriculturii forestiere și a fost preocupar să-i învețe pe țărani să-și diversifice hrana, oferindu-le rații zilnice de legume, carne și lapte.

Lucrătorii de pe domeniile coroanei au primit asigurări sociale, inclusiv asigurări de invaliditate, dar din angajamente erau excluși bețivii și cuplurile necăsătorite. Proiectul său din 1901 de construire a unor teatre rurale a fost parodiat de Ion Luca Caragiale în Moftul Român. De altfel, se spune că ordinul de a construi biblioteci pe domeniile coroanei a fost sabotat chiar de către curatorii locali, care nu le-ar fi permis țăranilor să le consulte sau chiar să pătrundă în clădiri.

Altă idee ambițioasă a lui Kalinderu a fost aceea de a construi o școală internat pentru fete la Măgurele, „Institutul Oteteleșanu”, pe care a lansat-o fără acordul Academiei. A fost, de asemenea, implicat în dezvoltarea stațiunii Bușteni, unde a construit o moară de hârtie și un liceu, a promovat schiul ca sport și s-a ocupat de comunitatea locală. Printre ultimele activități ale sale a fost implicarea sa în Crucea Roșie Română. Din octombrie 1912, a făcut parte din Consiliul General al Crucii Roșii Române.

Ioan Kalinderu a murit în decembrie 1913 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă tatăl și fratele său. Filantropul intenționa să-și dezmoștenească rudele și să facă donații generoase instituțiilor regale și academice ale culturii, dar voința sa nu a fost scrisă în formă legală, astfel încât marea avere a lui Kalinderu a ajuns până la urmă la rudele sale.

/0 Comments/by
carmen tanase

Carmen Tănase – Scrisoare deschisă adresată tuturor spectatorilor

carmen tanase

Carmen Tănase - Scrisoare deschisă adresată tuturor spectatorilor

Scrisoare deschisă adresată domnului președinte al României Klaus Iohannis,
domnului prim-ministru Ludovic Orban,
domnilor senatori și deputați,
domnilor miniștri, vouă tuturor spectatorilor

Salut, dragă spectatorule, sunt Carmen Tănase

Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că numai cine n-a plâns sau n-a râs niciodată într-o sală de spectacol, își poate imagina că actul cultural este doar doar un lux de care lumea se poate lipsi. El există de mii de ani și este esențial în evoluția civilizației umane.

Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că fără tine spectacolul nu există.

Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că trecem împreună printr-o perioadă tulbure, în care societatea riscă să rămână fără cultură, iar o societate fără cultură riscă să se prăbușească.

Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că cei care conduc îți permit accesul în mall-uri, în biserică, la casino, în mijloacele de transport în comun, în piețe și în multe alte locuri aglomerate, dar nu și în sala de spectacol. Cei care conduc interzic artiștilor drepul la muncă, iar nouă tuturor dreptul la cultură.

Mă adresez ție, dragă spectatorule, să ne unim vocile și să cerem celor care ne conduc să explice aceste decizii dramatice și, mai ales, să redeschidă cât mai curând sălile de spectacol.

Hadeți să nu mai fim spectatori la propria noastră viață; noi suntem actorii principali și cerem respect, demnitate, dreptul de a munci și drepul la educație și cultură.
Avem nevoie de spectacol, avem DREPTUL la cultură!

/3 Comments/by
constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica – Ce e etern și ce e istoric în cultura românească (I)

constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

Constantin Noica - Ce e etern și ce e istoric în cultura românească (I)

„De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă. neprielnicia condițiilor istorice, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă și primordială, ne-ar fi aruncat irezistibil în vârtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voința de a face istorie. Cine a înțeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rațional, abstract, conștient în tragicul nostru.”

Rândurile acestea, scrise de un tânăr acum câțiva ani, pot nedreptăți sau nu neamul românesc; aceasta nu ne interesează. Ele ne așează însă dintr-odată în inima tensiunii care domină, pe toate planurile, lumea românească de azi.

Noi știm că suntem ceea ce se numește „o cultură minoră”. Mai știm că aceasta nu înseamnă neapărat inferioritate calitativă. Cultura noastră populară, deși minoră, are realizări calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari. Și știm că avem în această cultură populară o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre strămoșii noștri geți, plugari și ciobani, s-a putut spune (Pârvan, Getica, 131) că în secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar formal deosebită de a grecilor; tot ce-i deosebea era că ei, geții, erau săteni, nu orășeni, ca grecii. Dar tocmai aceasta ne nemulțumește azi: că am fost și suntem – prin ce avem mai bun în noi – săteni. Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei. Tensiunea aceasta – agravată nu numai prin faptul că suntem conștienți de ea, dar și prin convingerea că „a fi conștient” poate reprezenta un semn de sterilitate – alcătuiește drama generației de azi. Economicește și politicește, culturalicește ori spiritualicește, simțim că nu mai putem de mult trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulțumește România eternă; vrem o Românie actuală. Aceasta este frământarea pe care o descriem, mai jos, pe plan de cultură.

Ceea ce dă un caracter dureros conflictului nostru este că, teoretic cel puțin, el e fără ieșire. A cultiva mai departe, cu precădere, valorile spiritualității noastre populare este o imposibilitate. Orice cultură conștientă este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creația populară e anonimă. De altfel, aceasta nici nu poate constitui o cultură deliberată, voită, ci ține de o anumită spontaneitate creatoare care o apropie mai mult de natură decât de cultură. Deci, spiritualitatea populară trebuie depășită – spre creație personală. Dar cum pot apărea personalități de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea persoana acolo unde – spre a vorbi kantian sau neokantian – lipsește categoria personalității? Ești dinainte sigur că, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine față de individualitățile creatoare din culturile realizate; că, chiar dacă nu va imita și reproduce, va fi în umbra celorlalți. Și atunci tensiunea interioară a culturii românești devine: să te pierzi în creație anonimă care nu dă o cultură majoră? Sau să râvnești către creație personală care e în umbra culturilor mari din afară? O spunem deschis: teoretic – după cum arătam –, dilema aceasta pare astăzi fără ieșire. Din fericire, conștiința teoretică a insolubilității nu ne mai poate paraliza. În fapt, noi mergem către forme istorice. Când un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-odată forme istorice superioare.

Ce este această eternitate din care începem să ieșim? – Românul are un proverb, revelator în ce privește noțiunea de timp și vreme: „Ceasul umblă, lovește, și vremea stă, vremuiește.” Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanență. Vremea stă, vremuiește. În limba germană a vremii (zeitigen) are, dacă nu mă-nșel, un sens concret de durată și petrecere. Așa se întâmplă, până la un punct, în accepțiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă, „vremea vremuiește” e tautologie. A vremui nu aduce nimic nou față de vreme. O repetă, o definește ca neîntâmplare, ca repaus. Românul mai spune: „Vremea vremuiește, și omul îmbătrânește.” Numai omul devine; vremea stă. Și nu stă pentru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilității, cum e la Kant. Ea e încă ceva concret, spre deosebire de noțiunea de timp (de la tempus), care e conceptual și abstract. Dar e un concret nemișcat. E totul viu al lumii, privit sub specia ființei, nu a devenirii.

Alături de „vreme” ca expresie a eternității, tot ce se întâmplă apare, în fond, românului drept zădărnicie. „Toate veacurile se înțeleg ca ziua de ieri”, spune românul. Ceasul care umblă lovește, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrânește, pe când vremea stă iarăși; acțiunile și străduințele oamenilor, rânduielile și împărățiile lor, totul e zădărnicie. În această concepție, nici efortul de cunoaștere științifică și nici cel de desăvârșire morală, pe calapoade naționale, nu pot sta pe primul plan aici. Nu știu dacă și în alte părți Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască – dau garanția duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan față de care toată frământarea istorică este irosire și pierdere. Dar – și aici e aspectul nou față de tânguirea biblică – neamul românesc e și el, într-un fel, solidar cu acel plan schimbător. I se întâmplă și lui multe, se frământă ce-i în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. „Trece și asta” e una din cele mai curente vorbe românești. Neamul nostru rămâne pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei.

Din această eternitate ne străduim să ieșim deci. Pentru a descrie însă coborârea românească în istorie și părăsirea viziunii, dacă nu hieratice, în orice caz statice a desfășurării istoriei noastre, aleg trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea de azi, din secolul al XX-lea. În primul exemplu, se va vedea ce se petrece într-o conștiință orientată spre absolut, unde precumpănește eternul. În cealaltă, v[or] ieși la iveală criza și nemulțumirea cu sine, pe care [le] trezește, în aceeași conștiință, precumpănirea caracterului istoric. Iar cel de-al treilea moment cultural, cel de azi, încearcă să aducă o împăcare între planul eternității și cel al istoricității românești, dar sfârșește prin a fi o afirmație de luptă pentru valorile vii ale culturii. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, și gânditorul Lucian Blaga, pentru ziua de azi.

Neagoe Basarab e domnitor al Munteniei, pe la începutul veacului al XVI-lea. Minte luminată și caldă, tip de principe conștient de tot ce e putere lumească, pornit spre magnificență uneori, așa cum o dovedește Mănăstirea Curții de Argeș, al cărei ctitor este, Neagoe a trăit totuși prea mult în atmosfera religioasă a timpului și a țării sale, spre a nu ști că „și domnia lui se va risipi ca fumul”, cum o va spune singur mai târziu. Înainte de a fi domnitor, Neagoe a viețuit el însuși pe lângă mănăstire. Un unchi al său, care pare a fi avut mare înrâurire asupră-i, s-a călugărit. Soția sa va sfârși prin a se călugări și ea, după moartea lui Neagoe. E în jurul lui și chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii, care nu pare compatibilă cu domnia pământească. Și totuși, Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern și istorie. Căci în același timp Neagoe e însuflețit de spirit militar, el scriind chiar pagini de adevărată tehnică războinică. E însuflețit de măreția domniei și cercetează atent ceremonialul curților, dând un strălucit examen de comportare voievodală, în clipa când sfințește măreața Mănăstire a Curții de Argeș, în prezența Patriarhului Constantinopolului, a mitropoliților ortodocși din tările vecine și a multor altor fețe de seamă. Mai mult încă, Neagoe e însuflețit de cultură. Nu numai că face tipografii, dar el însuși compune, după modelul împăraților bizantini, o carte de Învățături către fiul său Teodosie, care trebuia să-i urmeze ca domn, dar moare fără s-o poată face. Cu această carte, scrisă pe la 1520, vreau să ilustrez ce înseamnă conflictul dintre etern și istoric, și cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa când învinge eternul.

Va urma…

/0 Comments/by

Teodor Palade – Planeta se revoltă

Teodor Palade - Planeta se revoltă

Nu știm dacă cei care au gândit manipularea la scară globală numită COVID au luat în calcul limita de suportabilitate a populației și nici dacă au prevăzut contramăsuri la revolta (de cele mai multe ori încărcată de violență) oamenilor care, pe zi ce trece, descoperă intenția oficialităților de a folosi existența virusului în scopuri politice.

Motivele împotrivirii

Forța protestului populației și dimensiunea sa spațială au evoluat direct proporțional  cu sporirea durității restricțiilor impuse de oficialități. Pe măsură ce, sub lozinca falsă „sănătatea voastră reprezintă cea mai importantă îndatorire a noastră”, politicienii restrângeau drepturilor cetățenești, prezentau cifre ale îmbolnăvirilor lipsite de suport real, insistau în înmulțirea  aberantă a deceselor atribuite virusului gripal și se străduiau să transforme această pandemie instituită dubios de către o instituție internațională bănuită de corupție într-o criză economică mondială devastatoare, cetățeni de pe cuprinsul întregii planete au întrevăzut un scop oneros în amplificarea efectelor pandemiei și s-au revoltat.

Este evident pentru orice minte deschisă că responsabilitatea guvernelor pentru apărarea sănătății publice a fost prost înțeleasă sau mai degrabă intenționat deturnată. Nu este nevoie de un curs intensiv de administrație pentru a afla că treaba guvernanților este: să asigure la nivel național condițiile necesare ca cetățeanul bolnav să se poată trata și însănătoși; să repartizeze fonduri pentru construirea de spitale moderne și să cumpere pentru ele aparatură medicală de calitate; să organizeze instituții unde să fie pregătiți medici de valoare, pe care să-i plătească  îndeajuns pentru a-i păstra în țară; să fie preocupați de existența unui număr suficient de paturi în spitale; să aducă pentru populație medicamentele cele mai eficace și la prețuri rezonabile etc.

Nu ei, politicienii, sunt cei care ar trebui să se lupte cu virusurile sau cu bacteriile așa cum se procedează acum. Nu aleșii neamului sunt aceia care stabilesc și recomandă măsurile profilactice. Nu administrația politică numără îmbolnăviții și decedații. Nu prefectul stabilește cine să poarte și unde să se poarte masca de protecție, ce comunitate să intre în carantină sau cum să fie depistați posibilii purtători de viruși, ci specialistul în epidemiologie. Nu președintele țării și nici prim-ministrul nu sunt cei care trebuie să-mi spună să mă spăl pe mâini fiindcă ei nu sunt nici mama și nici tatăl meu. Nu prin Ordonanțe Militare se vindecă bolnavul și nu prin amenzi aberante se blochează răspândirea bolii. Nu abuzurile forțelor de ordine însănătoșesc poporul! Puțin îi pasă virusului de fandoselile celor care cerșesc votul cetățeanului…

Dimensiunile revoltei

Pe bună dreptate, dimensiunile revoltei sunt impresionante. Toate continentele, cu excepția firească a Antarcticei, au cunoscut gustul amar al luptei împotriva unor decizii oficiale apreciate ca abuzive. „Este vorba de o înspăimântătoare ignoranță vizavi de studii internaționale recunoscute, față de experți de asemenea recunoscuți internațional din toate domeniile, fie că e vorba de virologi, bacteriologi, epidemiologi sau experți în științe economice care nu sunt audiați sau sunt ignorați. Sau și mai rău, ei sunt numiți ‘mincinoși’, ‘șarlatani’, sau ‘teoreticieni ai conspirației’,cuvânt ce va fi cu siguranță ‘necuvântul’ anului 2020.”1

Până la începutul lunii septembrie, proteste populare semnificative s-au desfășurat în America de Nord (Canada, Mexic, Statele Unite), în America de sud (Argentina, Brazilia, Chile), în Africa (Coasta de Fildeș, Kenia, Malawi, Nigeria, Ruanda, Africa de Sud, Zimbabwe), în Asia (China, Pakistan, India, Israel, Irak, Liban, Filipine, Thailanda), în Europa (Bulgaria, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Polonia, România, Rusia, Serbia, Spania), în Oceania (Australia, Noua Zeelandă).

Și acestea nu sunt toate statele în care au avut loc proteste. S-a protestat împotriva instituirea stărilor de urgență pe baza unor date eronate, amplificate intenționat, împotriva obligativității purtării măștii în spații libere, contra măsurilor guvernamentale aberante care au dus la blocarea unor sectoare importante ale economiei, împotriva limitării nejustificate a unor drepturi elementare ale omului etc.

La refuzul oficialităților de a cerceta și deferi justiției vinovații, s-au instituit comisii extra-parlamentare de analiză a abuzurilor guvernanților având ca motivație pandemia, comisii care să constate dimensiunea reală a deturnării fondurilor publice destinate măsurilor sanitare. Primele concluzii ale comisiei extra-parlamentare din Germania, spre exemplu, relevă că în spatele pandemiei se află oligarhii industriei de medicamente, inclusiv vaccinuri, și că prin dimensiunea implicațiilor asupra psihicului populației globului și destabilizării economiei mondiale „afacerea” COVID poate fi socotită crima secolului. S-a mai constatat că  „…guvernele țin oamenii în teroare pentru o boală care nu este mai periculoasă decât o gripă obișnuită, impunând restricții aberante și nejustificate, și inducând sentimente de frică și panică constante pentru o boală care este prezentată de autorități în baza unor previziuni exagerate.”2

Valul de proteste continuă. Protestele nu contenesc pentru că politicienii se încăpățânează, după șase luni de eșecuri evidente, să „biciuiască” cetățenii nevinovați în speranța declarată public că vor speria virusul. Iată ce spunea, cu ocazia ședinței de deschidere a Comisiei extra-parlamentare germane, medicul austriac Prof. Haditsch: „Sunt și medic generalist de profesie, și de asemenea și din această perspectivă nu am mai suportat să fiu martorul acestor proceduri disprețuitoare atât din punct de vedere uman cât și medicinal. Proceduri ce stau în crasă contradicție cu esența și etosul meseriei medicale. Această frică permanentă- am putea spune panică provocată – cât și daunele psihice și sociale rezultate din ea, imensele daune colaterale medicale și economice, masivele intervenții în viața noastră, a tuturor, culturală și socioculturală, toate acestea sunt motiv și motivație suficientă de a ne trezi, ridica și a protesta.”

Fire pragmatică și dovedind că a înțeles perfect tentativele politicienilor (dictate de prostie sau de interese obscure) de a înlocui medicația cu măsuri administrative aberante, medicul israelian Yoram Lass, Director General la Ministerul Sănătăţii din Israel declara cu câtva timp în urmă: „Oricine crede că statele vor putea opri viruşii se înşeală.”

Reacția forțelor de ordine

Reacția forțelor de ordine a fost, de cele mai multe, ori extrem de dură. În Kenia spre exemplu, la 8 mai, din ordin guvernamental au fost distruse 7000 de case. În Zimbabwe trei femei care au participat la proteste au fost internate în spital după ce au fost bătute și abuzate sexual de membri ai forțelor de ordine. În Pakistan au fost arestați zeci de doctori care cereau echipament de protecție mai eficient, În India au avut loc ciocniri violente între poliție și demonstranți, centrul revoltelor fiind orașul Mumbay (Bombay). În Israel mișcarea populară Black Flag s-a alăturat demonstranților și au avut loc numeroase arestări. În Liban au existat morți ca urmare a brutalității intervenției poliției. Nenumărate arestări au avut loc în Filipine. Sunt cunoscute măsurile violente ale forțelor de ordine din țările europene, sutele de arestări din Franța, Spania, Italia sau Germania. Situația explozivă din Statele Unite, care a cumulat periculoase caracteristici politice, a uimit și îngrijorat omenirea, efectele destabilizării sociale americane fiind simțite pe întregul glob.

Acum, în România

În România situația devine tot mai complicată. Populația a ajuns deja la limita pragului de suportabilitate. Alegerile locale bat la ușă și politicienii se întrec în a câștiga simpatia electoratului. Au început școlile în condiții conforme stilului de perpetuu provizorat și ignoranță specific actualei guvernări iar nemulțumirile acumulate au atins pragul exploziei. Presiunea populară impune ceea ce, în mod eronat, s-a numit relaxare. Adică revenirea la fireasca normalitate. Prin urmare, același guvern care în luna  martie, pentru o situație epidemiologică mult mai puțin periculoasă decât azi, obliga populația să stea închisă între patru pereți și a înghețat întreaga economie, acum s-a răzgândit. Caută motive pentru renunțarea la restricțiile pe care, inutil, le susținuse până acum prin amenințări repetate și amenzi amețitoare.

Numai că, se pare, revenirea la o viață normală nu convine acelor forțe obscure care au cheltuit enorm pentru crearea impresiei unui pericol apocaliptic și pentru instituirea unor măsuri restrictive nemaiîntâlnite. Probabil nu au fost încă atinse obiectivele stabilite pentru luna septembrie. Ca urmare, oficialitățile sunt obligate să susțină că relaxarea este periculoasă, că ne așteaptă un nou val de îmbolnăviri, că se poate reveni oricând la măsurile restrictive anterioare. De aici, păstrarea în mod artificial a unui nivel ridicat de contaminări și de decese cauzate de SARS Cov-2. Jurnalista Adriana Balint a comparat datele oficiale date publicității cu numărul real al internărilor și a celor izolați. Iată calculele: „Din data de 22 iulie, de când ni se comunică numărul spitalizaților și al celor asimptomatici izolați, până azi, zi de zi, adunați, sunt 61.942 de nou pozitivi.

În data de 22 iulie nu băteau cifrele cu 7.671 de persoane pozitive. Ieri nu băteau cifrele cu 31.096. Deci din 22 iulie pâna ieri, s-au umflat cifrele cu 31.096-7.671= 23.425 de persoane anunțate aiurea ca fiind pozitive, care nu se regăseau nici în spitale, nici izolate.

Știti ce înseamnă 23.425 din 61.942, raportații din 22 iulie până azi? 38%!!!!
38% sunt anunțați în fals!”3

Situația din România nu este singulară. Dezorientați, nu facem decât să ne uităm peste gard și să copiem măsurile celor pe care îi considerăm mai deștepți ca noi. Fie că acele măsuri ni se potrivesc, fie că nu.

Numai în ceea ce privește dimensiunea protestelor nu reușim să ne aliniem cu ceilalți, mai deștepți ca noi. Și, prin urmare, valul de revoltă care agită planeta pare a se stinge rușinat la contactul cu nisipul nepăsării românești.

Note:

1. https://acu2020.org/wp-content/uploads/2020/07/Text-ACU-rom%C3%A2n%C4%83.pdf. Cuvântul lui dr. Bodo Schiffmann.

2. https://bpnews.ro/2020/07/15/comisie-germana-de-ancheta-opriti-nebunia-covid/

3. https://rgnpress.ro/2020/09/14/jurnalista-adriana-balint-38-la-suta-din-raportarile-zilnice-cu-cei-infectati-cu-covid-19-sunt-anuntati-in-fals-cine-ne-minte-cine-raspunde-de-manipularea-populatiei/

A consemnat Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by
costache negri, creatorul tricolorului

Costache Negri, creatorul tricolorului și primul diplomat al Principatelor, mare boier al Micii Uniri

costache negri, creatorul tricolorului

Costache Negri, creatorul tricolorului și primul diplomat al Principatelor, mare boier al Micii Uniri

Auzit-ați de Costache Negri, mare boier și mare mason, prieten de excepție cu Alexandru Ioan Cuza și Vasile Alecsandri, propus de mai multe ori să preia tronul Moldovei, revoluționar pașoptist și om de onoare rar întâlnit pe aceste meleaguri? Nu? Aprofundați, atunci, rândurile următoare!

Costache Negri (născut la 14 mai 1812, la Iași – decedat la 28 septembrie 1876, la Mănăstirea Răducanu, Târgu Ocna, de aprindere la plămâni) se numea de fapt Constantin Negrea – Negri/Negry e un nume francizat în pensionul lui Victor Cuenim, pe unde a trecut și amicul său de cursă lungă, Vasile Alecsandri. Era, pe linie maternă, rudă cu domnitorul moldovean Ioniță Sandu Sturdza, protectorul lui în anii copilăriei. Elena Negri, sora sa, a fost muza și logodnica pașoptistă a lui Vasile Alecsandri; moartă prematur de TBC, frumoasa și inteligenta „Steluță” cu minte diplomatică și umor fin a avut un rol deloc minor în „pilotarea” sa politică și literară. Cine altul, dacă nu energicul critic literar și profesor Paul Cernat, putea să verticalizeze atât de eficient?

costache negri, creatorul tricolorului

Se retrage la moșie după detronarea lui Cuza

Dar, să vedem în continuare: „Mare mason timpuriu, cu studii în Franța și Italia, poliglotul și abilul Costache a fost unul dintre arhitecții diplomatici eficienți ai statului român modern, cu misiuni la Viena și Constantinopol. În exilul parizian de la 1848 a creat pentru Guvernul Provizoriu drapelul național roșgalben-albastru. Vicepreședinte al Divanului Ad-hoc, a fost, asemeni lui Alecsandri, «în cărți» pentru domnia Moldovei, retrăgându-se, ca și amicul Basil, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza, ale cărui reforme sociale le-a susținut.” Apoi: „După debarcarea domnitorului, Costache Negri se retrage din politică într-un epicureism idilic de moșier provincial”. A lăsat acest domn ceva (scris) în urmă? Ceva dincolo de statura lui civică? Paul Cernat ne lămurește:

„A fost un scriitor sporadic, colaborator la revistele comilitonilor, savuros în corespondența cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu, prozator nu lipsit de prospețime în juvenil-cosmopolitele Seri venețiene (1839), în puținele însemnări de călătorie și în satirica Memoriile unei părechi de foarfeci (mai puțin în senzaționalista Mănăstirea), poet folcloric și sentimental neglijabil”.

De la logodnica lui Alecsandri, la Veronica Micle

Paul Cernat își încheie, amețitor, „pomelnicul” (așa cum își alintă aceste mici crochiuri-bijuterii despre care, probabil, nu veți învăța niciodată la școală): „Costache Negri a (mai) fost vărul vitreg și complicele politic unionist al Cocuței/Ecaterinei Conachi (fiica iubărețului Costache Conachi, recăsătorit cu mama lui Negri: de asemenea, soție a caimacamului Vogoride și artizană de culise a Unirii), iar printre surorile sale a fost – alături de Elena – și viitoarea stareță a Mănăstirii Văratec din perioada în care s-a sinucis, acolo, Veronica Micle”. Imediat, o supoziție (ce-i drept, plauzibilă): „Va fi acoperit, pesemne, păcatul suicidar în vederea unei înmormântări creștinești… Maica Evghenia (Eugenia, pe numele ei laic, dar și românesc, căci Evghenia e slavizat – n. red.) a fost o figură a epocii; apare, printre altele, în proza de călătorie a lui Hogaș și în romanul Adela al lui Garabet Ibrăileanu”.

Monede și tablouri până la moarte

Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri a sprijinit toate acţiunile şi reformele domnitorului Unirii (după ce, în prealabil, refuză, elegant, propunerile de a fi urcat el însuși pe tronul Moldovei!). Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca şi pe amicul Vasile Alecsandri, să renunţe la viaţa politică. Negri s-a retras la Târgu Ocna şi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii numismaticii şi colecţionării de tablouri.

Constantinopol, Viena, Paris…

În 1855, Costache Negri a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române. Un an mai târziu a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris din 1856.

Încondeiat de Eminescu

Mihai Eminescu n-a ezitat să imortalizeze memoria lui Costache Negri în câteva tușe edificatoare: „Unul dintre cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor.”

Sursă: evz.ro.

/0 Comments/by
catalin ioan berenghi

Angajamentele lui CĂTĂLIN IOAN BERENGHI

catalin ioan berenghi

Angajamentele lui CĂTĂLIN IOAN BERENGHI

Marele atu al lui Cătălin Ioan Berenghi în candidatura pentru postul de primar al Capitalei este expertiza faptelor sale publice, făcute din poziția de simplu cetățean (remontarea inscripției „BUDAPESTA” pe Arcul de Triumf, implicarea directă în obținerea și accesarea de fonduri pentru Biserica Sfântul Nicolae și refacerea cladirii „Barac” din Șcheii Brașovului – locul înființării Primei Școli Românești, campania anti-moschee, pe care a dus-o la bun sfârșit, reușind să blocheze ridicarea acestei construcții etc.). Un alt atu îl constituie chiar faptul că a făcut parte din Legiunea Străină, ceea ce îi consolidează imaginea de bărbat curajos, dârz, necorupt și incoruptibil. Teoretic e candidatul cel mai credibil. Practic, îi lipsesc pârghiile de promovare (mass-media) care să-i asigure o distribuție echitabilă, în raport cu ceilalți candidați, a mesajelor sale. Aceste alegeri locale constituie, de fapt, un test. Dar nu pentru el, ci pentru alegători. Și un material de studiu pentru sociologi. Se va vedea, la sfârșit, pe de o parte gradul de interes al populației în ansamblu pentru propriul lor oraș, iar pe de altă parte nivelul de „captivitate” al electoratului în plasa partidelor „tradiționale”, care au jefuit și distrus, prin rotație, Capitala Țării. Teoretic, Cătălin Ioan Berenghi, e o șansă fără precedent. Practic… vom vedea. (M.M.)

Meritocrație și surse de venit, înainte de orice!

La nivel de București, înainte de a începe să promiți ceva, trebuie făcut un audit, întrucât fondurile Primăriei pentru 2020 sunt cheltuite aproape integral, iar din anul 2021 nu mai este mare lucru. Creditele multiple și datoriile făcute anterior, ca și proastele investiții, nu permit o dezvoltare normală. De aceea, Primăria Municipiului București trebuie să se transforme în prima faza într-o uzina de produs bani pe bandă rulantă, pentru a putea investi ulterior.

  • Implementarea sistemului meritocrat de specialiști, eliminarea sistemului actual care căpușează și îngreunează bună desfășurare a instituției;
  • Transformarea Primăriei, dintr-un turn de cristal închis și respingător, cum este astăzi, într-o instituție publică de rezolvare a problemelor comunitare, în care contribuabilul e primit cu respect și amabilitate de cei pe care-i plătește;
  • Înființarea unui departament de accesare și atragere a fondurilor nerambursabile și europene (cu oamenii plătiți la comision pentru fondurile atrase);
  • Transformarea gropilor de gunoi în surse de profit și de energie termică, prin folosirea tehnologiei românești EcoHornet, deja brevetată și folosită în alte țări, tehnologie prin care se desființează gropile de gunoi. Practic, Bureștiul poate deveni importator de gunoi din județele vecine care plătesc că să scape de el. Noi îl vom transformă în bani fără foc, fum și mirosuri insuportabile;
  • Plantarea intensivă și chiar agresivă a mii de arbori în București;
  • Implementarea unui sistem de curățenie exigent, în regim permanent;
  • Asfaltarea urgență și la standarde obligatorii a bulevardelor și străzilor din București;
  • Extinderea numărului de piețe pentru ca țăranii să-și poată vinde marfă (exclusiv pentru cei cu certificat de producător, fără bișnițari);
  • Digitalizarea traficului rutier (fluidizarea circulației prin montarea unor sisteme inteligente, folosite déjà în multe țări cu orașe aglomerate);
  • Construirea și implementarea unor pasarele originale prin frumusețe și utilitate peste marile bulevarde sufocate de traficul intens. (viitoare surse de venit);
  • Crearea câtorva mii de locuri de parcare și digitalizarea lor (viitoare sursă de venit);
  • Construirea a 5 parcări ultramoderne pentru autocarele care staționează și aduc turiști (viitoare sursă de venit);
  • Sistematizarea și modernizarea marilor intersecții, pentru fluidizarea traficului;
  • Transport public electric (nepoluant) integral, cu mijloace de transport construite în România;
  • Refacerea și renovarea tuturor muzeelor capitalei;
  • Înființarea, în Palatul Dacia de pe Lipscani, a unei PINACOTECI. Primăria posedă o colecție de aproximativ 35.000 de tablouri;
  • Înființarea unui Muzeu al Instrumentelor Muzicale;
  • Înființarea Muzeului Mihai Eminescu și recuperarea Contului Eminescu, ajuns prin capitalizare la 3 milioane de euro;
  • Înființarea Muzeului Constantin Antonovici, singurul discipol al lui Brâncuși;
  • Rezolvarea problemei apei calde (anual, toate cartierele, prin rotație, rămân vara o luna fără apă caldă), prin construirea unor centrale între blocuri, eventual tot centrale EcoHornet, care funcționează cu peleți făcuți din gunoaie – cea mai ieftină tehnologie de termoficare de pe pământ (Există un bloc în București care funcționează astfel și un cartier întreg în Buzău).
  • Renovarea, igienizarea spitalelor și înzestrarea cu aparatură modernă;
  • Sprijinirea construirii până la finaliazare a Catedralei Mântuirii Neamului Românesc;
  • Montarea unui sistem de turbine producătoare de energie electrică pe tot traseul zonei Dâmbovița: Crângași-Eroilor-Timpuri Noi-Văcărești-Vitan (viitoare surse de venit);
  • Modernizarea sistemului de canalizare (cel actual este vechi și neperformant, rămas la nivelul anilor 1980, investițiile făcute fiind doar soluții provizorii);
  • Montarea unor turbine producătoare de energie electrică în casetele colectoare ale sistemului de canalizare (viitoare surse de venit);
  • Dezvoltarea și refacerea turismului balnear (apele termale ale Bucureștiului, râul și lacul subteran;
  • Exploatarea turistică a buncărelor și tunelurilor secrete din perioadele interbelică, din timpul războiului și din perioada comunistă (viitoare surse de venit);
  • Construirea unui centru educațional de excelență, pentru copiii hiperactivi și supradotați;
  • Construirea unor școli și grădinițe moderne;
  • Sprijinirea și dezvoltarea micilor comercianți (cafenele, restaurante, hoteluri, magazine);
  • Stoparea fenomenului grafitti, din cauza căruia orașul nostru, capitală europeană, arată că un ghetou (No go zone);
  • Desființarea Poliției Locale (economie la buget);
  • Desființarea companiilor municipale din cadrul PMB, care căpușează și îngreunează funcționarea instituției și care sunt, de altfel, declarate ilegale, prin hotărâre judecătorească (economie la buget);

Toți politicienii din ultimii 30 de ani au promis multe în campaniile electorale, dar niciunul nu a făcut ce a promis, cu foarte puține excepții.

Problemele Bucureștiului sunt multe, am expus doar câteva. Toate au însă soluții, iar soluțiile sunt realizabile. Multe dintre ele sunt chiar viitoare surse de venit.

Promisiunile electorale ale candidaților din partidele „tradiționale” nu sunt nimic altceva decât niște „gogoși electorale”. Spre deosebire de alți politicieni, eu am o expertiză a faptelor personale, adică a ceea ce am făcut până acum. Ei vorbesc doar despre ceea ce vor face, evitând să spună ce au făcut timp de 30 de ani. Adică nimic.

CĂTĂLIN IOAN BERENGHI

Candidat independent la
Primăria Generală a Capitalei
E-mail: pmb.candidatindependent@gmail.com.

/0 Comments/by
tudor urse, eroul necunoscut, povestea eroului necunoscut

Tudor Urse – Povestea Eroului Necunoscut

tudor urse, eroul necunoscut, povestea eroului necunoscut

Tudor Urse - Povestea Eroului Necunoscut

Poate mulți dintre voi v-ați pus întrebarea „Cum a apărut povestea eroului necunoscut?”. O instituție, în adevaratul sens al cuvântului, care merită dezvaluită mai ales noilor generații pentru a-și înțelege obiceiul comemorarii eroilor neamului.

Să vedem:

„Instituția ‘Eroului Necunoscut’ la români (pentru că de o instituție este vorba) are vechi tradiții.

Poporul român și-a proslăvit întotdeauna eroii.

Era firesc ca primul război mondial, în care Româania a pierdut aproape un sfert de million de combatanți să ducă la un mare impact asupra populației. Pentru aceasta să rememorăm câteva cifre:

Între 1916 și 1919 România a pierdut 219.346 combatanți, dintre care 51.425 au murit în împrejurari necunoscute, fără a putea fi nominal înregistrați. În lagărele de prizonieri au mai murit 70.504 ostași români dintre care 4.021 au dispărut fără nici o urmă.

În urma acestora au ramas 55.906 văduve și 48.445 orfani de război, iar majoritatea acestor femei și a tuturor rudelor nu au avut posibilitatea să-și îngrijească mormintele părinților și soților pierduți în luptele pentru apărarea Țării și întregirea hotarelor.

Ca o reparație pentru aceste stări de lucruri, în buna tradiție a poporului nostru, în ziua de 23 august 1920, Parlamentul României a votat ‘Legea pentru cinstirea eroilor căzuți’.

În mai 1923 se stabilește ca din 10 campuri de luptă, unde s-au făcut cele mai mari jertfe, să fie ales câte un combatant mort, neidentificat, care să fie transportat la Mărășești. Deshumările făcute cu pioșenie și după datina străbună, s-au ales de la cimitirele eroilor din: Sorica, Ciucea, Radovița, Bălanii-Vlașca, Topraisar, Tg. Ocna, Oituz, Mărăști, Mărășești și Chișinău.

În ziua de 14 mai 1923 s-a oficiat un frumos și impresionant serviciu divin în prezența oficialităților, în fața celor zece sicrie cu osemintele celor neidentificați.

La ora 15, orfanul de război Amilcar C. Săndulescu, elev merituos din clasa I-a a liceului Militar din Craiova, copil de trupă, a fost îndemnat să aleagă sicriul cu osemintele aceluia care va întruchipa pe viitor Eroul Necunoscut al Neamului.

Orfanul de război a înconjurat catafalcul cu oseminte, s-a oprit în dreptul unuia din sicrie și îngenunchind a spus: ‘Acesta este tatăl meu’.

În biserică a rămas doar sicriul ales, celelalte nouă fiind îngropate cu toate onorurile în cimitirul Eroilor din Mărășești.

Osemintele Eroului Necunoscut au fost urcate pe un tren special format dintr-un vagon platformă, două vagoane cu flori și un vagon de clasă pentru garda de onoare, formată din nouă cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul.

Pe întregul parcurs până la București, trenul mortuar a fost omagiat de oficialități și publicul larg. Sosit în Bucureștiul decorat de sărbătoare în 14 mai 1923, a fost întâmpinat la Gara de Nord de gărzile de onoare a tuturor regimentelor din țară.

Într-un București literalmente îngropat în flori, întreaga paradă aflată sub comanda Generalului de Divizie Holban și a Generalului Samsonovici, directorul Școlii de război și cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, sicriul este depus pe un afet de tun, iar după un serviciu religios, cortegiul pornește, urmat de regele Ferdinand și oficialitățile regatului României.

Traseul străbătut a cuprins Calea Griviței, Calea Victoriei, Blvd. Elisabeta, ajungând pe Str. Arhivelor la Mănăstirea Mihai Vodă, unde mitropolitul primat al Țării a făcut o nouă slujbă după care a doua zi, bucureștenii au trecut în pelerinaj, îngropând pur și simplu sicriul și afetul de tun într-o mare de flori.

În ziua de 17 mai 1923 cortegiul se pornește spre Parcul Carol I, însoțit de o mulțime imensă, care, după cum consemnează presa vremii, nu a fost niciodată văzută în București.

Cortegiul ce însoțea afetul de tun cu sicriul Eroului Necunoscut, este preluat din nou de cavalerii marelui Ordin, Regele Ferdinand primindu-l pe erou cu însemnul puterii: buzduganul regal. Alături, regina Maria plânge. După cuvântările M. S. Regelui și a prim-ministrului I. C. Brătianu, un gornist sună semnalul ‘Pentru Onor’, în toată țara este oprită orice activitate pentru două minute. Reculegere și liniște pe întreg cuprinsul României.

După coborârea sicriului în groapă, oficialitățile și marele public trec luându-și rămas bun de la Eroul Necunoscut.

După venirea comunismului, în 12 decembrie 1958, sicriul Eroului Necunoscut este deshumat, urcat într-un camion oarecare și dus la Mărășești într-un desăvârșit anonimat.

După masivele proteste din anii 1991 și 1992, în fine, Guvernul Romaniei, în baza Hotărârii nr. 666 (!?) din 20 sept. 1991 și a măsurilor stabilite de MApN pentru sărbătorirea zilei de 25 octombrie ca zi a armatei, hotărăște aducerea în București a Eroului Necunoscut. Ca să nu coincidă cu ziua de naștere a M. S. Regele Mihai I (?!?), ceremonia s-a oficiat în 26 octombrie, Eroul Necunoscut luându-și locul de drept, în Parcul Carol I.”

Text preluat din cartea „MONUMENTE BUCUREȘTENE”, de Șerban Caloianu și Paul Filip, 2009.

/0 Comments/by
pandemie, omenie

Mădălina Diaconu – Un experiment mai dureros decât „fenomenul Pitesti”: pandemia care ucide omenia

pandemie, omenie

Mădălina Diaconu - Un experiment mai dureros decât „fenomenul Pitesti”: pandemia care ucide omenia

Mi-a fost dat să văd, să simt, cum românul și-a pierdut omenia. Cum părinții nu-și mai iubesc copiii și le este indiferentă viața lor de azi înainte. Mi-a fost dat să simt, în după amiaza zilei de 19 septembrie 2020, că suntem supuși unui experiment mai dureros decât cel de la Pitești din perioada comunistă, pentru că acest experiment al zilelor noastre, atinge fiecare locuitor al acestei țări iar repercusiunile vor fi pe toată durata existenței neamulu românesc. Îmi este rușine de cei care au crezut în acest popor, în acest pâmânt, imi este rușine să recunosc că românul este în pragul absolut al pierderii oricarei noțiuni de om, de ființă cu sentimente și trăiri.

Ne plac filmele de la Hollywood cu nave spațiale și lumi intergalactice, cu roboți inteligenți care fac de toate… Dar de ce trebuie să devenim și noi roboți și să nu ne păstrăm statutul de Om?! Ne încruntăm când citim despre sclavi, ne bucurăm când descoperim că sclavia a fost abolită… Dar oare chiar a fost abolită? Nu cumva facem parte din noul tip de sclavie? Nu cumva suntem pe o plantație care se numește Pământ și suntem biciuți și supuși unor reguli care ne țin îngenunchiați și înfricoșați? În secolul XXI, NE ESTE TEAMĂ să ridicăm ochii și să-l privim drept, în față, pe asupritor. Iar partea cea mai dureroasă este că nu mai suntem în stare nici măcar să-l privim în față pe asupritorul propriului nostru copil! Cât de trist este acest lucru? Cum am ajuns aici? Răspunsul este simplu: prin subjugare, prin instaurarea sentimentului de teamă, prin răspândirea PANDEMIEI CARE UCIDE OMENIA. Acesta este virusul ucigaș răsărit în anul de grație 2020 și acest virus ne-a distrus sufletele, iar pentru această boală nu există un vaccin, ci doar un viitor sumbru. Cei care urmăresc acest lucru stau frumos tolăniți în fotoliu și se bucură de apogeul războiului pornit fără arme de foc, un război mai ucigaș decât toate războaiele lumii la un loc.

Protestul care a avut loc în după amiaza zilei de sâmbătă 19 septembrie 2020 în Piața Universității a fost un răspuns clar al gândurile mele de mai sus. Mi-a fost rușine de oamenii prezenți în locul unde s-a murit pentru libertate, de prea puținii oameni care au avut curajul să iasă în stradă pentru a cere respectarea drepturilor copiilor lor, pentru a cere ca celor mici să li se permită să fie copii. Cum să ieși în stradă doar 2 – 3 mii de oameni când Bucureștiul are milioane de părinți? Acest lucru spune tot, spune că această nație, acest popor, își pierde din omenie. Știm să ne luptăm pe toate rețelele de socializare, dar când vine momentul să susținem public un gând, o dezbatere… fugim ca potârnichiile.

Rușine reprezentanților presei care au transmis știri despre acest protest așa cum li s-a dictat și nu cum a fost la fața locului. Rușine membrilor presei care nu au participat la protest nici măcar cu rolul de observator.

Jos pălăria pentru cei care au organizat protestul și Dumnezeu să-i apere pe părinții și profesorii care au avut curajul să vină în stradă și să ceară respectarea drepturilor copiilor și elevilor lor.

Din păcate, concluzia mea este tristă și sunt convinsă că magicienii vremurilor în care trăim și-au atins scopul și, într-adevăr, PANDEMIA UCIDE OMENIA.

/0 Comments/by