„Ceea ce e sus este la fel cu ceea ce e jos, întru minunăţia Unuia şi aceluiaşi.” Când afirma asta Hermes Mercurius Trismegistus ştia că Totul e Unul, că lumea este structurată după nişte forme arhetipale unice care se repetă la nesfârşit din profunzimea materiei spre meta şi mega cosmos, adică aşa cum le-a înfăţişat stilizat şi Brâncuşi în celebra coloană fără sfârşit. Spun stilizat, deoarece în realitate aceste trepte urcate de materie în devenirea ei sunt incluse unele în altele, întocmai păpuşilor ruseşti Matrioşca.

Diversificarea lumii este doar locală şi limitată, deoarece multiplul se va cristaliza revenind la forma arhetipală a Unului. Ca o exemplificare să luăm de bază atomul şi structura sa. Multitudinea de atomi se organizează, se pun împreună formând aştrii, sisteme solare, galaxii, clustere de galaxii şi toate acestea vor forma o metagalaxie, care nu este altceva decât un atom la o treaptă cosmică mai mare.

E ca şi cum toate lucrurile sunt pătrunse de un logos Unic, adică existenţa este infotropă, fiind controlată de un număr finit de legi, iar informaţia conţinută în oricare din componentele sale este aceeaşi, oricât de mari sau oricât de mici vor fi acestea.

Existenţa este o imensă holografie.

E şi cazul numerelor reale care aşezate crescător par a imita saltul materiei în devenirea ei, şi pornind de la cifra 1 se ajunge la cifra 10, iar 10 este un nivel superior al lui 1.

Goethe a sistetizat trecerea ciclică a materiei pe axa devenirii de la multiplu la unul afirmând că „Întreaga existenţă este o veşnică separaţie şi unire”.

Ca o concluzie s-ar părea că Unul se manifestă dominant în „codul genetic” al Existenţei, în timp ce multiplul este recesiv şi local. Unul înseamnă ordine care integrează multiplul, iar multiplul fără perspective de integrare în Unul este haos.

Philolaus spunea că „Unul este începutul tuturor lucrurilor” şi, cred eu, acea cauză primă şi unică nu poate fi decât Dumnezeul Existenţei.

A consemnat pentru dumneavoastră Dorel Bîrsan via ioncoja.ro.

Cei circa 40.000 de români stabiliți în orășelul Castellón de la Plana formează cea mai concentrată comunitate de români din Spania. Acesta este unul din motivele pentru care, de Ziua Națională a României, orașul de pe malul Mării Mediterane, aflat la circa 80 km nord de Valencia, a fost și este gazda unor evenimente de suflet.

Astfel, în perioada 29 noiembrie – 5 decembrie, Institutul Cultural Român de la Madrid și Consulatul General al României la Valencia organizează în orașul Castellon de la Plana expoziția de fotografie „Comorile României – Patrimoniul UNESCO în România”, semnată de artistul maramureșean Tudorel Ilie.

Iar de 1 Decembrie, în virtutea imaginii foarte bune pe care o au românii care muncesc în Castellón de la Plana, primăria a organizat, în colaborare cu asociațiile românești, un eveniment în onoarea uneia dintre cele mai numeroase și înrădăcinate comunități de străini din regiune. Sărbătoarea a fost concepută ca o zi dedicată culturii, tradiției și conviețuirii, iar spaniolii s-au bucurat și ei de muzica, mâncarea și atmosfera românească pe care majoritatea le cunosc deja după atâția ani de trai comun.

Evenimentul, desfășurat în inima orașului, a transformat centrul Castellón într-un spațiu al tradiției românești. Sute de români, alături de localnici, s-au bucurat de o adevărată sărbătoare populară, marcată de gustul autentic românesc și de ritmurile folclorice. Punctul de atracție al zilei l-a constituit mâncarea tradițională românească, oferind participanților ocazia de a savura mici, sarmale, cozonaci secuișeti, covrigi, plăcinte, jumări, cârnați și brânzeturi românești și multe altele.

Corul de Copii al Parohiei Ortodoxe Române din Castellón de la Plana a deschis inimile participanților, iar Hora românească i-a unit pe toți în centrul cochetului oraș.

„Promovăm educarea copiilor români din diaspora în spiritul tradițiilor și valorilor românești, prin muzică și expresie artistică”, a fost mesajul asociațiilor românești organizatoare.

„Spaniolii au și ei sărbători frumoase la care participăm, de pildă Festivalul Focului sau Festivalul de Sfânta Magdalena. Dar 1 Decembrie e sărbătoarea noastră de suflet, care ne mai astâmpără dorul de țară și de cei pe care i-am lăsat în România”, a spus una din româncele participante.

În cadrul spectacolului folcloric mulțimea de participanți a fost însuflețită de cântecele și colinzile interpreților Oana Tomoioagă, Constantin Enceanu și Alexandru Brădăţan.

Câteva filmări din cadrul spectacolului se pot găsi pe site-ul Radio Românul, la adresele:

Redăm un fragment grăitor din lucrarea „Fascinația oinei. Jocul românilor de pretutindeni”, autor Nicolae Postolache, carte apărută la inițiativa și cu sprijinul Federației Romane de Oină.

Mai menționăm că fotografia cu fetele jucând oină este de la un eveniment de promovare a oinei desfășurat în localitatea Polovragi, meci de oină semnalat de revista România Culturală în articolul „Festivalul Internațional de Cultură și Tradiții „Lira Tracă și Taraful lui Orfeu” va avea loc între 25 și 27 octombrie 2024, la Polovragi”.

Iată acum extrasul din cartea „Fascinația oinei. Jocul românilor de pretutindeni”:

Oina a atras în mrejele și cercurile sale numeroși juni care au devenit apoi oameni de știință și cultură, personalități de marcă ale României. Implicați în diferite feluri în edificarea acestui sport național, pe care l-au și practicat în tinerețe, ei au descris apoi aceste secvențe ale vieții oferindu-ne pagini de literatură autentică înscrise definitiv în opera lor.

Ion Creangă, Petre Ispirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, I.L. Caragiale, Al. Kirițescu, Felix Aderca, N. Gane, A. Brăescu, Nicolae Iorga, Vasile Conta, Mihail Sadoveanu, Al. Davila, Take Ionescu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Spiru Haret, Constantin Giurescu, Marin Preda, Fănuș Neagu și multi, multi alții au transmis posterității amintirile lor legate de practicarea oinei sau de evoluția ei în timp.

Marele dramaturg Alexandru Davila (1862-1929) nu ar fi putut introduce în piesa să istorică Vlaicu-Vodă, scrisă în anul 1888, acel pasaj care coboară istoria oinei în vremuri medievale. Sub denumirea de hoină, jocul plasat într-o anume epocă istorica, este pomenit de Al. Davila în cunoscuta piesa Vlaicu-Vodă, domnul muntean de la 1364-1377, Vladislav I, cel care a cunoscut prima incursiune a turcilor otomani. Însuși voievodul Mircea cel Bătrân, în anii adolescenței, era un strașnic jucător de oină, căci jocul era răspândit nu numai în popor, ci și la curte.

Autorul piesei îl pune pe domnul muntean, Mircea Basarab, cel dintâi plănuitor al Unirii, să spună Ancăi, supărat că unchiul său nu prea îl ia în seamă, următoarele:

„Când de mine pomenește, zice că nu-s încă bun
Nici de cușma bărbătească, nici de numele străbun.
Și de ce? Că fug de curte, că-n ogoi mă joc de-a hoina?
Și că-n loc de liturghie, pun să mi se cânte doina?”

Dramaturgul mai pomenește despre oină și în dialogul dintre boierii aflați la curte, din scena a IV-a a aceluiași prim act:

„Vere, cine s-aștepta / Ieri, când Mircea bătea hoina și gonea cu noi ogoiul, / C-asta seară va fi Vodă?”.

Tot cu numele de „hoină” mai întâlnim jocul nostru românesc pomenit și în însemnările unor călugări, prin 1852, când la Piatra Neamț s-a început a se construi, în timpul lui Grigore Ghica-Vodă, Școala domnească.

În cinstea acestui eveniment a fost pregătită o festivitate din care nu au lipsit întrecerile de oină. Tocmai când să înceapă a cânta corul, s-a observat lipsa unui mare număr de elevi, care au fost găsiți jucând oină. Printre aceștia se afla și Ion Creangă (1837-1889), humuleștean de origine, care cunoștea jocul de la oierii din sat. Ion Creangă își amintește că în copilăria să lipsea de la serbările școlii preferând să joace pe toloacă, cu un băț și o minge, împreună cu alți copii de seama lui.

Petre Ispirescu (1838-1887), autorul a numeroase jocuri și jucării de factură tradițional populară, identificate de el în teren, nu avea cum să eludeze tocmai jocul de oină, bățul și mingea de oină.

În revista „Columna lui Traian”, din anul 1883, marele folclorist a publicat și câteva variante ale jocului nostru național. Spun informațiile vremii că jocul oină, atât de îndrăgit în popor, se desfășura cu un mare număr de spectatori, că era foarte gălăgios și cu multe strigăte de îndemn: „dați pila”, „prindeți pila” etc., atunci când dintre cei ce fugeau, reușeau să scape, mai mulți deodată, fără să fie loviți. Cel mai mare spectacol oferit de oină se producea atunci când ambele echipe erau de forțe egale.

La Iași și în împrejurimi, unde oina se juca de cum se făcea timpul frumos și până în toamnă, cei care rămâneau la „păscare” mai mult, „porcarii”, la spartul jocului erau întotdeauna batjocoriți și, adeseori, „bătăiușii” se însoțeau până acasă cântându-le cântece pline de ironii, care constituiau un puternic stimulent, contribuind la susținerea unui ritm alert în joc.

Una dintre primele descrieri ale jocului de oină dateaza din anul 1875 și aparține marelui filolog Alexandru Lambrior (1846-1883). Descriind jocurile cu mingea Hoina, Ticul și Poarca, Alexandru Lambrior preciza:

„Hoina se joacă între mai mulți băieți. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine și se numesc baci, apoi ceilalți se prind în ceata unuia sau a altuia.

Una din cete se orânduiește prin sorți la ‘bătaie’ și alta la ‘păscare’. Lambrior prezintă apoi și celelalte faze din structura jocului.”

Calistrat Hogaș (1847-1917), contemporanul lui Lambrior și coleg la Academia Mihăileană din Iași, a avut o contribuție decisivă la dezvoltarea educației fizice și a oinei în ținuturile nemțene. Proza sa, Pe drumuri de munte (1882), născută din pasiunea pentru natură, pentru drumeție, ne dezvăluie și preocupările omului de școală Calistrat Hogaș interesat de bunul mers al educării și cultivării psihofizice a tinerilor vlăstare.

Bun cunoscător al situației educației fizice în învățământul românesc și european, C. Hogaș propunea Ministerului de resort excluderea din jocurile elevilor a jocurilor importate precum cricketul, lawttenisul (tenisul de camp) etc. și promovarea sau reînnoirea jocurilor naționale ale copiilor: ticul, horul, oina, jocurile cu mingea sub toate formele. Întrucât campionatul național de oină începuse și se desfășura bine de câțiva ani, C. Hogaș propunea Ministerului înființarea și reglementarea concursurilor, nu numai pentru oină, ci și pentru celelalte jocuri copilărești naționale.

I.L. Caragiale (1852-1912) ne relatează că în Ploieștiul copilăriei sale nu s-a putut desfășura referendum-ul din anul 1866 deoarece electoratul a preferat să meargă la jocul de oină.

Marele prozator Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a jucat oina prin mahalalele Bucureștiului și s-a referit în scrierile sale la acest joc.

În considerațiile despre acest joc, reputatul om de școală și deopotrivă literatul Constantin Kirițescu (1876-1965) se apropie de reflecțiile lui Spiru Haret. „Oina” scria autorul „Palestricii” a adus o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv curat românesc până când în anii după război, a fost încetul cu încetul afectată de invaziunea jocurilor sportive de origine străină; oina este un joc complet, eminamente educativ, punând în mișcare multiple resorturi funcționale ale corpului și minții, ceea ce a făcut ca să fie adoptată ca exercițiu școlar.

Sub impulsul direct al lui Spiru Haret, privirea educatorilor fizici s-a întors spre izvorul natural al exercițiilor fizice naționale: s-a reglementat frumosul joc sportiv popular oina, care a fost introdus în școalele secundare. Ca stimulent pentru perfecționarea jocului și, prin el, pentru câștigarea însușirilor de forță, îndemânare, inițiativă, ce decurg din execuția lui, s-au instituit concursuri interșcolare.

Modernizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, când îl practica și Mihail Sadoveanu (1880-1961), care considera că orice om vrednic trebuie să învețe întâi și întâi a juca oina, jocul a căpătat reguli unice, iar terenul a dobândit dimensiunile și marcajele apropiate de cele din zilele noastre. Sadoveanu a făcut parte deseori din echipa reprezentativă de oină a liceului ieșean. Peste ani, avea să-și aducă aminte cu nostalgie de nesfârșitele partide de oină, fiind convins că oina este un sport eminamente românesc.

De altfel, Sadoveanu a îndrăgit sau a practicat un sport sau altul numai în măsura în care acestea îl apropia de lumea veche, de tipul nostru arhaic de civilizație, de vatra strămoșilor, în măsura în care era un sport specific meleagurilor românești sau aparținea istoriei străvechi a omenirii, cum este cazul șahului. „Oina este a noastră și nu o mai are nimeni. Mi se pare că de data aceasta importul străin poate fi socotit de prisos” scria marele romancier.

Însă jocul de oină și oferise scriitorului un spațiu al libertății, al manifestărilor neîncorsetate de civilizație, un spațiu al refugiului. Tradiționala oină, introdusă obligatoriu în școli prin grija ministerială a lui Spiru Haret, reprezintă pentru scriitor sărbătoarea soarelui și a copiilor, meșteșugul cel mai frumos decât toate. Punând în cumpănă fotbalul cu oina, el o preferă pe aceasta din urma, căci în ea se poate înfățișa puterea cu armonie și eleganță, însemnând vioiciune, mlădiere, inteligență. În acest joc prin excelență al copilăriei, prozatorul simțea primăverile generațiilor trecute și viitoare. Dar iată textul:

„În oină se poate înfățișa puterea cu armonia și eleganța. Disciplina ei este mai hotărâtă și mai impresionată, vioiciune, mlădiere, inteligență, iată ce-ți cucerește ochiul când privește lupta!

Spiru Haret

Asemenea însușiri și evaluări ale oinei, marele romancier le-a inclus într-un capitol distinct operei sale, respectiv în Jocuri de primăvară. Din aceasta sursă provin așadar și cele ce urmează. Mai întâi, pregătirea de sâmbătă seara, a zilei de 9 mai, pentru a merge la reuniunea de oină de a doua zi, prilej cu care scriitorul își rememorează cu emoție oinele de odinioară, descoperindu-se un veteran în acest sport, ca făcând parte din prima echipă a Liceului Național, la cele dintâi jocuri și serbări” (p.304).

Sadoveanu aduce, și el, elogii ministrului Spiru Haret care a introdus în școli acest sport minunat, superior jocurilor străine, joc în care 25 de rânduri de băieți și-au disputat cu ardoare măsura vredniciei, fără mult zgomot și fără reclamă de presă.

Sadoveanu nu putea să nu observe amănuntul că profesorii și părinții mai persecutau uneori pe cei ce jucau oină, joc în care băieții de familie bună n-aveau îngăduința să-și boțească ori să-și rupă straiele, să-și strice ghetele. Joaca asta o puteau face „derbedeii” de la mahala și „golanii” de la țară. Doar ei puteau să se zbînțuie desculți și cu capul gol.

Echipele din vremea lui Sadoveanu jucător de oina se alcătuiau sub comanda celor mai voinici și într-o disciplină severă, cei mici învățau de la cei mari să primească soare în sânge, adică îndrăzneală și putere.

Scara valorilor între jucătorii de oină era alta. Și anume: cel mai respectat era cel care juca cel mai bine oina, el fiind și purtătorul permanent al unei mingi din cârpă, bine cumpănită în greutate și destul de elastică. Tot el avea ascunsă undeva în marginea târgului o botă îndemânoasă de lemn uscat și tare. Ca oile se luau după dânsul, cu zvoană mare, la sfârșitul ceasurilor după amiezii și într-un sobor însuflețit și plin de respect se făcea alegerea partidelor, apoi se hotăra cine-i la bătaie și cine-i la păscare. În timpul jocului dezlănțuit se aclamau cucurile, se arătau fericiți când erau la bătaie, iar când erau scoși, arătau straniu de nefericiți.

Jocul, povestește Sadoveanu, se isprăvea în amurg, când mingea nu se mai vedea, având în noi adunate toate bucuriile succesive. Cu ochii aprinși, cu obrajii rumeni trudiți, ne retrăgeam spre căsuțele mahalalelor.

Scriitorul își mai amintește, zâmbind în întuneric cu duioșie, de prima ieșire pe toloacă în Vatra-Pașcanilor, învățând de la băieți și fete de țărani. Cum oina era pentru Sadoveanu sărbătoarea soarelui și a copiilor, l-a dus pe câmpul de la Clopoțel, întru învățarea jocului și pe cel dintâi urmaș bărbătesc al său, explicându-i că orice om vrednic trebuie să învețe întâi a juca oina.

Conducătorii copiilor jucători de oină sunt pentru Sadoveanu voievozi ai lor, și acești voievozi urmau să-l învețe și pe ucenicul bălan, feciorul scriitorului, acest meșteșug frumos, mai frumos decât toate, să-l învețe să bată cu putere; să fugă fără a fi lovit și să primească lovitura fără lacrimi.

Astfel, noul ucenic și-a luat, precum odinioară tatăl, partea lui de fericire, pasaj ce ne trimite la învățăturile de la începutul secolului al XVI-lea, ale lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie.

În luna mai 1925, în Parcul Sportiv al Societății de Gimnastică Ieșene, unde se desfășura un turneu de oină, nu putea lipsi dintre spectatori tocmai Sadoveanu. Schimbă saluturi cu alți doi vechi credincioși ai acestui sport pur românesc: Demostene Botez (arbitru de oină) și Ionel Teodoreanu (acum spectator).

Din tribune răsună strigăte de îndemn pasional. Erau și cele ale scriitorilor a căror operă a intrat definitiv în istoria literaturii. Cititorul de azi e bine să afle că și femeile și-au avut arbitri de oină, nu numai jucătoare. Prima femeie arbitru de oină a fost nimeni alta decât talentata poetă Elena Farago. Știrea provine din „Carte despre vremuri multe” a scriitorului Ion Pas.

Demostene Botez (1893-1970) și prietenul său Ionel Teodoreanu (1897-1954) au practicat oina și au scris la rându-le despre frumusețea acestui joc. Ionel Teodoreanu, de pildă, referindu-se la perioada 1904-1909, scria în volumul Iarba:

„Bătăile inimii sportive de pe atunci erau în oină. Acesta era sportul epopeic al vremii. Mulțimile se adunau în jurul lui – nu numai cele școlare, dar și cele vârstnice pe mirosul de iarbă și lumină tânără a câmpurilor de mai, sub soare nou și cer albastru crud, participând plenar la înfrângeri și victorii.

Oina de atunci avea străluciri colective: Normala de la Câmpulung. Câmpulungenii erau o armată primitivă cumplită, un fel de huni ai năvălirilor cu mingea de oină, mai mult temuți decât respectați, iuți la joc, cu strategii instinctive, având la cucuri astronomice, sub traiectoria cărora trecea sălbaticul galop al hoardei, pustiind cu viteze revolver pe captivul careurilor, accelerându-i istovitor bătăile inimii, până când mingea mușca din el, ca un ogar din iepurele prins.”

Eroul Liceului internat la oină, era jucătorul Vârtosu, considerat cel mai bun apărător. Despre el Ionel Teodoreanu scrie:

„Singurul lui scut sportiv era alcătuit din doua mâini alăturate, mici, care împreunate nu-ntreceau cuibul de rândunică; resfirate nu erau mai mari decât evantaiul de fetiță. Mâinile lui Vârtosu erau hipnotice, ca un ochi, mingea venea numai în ele și de-a dreptul vâjâind, ș-apoi cădea ca-n somn jos pe pământ, cu botul la picioarele stăpânului.

Intra în joc fără pripire, fără fanfaronadă, luând trapul mărunt al caluților de munte. Se oprea în mijlocul geometric al careului și astepta. Nu părea captiv, ochit de puștile cu mingea-n loc de glonț, la pândă-n patru colțuri ci, dimpotrivă, apărea ca un stăpân dispus s-acorde audiențe.

Viteza mingii începea, cu țăcănit de mitralieră; pac, pac, pac, făcând zig-zaguri ne-ntrerupte. Fețe crispate-n jur. Pumnii strânși. Pânda. Respirații gâfâite și deodată mingea dispărea. Pac-pac-ul era curmat subit, ca o sincopă. Ce se ntamplase? Nimic, Mingea cădea din mâinile lui Vârtosu, ca un ou atunci ouat. Și jocul destins o clipă reîncepea mai îndărjit și iar mingea pica narcotizată, blândă și ridicolă din mână la picioarele jucătorului. Văzând că nu îl pot lovi, îl lăsau pe Vârtosu să-și continue, cu același trap mărunt, drumul spre ‘fund’ ș-apoi întoarcerea etc.”

La aceeași perioadă de dinaintea Primului Război Mondial se referă Demostene Botez în articolul „Bucuria vieții” inclusă în volumul „Corolar”, număr omagial, nr.17, apărut cu ocazia Centenarului Liceului Internat Costache Negruzzi din Iași (1895-1995), liceu absolvit de scriitor în anul 1912, a cărui echipă fusese campioană națională la oină în anul 1908.

Era vremea castanilor înfloriți când oinițtii plecaseră pe terenul de la Copou în grupuri vesele, de îndată ce și-au umplut buzunarele cu felii de pâine. Vineri aveau matematică.

„Oiniștii pregătiseră lecția cu strășnicie. De altfel, toți erau elevi buni. De data asta o făcuseră nu numai din conștiinciozitate, dar și demonstrativ. Aveau băieții ambiție și păzeau însă și pielea. După ora trecută, Dăscălescu adusese cazul la cunoștință directorului care însă și confirmase că băieții plecaseră cu învoirea lui. Asta însă nu-l neliniștise deloc. De îndată ce se urca pe catedră, îl căută din ochi pe Tătaru, privind ca de obicei pe deasupra ochelarilor. Când îl văzu la locul lui, strigă:

– Domnii oiniști să poftească la tablă!

Și echipa pofti. Dar nu s-au făcut de râs. Au rezolvat perfect toate problemele date. Lucrau ca la oină matematic. La una din probleme chiar, Mihai, după un moment de gândire care-l făcu pe Dăscălescu să jubileze, începu:

– Această problemă se poate rezolva în două feluri, prin două sisteme.

[…] Era al treilea an când Liceul Internat avea cupa. Dacă o câștiga și anul acesta avea să rămână proprietatea liceului. Era ultimul an în care Mihai mai juca oină. Ideea aceasta îi da o adâncă melancolie. Asta însemna sfârșitul copilăriei lui, sfârșitul unei bucurii prin care presimțea că nu o va mai întâlni în viață. Dar același gând îl făcu să joace cu o măiestrie neîntrecută. Nu mai era un joc desăvârșit, ci o adevărată artă, care ținea de acrobație, de prestidigitație… Ajunsese la o mare dexteritate în apărarea elegantă cu corpul. Se îndoia din mijloc, fulgerător, ca o trestie. (…) Și ceilalți colegi ai lui Mihai jucau cu o pasiune nemaipomenită, ca de rămas bun de la un joc care le era așa de drag.”

De altfel, Demostene Botez i-a dedicat un roman acestui joc, romanul „Bucuria tinereții”, apărut în anul 1957.

Publicistul Grigore Popescu Băjenaru (1907-1989), fost elev al Liceului Gh. Lazăr din capitala, în cartea sa Cișmigiu & Company – Amintiri din liceu (București, 1942) descrie numeroase secvențe din desfășurarea jocului de oină, pe care l-a practicat, remarcând:

„Oina, frumosul joc național românesc care, în ultimul timp, a cam fost lăsat în părere ca să facă loc altor jocuri străine, ce nu-l întrece din nici un punct de vedere, este un sport care cere un complex de calități, într-o masură mult mai mare decât celelalte ramuri. Este greu să descrii acest joc ca să poată fi făcut cunoscut acelora care nu știu nimic sau aproape nimic despre el. Trebuie să-l vezi și să-l înveți pe teren. Socotesc sportul drept cel mai interesant și mai palpitant dintre jocurile practicate de oameni. Îl pun în vârful marilor arte, și ele încadrate în ludus, în acea formă de joc, de preocupare plăcută, creatoare de bucurii, desfătătoare pentru trupul și spiritul uman” – recunoștea Dumitru Almaș (1908-1995).

În lume sportul este practicat în cele mai diverse forme ale sale, aproape fiecare națiune lăudându-se cu un sport național. Noi, românii, avem oina. Jocul de oină este una din creațiile poporului român, care, ca și creațiile folclorice, a reușit să se transmită din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, fiind reprezentativ pentru paginile de istorie ale sportului românesc, inspirat din jocul popular și nu ca o creație impusă sau ca efect al spiritului de educație.

Sunt aprecierile istoricului și scriitorului Dumitru Almaș ce stau de strajă pe coperta a IV-a a cărți noastre „Istoria sportului în România. Date cronologice”, apărută la Editura bucureșteană Profexim, în anul 1995.

Eugen Barbu (1924-1993), despre finala Campionatului Național de Oină, din septembrie 1961, scria în ziarul Sportul:

„Pe Stadionul Tineretului din Capitală, împodobit sărbătorește, 8 echipe, dintre care 6 venite din ținuturi mai îndepărtate, de la Frasin, Boureni, Gherăești, Brașov, Cristești și Săsar (hăt, din Maramureș!), împreună cu C.P.B. și Curcani, și-au disputat întâietatea, dând câștig de cauză C.P.B. Dar nu merită oare aplaudați și cei clasați pe locul doi, oiniștiidin Gherăștii Romanului, revelația campionatului? De plăcerea de a-i vedea lângă noi pe acești atleți, care mai poartă prin satele lor ițari (era în 1961), dar nu opinci, am zgâriat cu o peniță fierbinte aceste rânduri.”

Scriitorii Marin Preda și Fănuș Neagu au jucat oină și au descris acest joc.

„Oina. Iată un joc care mi-a încântat copilăria și pe care, de când fotbalul a luat stăpânire și satele, l-am trecut în ierburile amintirii. E un vechi joc și numai al nostru; el îmi aduce în fața ochilor nucul de la colțul casei împovărând cu mireasmă amară trupul de lemn al pridvorului, îmi deschide în suflet o primăvară cum nu se mai petrec altele, un maidan cu iarbă și cu mânji, un mal de râu și o hoardă de copii gălăgioși lovind și aruncând o minge mică din cârpe sau din păr de vițel, cu toții cuprinși de o fericire molipsitoare, veseli, pârguiți la soare, sănătoși, buni și lacomi de viață. Oina se juca pe toate ulițele, în toate curțile școlilor și aduna, de multe ori laolaltă, elevi și profesori. Liceul Militar din Iași îl avea în fruntea echipei pe profesorul de latina ‘Mens Sana’.

Fotbalul a incendiat însă toate continentele și toate profesiunile; dar noi, românii, în primul rând tineretul, suntem datori să nu lăsăm să se stingă, ca un cântec în seară, jocul ce ne-a aurit copilăria. Sunt doar o parte din amintirile marelui prozator Fănuș Neagu, atunci când vorbește despre oină în prefaț unei cări consacrate acestui joc.”

Viitorii academicieni și oameni de știință sau artă – Octav Onicescu, Elie Carafoli, George Oprescu, Nicolae Teodorescu, Gheorghe Mihoc, N. Secăreanu, viitorul artist al poporului, C. Kirițescu ș.a., au jucat oină și au făcut un titlu de mândrie din asta. Cam în acești termeni mărturisea, de pildă, aromânul Elie Carafoli, născut la 15 febr. 1901 la Veria, lângă Salonic:

„Am jucat cu deosebită plăcere oina la Veria și Salonic unde mi-am petrecut copilăria și unde am făcut școala. Acest joc a fost introdus pentru prima oară în școlile secundare românești din Peninsula Balcanică între anii 1900-1910 de către profesorul Leonida Nicolau. Acest joc a prins așa de repede, încât în scurt timp a devenit jocul specific al școlilor secundare și primare din sudul Dunării.

Personal, am îndrăgit foarte mult oina și aveam o plăcere deosebită pentru acest joc, fiind un bun alergător dar în același timp băteam și bine mingea cu bățul.”

De la doctorul în filozofie și științe juridice, Dan Bădărău, aflăm câte ceva despre extinderea jocului românesc dincolo de granițele sale, ajungând nu numai în Peninsula Balcanică, ci până și în capitala Luminii, respectiv la Paris. Scria omul de știință:

„Dar nu pot trece cu vederea peste un detaliu pe care acum îl văd în dimensiunile lui adevărate, magnifice: elev fiind, la Liceul St. Louis din Paris, am adus de la Iași o minge de oină și un toiag. Le-am explicat colegilor mei francezi cum se susține jocul de oină și profesorul nostru de gimnastică s-a dovedit și el interesat în problemă. Nu numai că la Liceul St. Louis din Paris se juca oina românească, dar pentru a putea avea adversari din afara liceului nostru, profesorul însuși a devenit propovăduitorul acestui joc printre colegii săi din alte licee și astfel s-a înfiripat pe malurile Senei o competiție cu oina noastră, eveniment petrecut în anul 1913.”

Da. Ar fi fost plăcut și onorant să se continuie șirul acestor scrieri, rostiri frumoase despre oină, mândria noastră națională.

Personalitățile despre care am vorbit aduc mărturie peste timp despre jocul tradițional al românilor, oina, căreia îi dau, prin operele lor, girul autorității, dar și autoritatea unei atitudini întemeiată pe experiența unei tradiții seculare.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.