Articole despre valorile românești.

horthy, ungaria, dictatul de la viena

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

horthy, ungaria, dictatul de la viena

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

În 1940, României, singură între doi giganţi militari agresivi – Germania şi URSS – i s-a rupt, în favoarea Ungariei horthyste, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. După 80 de ani, acesta este în continuare unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei naţionale.

Ceea ce este de regulă cunoscut internaţional sub denumirea de Dictatul de la Viena – iar în plan naţional, sfârtecarea României – s-a petrecut ca urmare a evoluţiei unor factori continentali care au lăsat ţara noastră într-o adevărată capcană, singură, înconjurată de inamici. Democraţiile occidentale asistaseră cu prea multe rezerve la anexarea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către trupele Reich-ului, iar centrul şi vestul Europei – Polonia, Albania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa – erau zdrobite de şenilele tancurilor naziste. Profitând de implicarea Germaniei în campania din vest, URSS a masat zeci de divizii la graniţa estică a ţării noastre, gest urmat de o notă utimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sub ameninţarea concretă a invaziei, Consiliul de Coroană al regelui Carol al II-lea a cedat presiunilor, hotărând cedarea acestor ţinuturi româneşti fără luptă. Acesta a fost doar precedentul pe care l-au speculat cercurile revizioniste din Ungaria horthystă, care au văzut oportunitatea de a rupe un teritoriu din România mare. Prinsă între doi coloşi militari care o ameninţau cu distrugerea, România s-a alăturat Axei, dar era prea târziu. Germania şi Italia deciseseră să accepte pretenţiile guvernului horthyst şi să-i cedeze Transilvania. Ameniţările veneau din toate părţile: militarii maghiari erau masaţi la graniţa de vest, iar armata roşie lansa acţiuni provocatoare în est. Pe acest fond extrem de tensionat, a început al doilea Arbitraj de la Viena. Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei, au avertizat că dacă România nu acceptă arbitrajul, va fi atacată de Rusia şi Ungaria şi „ştearsă de pe harta Europei”. În dimineaţa zilei de 30 august, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, iar arbitrajul a fost admis.

Romania in 1940În acele zile, Ungaria intenţiona să declare război României pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru”, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini. Aşadar, a fost un soi de „arbitraj” cu pistolul la tâmplă, căruia nici o negociere nu mai putea să-i confere măcar o aparenţă de legalitate. Poate tocmai de aceea România nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat „de facto”. În ce o priveşte, Europa occidentală se dovedise deja lipsită de reacţie şi total nepregătită în faţa maşinii de război germane. Occidentul s-a limitat la refuzul de a recunoaşte Dictatul.

Prin Dictatul de la Viena a fost desprinsă din teritoriul României o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, în care trăiau 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi. De menţionat că Germania nazistă i-a protejat pe germanii din teritoriul cedat prin tratate care le acordau un statut separat şi preferenţial.

Imediat după Dictat, trupele maghiare au iniţiat ceea ce istoricii numesc – şi puţinii supravieţuitori confirmă a fi – o avalanşă de crime împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate. Mărturiile istorice arată că în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii, echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi”, se arată în fondul documentar al Arhivei MAI. Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Moisei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerîşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduş, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud sunt alte localităţi unde românii au fost victime ale masacrelor. În paralel, a fost aplicat un program de maghiarizare a românilor.

Sursă: balcanii.ro.

/0 Comments/by
liberal

Călin Marchievici – Secolul 21 nu va fi liberal

liberal

Călin Marchievici - Secolul 21 nu va fi liberal

„Lumea postbelică este în mare parte creația Americii. Ce nu a fost distrus în război, a fost modificat după aceea de America. Sub protecția și cu perseverența americană, Germania și Japonia au devenit democrații. SUA au ajutat la distrugerea imperiilor coloniale și s-au implicat în războaiele postccoloniale. Înainte de toate, Războiul Rece a schimbat lumea și, după o luptă îndelungată, URSS s-a prăbușit. Asta nu ne-a adus pacea cu noi înșine și cu lumea. Triumfurile americane ne-au adus în schimb crize și momente de reflecție”, scrie Titus Techera, director al American Cinema Foundation și membru al Institutului conservator Claremont, cel depsre care publicații precum Slate spun că este „o mlaștină rasistă cu legături profunde cu dreapta conspiraționistă”. The Daily Beast scrie despre Claremont Institute doar că încearcă să ofere o bază filozofică conservatorismului lui Donald Trump. Revenind la autor, Techera este românul Titus Țecheră, absolvent al Universității din București și al mai multor colegii din Europa și Statele Unite, în urmă câțiva ani colaborator la ziarul Adevarul, care acum poate nu ar găzdui articolul din care am citat mai sus, apărut in lawliberty.com.

„Paul Miller, scrie Titus Țecheră, trage un emnal de alarmă cu ocazia celei de a 75-a celebrări a triumfului american în al Doilea Război Mondial. El arată că Al Doilea Război Mondial a început când revendicările naționale preexistente s-au conjugat cu catastrofa economică, ceea ce a dus la radicalizarea ideologică și la ascensiunea naționalismului și autoritarismului, iar apoi la agresiunile internaționale – toate favorizate de vidul de leadership al puterilor liberale. Problema a fost nu că fasciștii au câștigat o dispută de idei sau că comuniștii au convins întreaga lume. Problema a fost că liberalii au fost lași, că guvernele lor au fost avare, că armatele lor erau subfinanțate și că liderii lor erau pasivi. Nu au vrut să conducă, iar fasciștii au avut mai multă voință. În fața crizei, cetățenii tarilor libere nu și-au pus interesele înainte de toate, ci și-au definit interesele într-o manieră cât se poate de restrânsă, fără să ia în calcul valorile comune pe care ultimul razboi mondial le-a impus. Și a venit un nou război”, scrie Țecheră.

„Critica lui Miller este la obiect, însă ne arată opusul a ceea ce ar dori autorul. Nu există leac pentru elitele liberale – sunt adulți, sunt deja educați și sunt la putere. Nu-i ascultă pe cei care nu sunt de acord cu ei și nu învață nimic din recentele lor înfrângeri, ci doresc ca toata lumea să-i asculte și în special să li se supună. Și mai au și puteri instituționale pentru a-i forța pe oameni să se supună, fie în America în anasamblu, fie în Silicon Valley, fie în mediul universitar”, scrie Țecheră.

„Dacă internaționalismul liberal este greșit și tot el a dominat lumea după 1945, atunci înseamnă că și ordinea mondială de acum este greșită. Încrederea liberalilor a fost zdruncinată de China și de sciziunile din America și chiar de cele din UE. Lumea nu ne mai admiră și nici nu ne mai ascultă.

Minciunile virtuoase ale fostelor generații și-au pierdut puterea de convingere. Ideea că liberalizarea economiei duce la liberalizare politică a fost dicreditată de evenimente; la fel și ideea că elitele și experții din instituțiile internaționale pot gestiona și încuraja transformarea politică în direcția democrației globale; la fel și ideea că redistribuirea expertizei sau a bogăției în favoarea regimurilor nedemocratice va ajuta democrația; chiar și ideea că este suficientă manifestarea puterii, că-i putem bombarda pe dușmani până ni se supun. Toate au fost eșecuri. Ideea că discursurile noastre au puterea magică de a schimba lumea – sau cel puțin discursurile elitelor susținute de instituții – această idee pălește și ea. Liberalismul nu este amenințat doar de China, pentru că acum se revoltă și noua generație a justiției sociale, care vrea să se răzbune pe trecut. Iar această generație nu este educată în prinvința politicii internaționale, a luptei dintre marile puteri, a cadrului instituțional. Ei nu sunt niște studenți ONU gata să intre în diplomație și în instituțiile elitelor liberale, ci sunt niște barbari care au trecut de porțile cetății.”

De ce nu ne sărbătorim victoriile

„Este important să aflăm de ce acumularea puterii ne-a facut slabi. Ideile noastre au fost eronate? Succesul este periculos? De ce nimeni din America, în prag de alegeri prezidențiale, nu vine cu o idee ambițioasă pentru viitor? De ce nu se poate face nimic? Nu numai că nu mai avem rezultate mari, însă nu suntem capabili să ne descurcăm cu o epidemie și cu catastrofa economică; nu mai putem nici măcar să menținem fantezia precedentelor campanii prezidențiale. Dacă este să existe o minciună în care credem cu toții, ea este că ne-am mai putea întoarce la normal, nu la expertiza rațională a elitelor instituționale care ne vorbesc despre noua lume.

Ar trebui să reflectăm la Al Doilea Război Mondial pentru a putea învăța niște lecții despre situația dificilă de acum. Însă noi nu mai celebrăm victoria de atunci, pentru că suntem foatte nefericiți și speriați. Am ajuns chiar să nu mai credem că marii eroi ai războiului nu mai merită admirație. Majoritatea liberalilor și radicalii din stradă i-ar acuza pe generalii Douglas MacArthur și George Patton că au fost rasiști, sexiști, reacționari și le-ar da jos statuile imediat. Însă ce ar fi fost America fără ei?

Nici Franklin Delano Roosevelt, titanul care a deschis secolul american, nu mai este în siguranță. Ar fi și el condamnat pentru rasism. Iar noi trăim în ruinele ordinii liberale pe care el a conceput-o, în America și în întreaga lume. Acum, cu toată noua tehnologie și expertiza instituțională construite de-a lungul a trei decenii, nu putem să gestionăm forța uimitoare a guvernului american, a imperiului de la Washingto D.C., nu putem să o gestionăm nici în țară, nici în străinătate.

Diplomația noastra i-a recompensat pe nord-coreeni pentru că au construit arma nucleară, iar politica noastră externă a generat orori în Orientul Mijlociu – asta până să înlocuim ideea de victorie sau înfrângere cu concentul de ‘exit strategy’. China pare să fie mai încrezătoare decât America, iar elitele lor sunt la fel de arogante ca și ale noastre. Iată rezultatul globalizării noastre economice. Ne putem întreba dacă nu cumva piața liberă naște monștri, dacă tehnologia nu este tiranică, nu democratică, iar China ne va depăși. Astea sunt întrebări ce ne bântuie și pe care nu îndrăznim sa le punem.”

Secolul 21 nu va fi liberal

„Începând din 2016, liberalii au decis că vor să reia marele lor secol. Ne-au avertizat că suntem în 1933 și că Hitler urmează să dea foc lumii, iar liberalii chiar și-au dorit ca asta să fie realitatea. Este vorba de dorința lor de a fi din nou tineri, de a-și redobândi încrederea morală în lupta dintre bine și rău si, cu o aroganță tipic liberală, își doresc să știe dinainte că vor fi victorioși. Moralitatea și știința sunt victorioase în fața catastrofei istorice – asta e fantezia liberală.

Însă lumea de azi nu seamănă cu cea din 1933. De aceea, liberalii preferă să scuipe pe regimuri la locul lor precum cele din Ungaria și Polonia sau să încurajeze UE să le sancționeze instituțional. Pe de altă parte, aceiași liberali sunt lași în privința rasismului și genocidului fascist din China. Problema cu mulți dintre liberalii care ne conduc, cu susținerea lor pentru Antifa și pentru protestele catastrofale arată că, departe de a fi niște Churchill, ei riscă să fie chiar fasciștii înșiși. Când erupe violența în orașele conduse de liberali, ei nu apără proprietatea cetățenilor și nici nu mai aplică legea. În schimb, incurajează violențele ce dureaza de luni de zile în Portland. La Seattle, șefa poliției a demisonat pentru că elitele liberale care conduc orașul nu-i mai protejează locuința, au redus bugetul poliției și i-au redus salariul la jumătate. În Chicago, tâlharii postează imagini cu infracțiunile pe care le comit, în timp ce autoritățile renunță la acuzațiile de omor împotriva lor. Promovarea violenței în stradă și exonerarea de crimă este o chestiune nazistă, nu una care ține de statul de drept.

Problema nu ține, în primul rând, de gloata din stradă, ci de elitele care o încurajează. În America aceste elite au succes, însă în restul lumii influența lor scade. Harvardul, Washingtonul și Silicon Valley nu mai impresionează China. Prin urmare, scade și influența lor în alte țări asiatice mai mici. La fel și în Rusia sau India, în Pakistan sau Indonezia. Iar, în timp ce America șovăie și China se ridică în Pacificul de Vest, ce va face Japonia? Globalizarea s-a încheiat. De la pământul de sub picioarele noastre până la internetul din eter, totul reflecta modul în care autoritățile se izolează unele de altele.

Generațiile liberalilor noștri aroganți nu au învățat limbi străine, nu au studiat politica și istoria altor popoare, iar rezultatul este că nu avem nici serviciile de informații și nici jurnalismul care sa ne informeze despre lucrurile importante ce se petrec în străinătate. Nu suntem cu un pas înaintea evenimentelor din punct de vedere științific și nu reacționăm inteligent, că sa nu mai spunem că nu influențăm evenimentele, orice ar zice liberalii. Am ajuns să avem niște elite arogante și parohiale care disprețuiesc moștenirea propriei lor țări. Aceste elite nu sunt viitorul. Nici măcar nu au cea mai mică idee despre ce va aduce viitorul, cu excepția faptului că fi rău.”

Noua libertate

„Tratarea cu seriozitate a aroganței liberale nu presupune distrugerea vastelor instituții liberale internaționale, însă implică discreditatea sau distrugerea educației pe care elitele liberale ne-o oferă. Al DoiIea Război Mondial este cel mai mare război și merită să fie studiat serios. A fost un război care a distrus fanteziile pacifiștilor, însă nu și pe pacifiști. Până la urmă, ei au revenit la fanteziile lor și nu au suflat o vorbă că le pare rău și că instituțiile ar trebui conduse de altcineva. Elitele care se autoamăgesc nu trebuie niciodată să-și ceară scuze. Nu trebuie să urmăm elitele și ideile lor, ci să studiem natura umană, iar asta înseamnă să ne întoarcem la marile personalități care ne-au condus în razboi: Roosevelt, Churchill, De Gaulle. Trebuie să-i studiem și pe generalii care au luptat pentru ei.

În loc de liberalii aroganți, să ne amintim că armatele care au învins Germania și Japonia au fost formate din patrioți creștini și evrei fără studii universitare. Elitele decadente din anii 20 și 30 care au promis pacifismul liberal și scoaterea războiului în afara legii au fost niste lași. Acum, liberalii tineri de azi îi numesc fasciști, naționaliști, rasiști, reacționari pe cei care au murit pentru a le salva țările, civilizatia și a le da șansa la o viață decentă. Liberalii noștri sunt inferiori moral față de acei soldați și sunt inferiori moral și intelectual în fața lui Chrurchill.

Ca să încheiem, avem nevoie de un alt fel de libertate, una care să accepte că există tragedia războiului, care să respinga utopiile și să respecte cetățenii, nu să organizeze experimente sociale prin intermediul tehnologiei guvernamentale. Testul e simplu: dacă elitele noastre îi urăsc pe americanii creștini mai mult decât o fac conducătorii Chinei, atunci suntem în mare pericol. Lumea nu se va întoarce la secolul 20, însă liberalii noștri se pare că nu au reușit să treacă de acele zile de glorie în care s-au aflat la conducerea lumii. Nu vor să ne ajute și nu vor nici să îi combată pe dușmanii noștri.

Dacă este să învățăm macar un lucru din moștenirea celui de al Doilea Război Mondial, atunci ar fi că avem nevoie de elite noi, patriotice, care să fi învățat lecțiile trecutului și să-și dorească să înfrunte pericolele prezentului.”

Sursă: cotidianul.ro.

/0 Comments/by
ioan rosca, anticomunism, pandemie, politica

Ioan Roșca – Eminescu, doctrinarul-temelie al politologiei românești

ioan rosca, anticomunism, pandemie, politica

Ioan Roșca - Eminescu, doctrinarul-temelie al politologiei românești

Războiul frontal cu liberalii și sabotarea conservatorilor

Desigur, tot ceea ce scrie Mihai Eminescu, ca ziarist, se constituie ca un adevărat compendiu politic, rod al meditaţiei sale monumentale privind destinul și perspectivele României, o contribuţie de o oportunitate/profunzime extraordinară. Este deci, de la distanţă, cel mai mare politolog român, doctrinarul temelie.

Dar, dacă ar fi încercat să exprime viziunea sa, şocantă pentru acele vremuri şi foarte supărătoare pentru mulţi, ca independent, nu avea nici o şansă să se facă auzit, să aibă vreun efect asupra conştiinţelor timpului (şi poate nici celor viitoare – avînd în vedere cenzura oarbă a „istoriei”). Nu s-a mulţumit cu o exhibare sterilă, neputincioasă, a ideilor trofice, ci a avut virilitatea de a căuta o cale operaţională de influenţare a realităţii. Ca atare, s-a pus la dispoziţia uneia dintre taberele de pe terenul luptei pentru putere – Partidul Conservator (avînd rezonanţe cu perspectiva „organicistă” a acestuia), operînd ca vîrf de lance împotriva partidului liberal – aflat la putere – pe toată perioada în care a fost folosit ca gazetar, conducînd atacul, dinspre opoziţie. Partizanat intens, eludat de admiratorii săi, pentru a nu-i ştirbi imaginea de analist obiectiv.

Lectura articolelor sale nu lasă loc de dubii. Şarjele sale vizează, explicit, numai politicianismul liberal, putînd deci părea azi ca partizane. Politicianul liberal e personajul dezbrăcat, expus în toată mişelia sa perfidă, în tot patriotismul lui de paradă. Și, desigur, publicistica lui a apărut şi atunci ca militantă/părtinitoare – ceea ce a făcut ca partida conservatoare să-i dea sprijin (inclusiv în documentare – pentru sinteze de autoritate în numeroase domenii), sperînd că agresivitatea lui miezoasă va reuşi să disloce electoratul şi să forţeze răsturnarea ocupanţilor puterii – acolo unde garnitura tînjitoare dorea să se cocoaţe, ca să poată profita de oportunităţile din care se înfruptau liberalii, exasperant. Deci, propaganda justiţiară dusă prin Eminescu era, din partea lor, clasica demagogie a opoziţiei lătrînd de jos. Ceea ce Eminescu trebuie să fi ştiut. Iar cînd, în sfîrşit, „revoltaţii” au ajuns sus… Eminescu a devenit un mare obstacol.

De altfel, într-un articol-cheie, chiar el îşi expune clar poziţia:

eminescu

„[…]E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului […]. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia, care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile […]. Putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică, de venalitate. Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur, există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa. Cu toate acestea, există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au, până la un grad oarecare, responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdeauna oameni de un caracter cu desăvârşire corect, cari vor şti să împiedece ca, în numele lor, să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate”. [TIMPUL, 23 decembrie 1881].

Poate fi mai clar asumată condiţia de vector ideologic al unei grupări politice, care ar trebui să-şi angajeaze şi o răspundere, atunci recurge la propagandă? Eminescu se pronunţă aici împotriva independentului care otrăveşte liber spaţiul public cu opiniile sale, încercînd să pună pe umerii conservatorilor angajamentele ce decurg din textele „purtătorului de cuvînt”. Cine pe cine foloseşte/deturnează aici? Probabil că Eminescu s-a lăsat legănat de iluzia că şi-ar putea manipula pînă la capăt manipulatorii, în interesul naţiei – ceea ce i-a reuşit un timp. Dar nu fără plată.

Aici se află geniul viril al lui Eminescu, bastonul său de mareşal. Că a găsit calea de a face auzit un mesaj care nu avea şanse de a se ridica în spaţiul public, decît spijinit de o parte din cei surpaţi prin el! Prezentate ca atacuri contra liberalilor, şarjele sale, prin conţinutul lor, deconstruiau toată propaganda politicianistă, demascau fenomene generice de falsificare politică – întru parazitarea „populimii” de găştile ce pun mîna pe stat, marele instrument de gestiune a fermei umane. Sprijinit de conservatori întru dărîmarea sforarilor liberali, Eminescu demască şi ceea ce conservatorii urmau a face o dată ajunşi la putere – și pe toţi ceilalţi căţărăcioşi, pînă azi (de aceea articolele sale, de actualitate atemporală, pot fi publicate oricînd într-un ziar, lovind precis în puternicii zilei!). Cred că Eminescu a ştiut ce face slujind conservatorii într-un astfel de mod periculos (care le rănea adversarii, dar le săpa subteran şi lor mişelia potenţială).

De altfel, operau continuu, în acest sens generalizant, reacţiile celor provocaţi (de la „Românul” – oficiosul liberal), care arătau cu exemple că liberalii nu au monopolul manifestărilor degenerative revelate de Eminescu… Batjocorea Eminescu originea alogenă a vîrfurilor liberale, ridiculiza „tezele” găunoase liberale, denunţa miş-maşurile profitabile ale unor liberali? Se răspundea, ca răspuns la provocare, cu demascări similare, înspre tabăra conservatoare. Ceea ce dădea jos cortina aparenţelor, împingându-i în sus prizonierii peşterii lui Platon. Iar în faţă… era perspectiva schimbării rolurilor, o dată cu rocada politică. Eminescu săpa rădăcinile făcăturii, înconjurat de o parte dintre profitorii ei.

Mi se pare uluitor că şi-a atins scopul, folosindu-i pe cei ce-l foloseau, ca să scoată la lumină adevăruri universale, care nu au mai putut fi estompate, o dată explicitate elocvent. A reuşit, dar nu avea cum să scape de nota de plată. Dacă nu-l rezolvau duşmanii atacaţi fără prudenţă, trebuiau să-l scoată din joc tovarăşii de drum (A se corela data încarcerărilor şi morţii lui cu datele ajungerii la putere a conservatorilor). Devenit incomod pentru cei ce au crezut că-l folosesc fără riscuri, uluitorul jucător politic Eminescu, apostolul prea singur, nu avea unde să caute sprijin, atunci cînd jocul său dublu nu a mai putut continua. Urît cumplit de liberali, el era prizonierul conservatorilor – aparent serviţi, pe termen scurt, dar de fapt sabotaţi pe termen lung – şi aceasta cred că e adevărata explicaţie a modului pasiv în care s-a lăsat distrus de Maiorescu pe parcursul destrămării sale fizice.

Citind memoriile celor care l-au cunoscut, atît de bizare, prin această prismă, îţi dai seama de ce Eminescu nu a opus rezistenţă trimiterilor de ici-colea, rătăcirii penibile între sanatorii şi sinecuri, între 1883 si 1889 – deşi au fost destule perioade în care avea suficient discernământ şi libertate, încît să protesteze public pentru modul în care era scos pe tuşă şi distrus, să facă dezvăluiri, să fugă etc.

Dar nu s-a întîmplat aşa. Eminescu NU a opus rezistenţă anihilării sale, aparent resemnat, dar nu pentru că devenise legumă de atîta „tratament”, ci pentru că, în realizarea menirii sale adînci, se plasase într-o poziţie de sacrificiu. Rolul lui Iisus costă.

Crucificarea sa asumată a fost marele tribut plătit de el, pentru a sluji neamul și adevărul, la un nivel de tragism care ar trebui să fie, în fine, perceput în adevărata sa profunzime. 

7 august 2020

Dr. Ioan Roşca

/0 Comments/by
steag, cantec, limba
,

Mircia Chelaru – Steagul, cântecul și limba

steag, cantec, limba

Mircia Chelaru - Steagul, cântecul și limba

STEAGUL. Am început „noua eră” post-socialistă cu o gaură în steag. Prea bine, vor spune unii, am smuls simbolul comuniştilor! Ce am pus în loc? Cine suntem şi de unde venim? Steagul este locul la care te aduni când eşti în primejdie.

Steagul este simbolul puterii tale pe un teritoriu care nu doar că îl administrezi, dar care este proprietate de ţară! Steagul este expresia obârşiei istorice care te-a consacrat în conştiinţa universalităţii.

Steagul este expresia suverană a unei puteri legitime şi pe care îl pui în faţa Ta la tratative, la negocieri la „summit”-uri sau pe cortul de campanie din pustiurile afgane.

El este cel care se ridică, în semn de omagiu suprem, la olimpiadele lumii, sau ţi se înfăşoară pe catafalc atunci când cazi secerat sub El, pentru El! Drapelul Naţiunii dă sensul luptei tale, dă putere numelui tău, te face egal în faţa celor de-o seamă cu tine!

Ce este cu steagul nostru, acum? A rămas orfan de trecutul său. A rămas cu aceeaşi gaură revoluţionară în piept, aşteptând ca fiii lui de atunci să-i umple din nou sufletul. Steagul meu şi al tuturor românilor a rămas fără inimă!

Pe la diferite primării steagul nostru este interzis sau pus de ziua lui în doliu. Pieţele Tricolorului din reşedinţele de judeţ se populează doar la ordinul prefectului, o dată pe an. Şi cu cine!

Cu cei care fac din acest moment o simplă bifă în calendarul activităţilor publice. În rest, stă atârnat pe câte un catarg de sector, zdrenţuit de vânt şi nepăsare…

El, curcubeu dacic coborât din tăria timpurilor străvechi, ne priveşte îngăduitor, pentru că este legat prin jurământ să nu ne lase. Chiar şi atunci când mulți dintre noi îl părăsesc ticălos pentru simbrie străină.

CÂNTECUL nostru este izvorât din cele şapte note eterice combinate în regula terţelor sacre şi a cuvintelor dătătoare de viaţă. Fraza noastră muzicală este consonantă cu vibraţia cosmică, producând armonia apolinică şi desărvârşirea rugăciunii.

Oriunde ai fi în lume, nu poţi confunda nici jocul Ciuleandrei, nici Căluşarii, nici balada lui Ciprian! Oriunde ai fi în această lume, buciumul din Apuseni, hăulita de la Gorj sau ţâpurita din Oaş nu sunt repetabile pe nici o altă paralelă.

Dar iată că se perfuzează o otravă cu gust de manea în ateneul nostru interior şi mii de sunete scâncite, hăhăituri de patruped schilodit ne invadează teritoriul nevăzut al sufletelor.

Nu ar fi o nenorocire prea mare dacă asemenea decadenţe ar avea clienţi doar dintr-o anume etnie. Nici nu am avea vreo temere asupra unor mofturi ocazionate de petreceri private.

Dar când totul se manelizează, când jurii cu pretenţii trimit la Eurovision expresia ușuratecă a ceea ce se vrea a ne reprezenta, atunci nu mai este nimic de tolerat! […].

LIMBA. Rolul limbii în devenirea unei naţiuni este deja axiomatic şi nu necesită nici o altă argumentaţie.

Structura limbii române, modelul de gândire care stă în spatele logicii verbale şi creaţiei cuvintelor, reprezentarea noţiunilor şi organizarea frazelor au o diferenţă proximă ireductibilă la alte limbi.

Puţine popoare şi-au conservat în asfel de parametri limba, ştiut fiind că majoritatea au suferit prelucrări de cabinet şi în laboratoare lingvistice care au fost apoi impuse de elitişti în circulaţia de masă.

Orice limbă este supusă propriilor limite pe care le depăşeşte prin acumulări referenţiale compatibile din limbile de contact.

Domeniile nou apărute produc noţiuni noi, dezvoltă pachete de termeni intraductibili şi este evidentă nevoia de preluare în limbajul tehnic şi ştiinţific a acestora. Limbajul informatic, spre exemplu, este deja universal şi valoarea sa de numitor comun al umanităţii este o realitate.

A te opune este ilogic, iar a refuza este o aberaţie. Dar a surclasa propria limbă cu cuvinte cosmopolite pentru a da greutate unor spuse personale, şi mai ales în spaţiul public academic, şi mai grav în mass media culturală, este o abjecţie.

Un studiu furnizat de regretatul profesor Pruteanu arată că în mai puţin de zece ani, vocabularul curent a fost invadat cu peste 400 de cuvinte străine, în majoritate covârşitoare, englezisme. De la mii de reclame frivole până la replici casnice curente.

Generaţia juvenilă a fost cea mai infestată fiind, evident, şi cea mai vulnerabilă, din lipsa experienţei lingvistice consolidate.

Cool, naşpa, nice, free, workshop, fashion, shoping, live, driver, mini sau super market, platza, room service, organizer, chief manager, p.r. (adică public relations), open space, call center şi cred că nu este cazul să extindem exemplificările, sunt folosite cotidian intrând deja în automatismele de exprimare publică.

O limbă este expresia spiritualităţii unui popor. O limbă trebuie apărată de barbarismele externe… Limba română are suficientă resursă de exprimare semantică pentru a reda sensurile cuvintelor invadatoare, păstrându-le autenticitatea.

Uzurparea limbii este un atentat la autenticul etnonim şi duce la diluarea identităţii prin expresie. Nu doar agramatismele devenite cronice sunt trotilul de sub noi, ci această frenezie a simplificării gândului în care te-ai născut.

Simplificarea expresiei nu este doar lene intelectuală, ci şi simplism logic, ceea ce sărăceşte profilul uman al individului.

Pledoaria pentru apărarea identităţii prin prezervarea expresiei lingvistice nu este doar o problemă de mândrie naţională, ci o chestiune de existenţă istorică.

Cei care o masacrează zilnic, mai ales în „talk-show”-uri cu vedete analfabete şi „businessman”-i agramaţi, sunt cariile podoabei ce ne-a fost lăsată de ctitorii de neam şi obşte. A ne apăra de asemenea invazie subculturată este o obligaţie a întregii naţii!

A consemnat pentru dumneavoastra, gen. (r) dr. Mircia Chelaru via certitudinea.ro.

/0 Comments/by
lucian ciuchita

Lucian Ciuchiță – Iarba ofilită de acasă

lucian ciuchita

Lucian Ciuchiță - Iarba ofilită de acasă

Mă simt gol pe dinauntru când văd că istoria se repetă, şi iar se repetă, cu această naţiune, aproape obligat să mă întreb dacă nu suntem cumva blestemaţi să nu ne apreciem valorile umane, să le obligăm permanent să emigreze în căutarea afirmării şi recunoaşterii profesionale. Câtă lipsă de învăţătura şi de bun simţ (al cunoaşterii) există în aceasta ţară? După cum spunea Dimitrie Cantemir, învăţătura nu prea le-a plăcut de la 1700 încoace, era doar pentru nebuni! Câţi mai suntem pe singurul drum întru raţiune? Cred că avem neapărată nevoie de „chirurgie socială”.

Populaţia este extrem de bolnavă şi nici nu pare să-i pese, comportându-se cu o indiferenţă maladivă. Este sub forma unor zombi, cu creierul spălat, care mişună ziua, în amiaza mare pe străzi, ca o muscă fără cap!

Cum este posibil să treci cu vederea cele ce se întâmplă în această ţară? Mă oripilează şi mă consternează lipsa de atitudine şi spirit civic.

Este o lucrare satirică, un pamflet care îşi propune să atingă o anumită stare de fapt şi care ne provoacă la un mic test de maturitate intelectuală.

Sunt doar un român într-o societate cu grave probleme de funcţionare, care a trecut brusc de la „Iepoca socialistă, multilateral dezvoltată”, la cea de manelişti prosperi!

Fraţilor, corabia se scufundă în marea prostiei şi voi vă certaţi pe punte de ce are crabul carapace? Nu vedem pădurea din cauza copacilor şi nici marea din cauza valurilor!

Istoria este plină de fapte abominabile, comunismul ne-a făcut mai mult rău în 45 de ani, decât ungurii în toată istoria lor, dar nu se vrea adevărul, trăim într-o ignoranţă crasă. Nu vreau să intru cu nimeni în polemică, dar simt că anumite interpretări nu-şi au rostul, irită inutil toate părţile implicate şi nu rezolvă nimic constructiv.

Cât timp oamenii care citesc cărţi sunt conduşi de cei care se uită la televizor, nu va fi bine!

Acum râdeţi şi dumneavoastră, dar poate mai încet şi cu ceva lacrimi, în timp însă se va crea o imunitate la logică, transformându-vă în simple păpuşi în teatrul absurdului, care acceptă orice ideologie fără să exprime o minimă rezistenţă, din cauza ignoranţei, a lipsei de curaj, sau, şi mai grav, din oportunism.

Ideologia comunistă s-a bazat pe oameni slabi în gândire şi uşor de prostit, iar aroma parfumului unei democraţii „originale”, nu cred că poate înlătura mirosul fetid al unei istorii prea puţin cunoscute, care, dacă se va repeta, ne va face să trăim vremuri „interesante”!

Din păcate, societatea noastră exclude scriitorii puternici din rândurile ei, promovându-i, în schimb, pe „scriitorii de curte”.

În schimb, scriitorii de curte, sunt în rolul lupului moralist si au depăşit stadiul de bufon al literelor. Când au pe mână fonduri speciale pentru „lumina tiparului”, umbrită, din păcate, de exprimările lor grobiene şi pline de emfază, atunci le convine regimul (Sistemul).

Când nu mai sunt „primadonă”, regimul devine brusc, un joc al intereselor murdare şi spun cu aceeaşi raţiune impură că: „Dumnezeu este incorect, încalcă regulile!”

Suntem pregătiţi să acceptam o idee sau nu, am ajuns cu toţii la un nivel ridicat de interpretare şi avem capacitatea necesară să discutăm despre orice subiect, să medităm într-o manieră proprie la sensul unor cuvinte care îmbracă o exprimare într-un alt stil?

Dacă nu, dormiţi în pace şi în letargia momentului, neosteniţi însă să aduceţi cât mai multe articole cu daci, voievozi, istorii paralele, false valori şi mai multe nonvalori, buricul pământului în varianta românească şi multe alte inepţii.

Vă alimentaţi inutil cu gânduri şi fapte eroice ale poporului în vremuri străvechi, dar e cazul să reveniţi cu picioarele pe pământ, acum în mileniul III, şi să vedeţi ce se întâmplă în realitate.

Politicul este mizerabil şi nu face nimic, doar pasează pisica şi îşi umflă conturile personale. Biserica domneşte peste toţi şi face afaceri cu indulgenţe şi „bune intenţii”, păduri, voturi la partid şi cu… Intelectualitatea este marginalizată şi invitată să părăsească ţara! Ţăranii sunt în urmă cu 100 de ani şi faci ce vrei cu ei.

Unde sunt urmaşii Romei? Detest prostia majorității.

A consemnat Lucian Ciuchiță via CERTITUDINEA nr. 70, 2020.

/0 Comments/by
secui, romani, transilvania, ungaria, unguri

Mircea Dogaru – Secuii, după dispariția Ungariei de pe hartă! Perioada 1526-1600…

secui, romani, transilvania, ungaria, unguri

Mircea Dogaru - Secuii, după dispariția Ungariei de pe hartă! Perioada 1526-1600…

Am relatat deja că, la 29 august 1526 s-a produs ceea ce istografia ungară a epocii a numit „Mohácsi vész” (Pieirea de la Mohacs). Sultanul Suleyman Kanuni (Soliman Magnificul) (1520-1566) a zbrobit la Mohacs armata ungară, regele Ludovic II Jagello (1516-1526) căzând în luptă. Ungaria a fost ocupată şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (1510-1540) a fost proclamat „rege” la 16 octombrie 1526, la Alba Regală (Székesféhervar).

În replică, împăratul romano-german Carol Quintul l-a proclamat „rege” al Ungariei, la 16 decembrie 1526, la Bratislava (Pozsony) pe fratele său, Ferdinand de Habsburg. S-a declanşat astfel un război otomano-german pentru Ungaria, încheiat la 29 august 1541, când aceasta a fost transformată, aproape în totalitate într-un paşalâc (vilayet) cu centrul la Buda (Orta Macaristan).

Despre secui, deşi ofensiva pentru ungurizarea lor era în plină desfăşurare, „de sus în jos”, fiind înglobaţi printre ei şi români ungurizaţi (ex. Familia cnezilor Mihalcea din Lemnia, devenită Mihalcsa prin înnobilare după 1514), cărturarii umanişti ai epocii continuă să scrie că se deosebeau „de unguri în aproape toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie şi nu se aseamănă nicidecum nici chiar ca limbă când vorbesc după chipul strămoşilor” (Antonius Verantius) păstrând ”cuvinte proprii neamului lor” (Nicolaus Olahus) „legi şi obiceiuri cu totul deosebite ale altora” (Antonio Possevino).

Catolicizaţi după anul 1001 de regii unguri, ei trăiau în aşa-zisa „Secuime”, pe pământ românesc, alături încă de „mulţi valahi care nu ştiu ungureşte” (Antonio Possevino) şi care erau ortodocşi. Deosebirile religioase erau însă depăşite de solidaritatea economică (acelaşi mod de viaţă) şi socială, în faţa ofensivei feudalităţii ungureşti care încerca să-i iobăgească, răpindu-le vechea demnitate de luptători liberi şi suferind aceeaşi dramă a pactizării liderilor lor cu asupritorul ungur.

În aceste condiţii, în scopul lărgirii prin absorbţie a „naţiunii” ungureşti din Transilvania, lipsiţi de sprijinul „regatului apostolic” ungar recent decedat, ungurii au operat o primă şi istorică întoarcere de 180°, fracţionându-se ca Meduza. În timp ce ungurii din Pannonia au păstrat catolicismul pentru a rezista Islamului şi a avea sprijinul Habsburgilor catolici, cei din Transilvania au adoptat protestantismul, religie la modă în Europa Centrală, care le oferea, ca armă, posibilităţi superioare atingerii scopului.

Nemaifiind vârful de lance al papalităţii, adică „apostolici”, ci au devenit cei mai duri critici ai Romei, argumentele „logice” urmând să-i atragă pe români şi secui, într-o primă fază la opera nivelatoare de transformare a principatului într-o „Ungarie”… protestantă şi a locuitorilor săi într-o nouă naţiune „ungurească”.

Nu au adoptat însă lutheranismul deoarece, câştigând o Germanie în plină expansiune, care viza inclusiv cucerirea Transilvaniei (abia împiedicată de principii români în perioada 1529-1556) acesta reprezenta concurenţa, fiind adoptat rapid de saşi.

Devenite centre de expansiune religioasă şi ideologică lutherană, Sibiul (din 1520) şi Braşovul (după 1530) îşi întindeau tentaculele deja asupra „Secuimii” câştigând, la îndemnurile lui Iohannes Honterus, sat după sat în Trei Scaune.

Pentru a-i putea topi în noua „natio” ungurească pe secuii catolici şi românii ortodocşi şi a stăvili expansionismul „naţiunii” germane prin saşii lutherani, ungurii din Transilvania au devenit, prin urmare, adepţii reformatorului francez Jean Calvin (1509-1564) întemeietorul unei Republici teocratice (şi negustoreşti) în Elveţia (1541).

Noua ofensivă „spirituală” ungurească, în fapt deznaționalizatoare, a prins.

Pe de o parte datorită avantajului oferit de condiţiile păcii generale de la Augsburg (1555) dintre reformaţi şi catolici care, adoptând principiul Cuius regio, illius et religio, impunea supuşilor unui ţinut să adopte religia suveranului lor, pe de alta datorită faptului că românii majoritari ofereau în epocă, potrivit lui Caesare Alsati (Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese et etnie nel tardo 1500, Milano, 1982) unei Europe fostă catolică, sfâşiată de războaie „religioase”, „un luminos exemplu de recunoaştere reciprocă a bisericilor” şi „de dialog ecumenic” vădind vocaţia poporului român pentru mediere „între Occidentul latin, de care îl leagă limba şi tradiţia etnică şi Răsăritul ortodox, în al cărui mediu spiritual a crescut”.

Mai puţin toleranţi decât românii, în faţa ofensivei lutherane din sud şi a celei calvine care înainta pe Mureş spre Târnave, apoi pe Olt şi Niraj spre Trei Scaune, secuii au adoptat rapid „unitarianismul” care, respingând, în numele lui Dumnezeu unic, Trinitatea, se apropie de mozaism.

Centrul de răspândire a noii religii a devenit, din 1564, Odorheiul, ca „apostol al secuilor” impunându-se David Férenczi.

Ultraradical, acesta a alunecat însă, în 1568, către anabaptism, respingând botezul copiilor ca nefiresc, propunând un botez conștient, la maturitate.

Supuşi unei ofensive accentuate, în vederea iobăgirii lor, secuii au adoptat noile secte, în fapt ideologii antifeudale în haină religioasă, ridicându-se la luptă în aprilie 1562, cu sprijinul românilor din „Secuime”, dar şi al celor de peste munţi, sub conducerea lui Despot Vodă, domnul Moldovei (1561 – 1563)…

Acesta fost suspectat, în acest context, că ar fi trecut la acţiunea pentru reunificarea „celor trei Dacii”. Decisă de Dieta de la Sighişoara (20 iunie 1562), represiunea a fost crâncenă.

În plus, pentru a produce dezbinare în masa secuiască, toţi fruntaşii acesteia (primores şi primipili), fără excepţie, au fost acceptați în rândurile nobilimii ungureşti, deznaţionalizându-se rapid.

În acelaşi timp, pentru a stopa proliferarea sectelor periculoase pentru planurile „ungurimii”, Dieta de la Turda, din 1568, dominată de magnaţii unguri sau ungurizaţi din jurul principelui Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya şi al Isabellei, a decis ca singurele biserici „recepte”, adică oficial permise în Transilvania, să fie cele catolică, luterană, calvină şi unitariană.

Părea o reînviere a vechiului „Unio Trium Nationum”, în condiţiile în care religia ortodoxă a populaţiei majoritare era ignorată.

În fapt, însă, secuii de rând, încă neungurizaţi, vor sprijini din acest moment toate ridicările la luptă ale românilor pentru libertare şi unire, începând cu mişcarea declanşată la Debretin, în 1569, de „Omul Negru” (Gheorghe Crăciun) care se declara „trimis al lui Dumnezeu”, continuată de Vasile Suciu din Baia Mare şi până la epopeea lui Mihai Viteazul.

Sângeroasa reprimare a tentativei lor de revoltă i-a făcut pe secuii de rând să sprijine necondiţionat eforturile românilor de obţinere a independenţei depline şi realizare a unităţii statale sub sceptrul lui „Mihai, domnul Unirii”, între cei care şi-au vărsat sângele pentru Mihai fiind Ludovic Rakoczi şeful „infanteriei ungureşti” a domnului Unirii, Gyorgy Balogh, şeful serviciului său de informaţii, cunoscut sub numele de cod „Grigorcea”, capitanul de mercenari Gyorgy Racz (Gheorghe Racea) şi Janos Kaptury, autorul textului jurământului de credinţă faţă de Mihai, ca domn al întregii Românii.

A consemnat col. dr. Mircea Dogaru via certitudinea.ro.

/0 Comments/by
Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu
,

Florian Colceag – Revoluția socială – De la statul tricefal la structurile de reţea

Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu

Florian Colceag - Revoluția socială – De la statul tricefal la structurile de reţea

Una dintre marile probleme ale momentului actual este generată de o imprecisă înţelegere a structurii şi a rolului statului în societatea modernă. Ca să înţelegem aceasta, este nevoie să avem o viziune istorică asupra evoluţiei în timp a statului.

Primele forme de guvernare de tip tribal cuprindeau trei direcţii şi trei tipologii umane: direcţia acţiunii de tip militar, care cerea un lider carismatic, capabil să însufleţească oamenii; direcţia rezolvării problemelor legate de spiritualitatea locală, care impunea un lider organizatoric, capabil să organizeze viaţa socială a oamenilor; direcţia asigurării hranei şi a condițiilor de trai – lider tehnic, capabil să asigure generarea de activităţi care ţineau de asigurarea hranei şi supravieţuirea fizică.

Acest tip de stat de stat „tricefal” datează din vremea paleoliticului, fiind completat ulterior, în neolitic, de încă trei funcţii, mai elastice: funcţia de negociator – ce completează si se opune funcţiei războinice, funcţia de făuritor de unelte – ce completeaza şi se opune funcţiei celui care asigura hrana, şi funcţia de educare şi creşterea nivelului de conştiinţă şi emancipare – ce completează şi se opune funcţiei organizatorului.

Această structură mai elastică a permis apariţia şi dezvoltarea statului modern. Exercitarea funcţiilor specifice a creat însă, în permanenţă, coliziuni între atribuţiile structurii, coliziuni ce au fost semnalate încă de pe vremea lui Platon. Puterea – căutată în primul rând de structura războincă – şi averea – căutată de structura tehnică de producţie – au avut tendinţa de a diminua rolul implicării sociale (reclamat de structura organizatorică), al competenţei (cerut de structura de emancipare), al responsabilităţii (cerut de structura de negociere) şi al calităţii – cerut de structura făuritoare de unelte.

Epoca modernă, în statele cu structură echilibrată, a introdus necesitatea dialogului, asumarea delegării de funcţionalitate, descentralizarea activităţilor statului clasic de tip centralist, introducerea feedback-ului în relaţiile dintre structuri, partajarea deciziilor prin consultare publică, precum şi alte mecanisme care permit statului, modelat în neolitic şi actualizat prin diferenţierea fiecărei funcţii, să aibă o funcţionare mai bună.

Această funcţionare se bazează atât pe structura piramidală clasică, cât şi pe structura reţelelor de competenţă, create pe diverse domenii (şi între domenii) şi aplicate, prin programe specifice, tuturor domeniilor de interes.

Strucutra piramidală este necesar să se mentină deoarece asigură, potenţial, urmatoarele: viteza de intervenție, acumulări de fonduri necesare intervenţiilor în regim de urgenţă, o reţea umană cu un anumit grad de specializare, care poate lucra pentru crearea unei viziuni de dezvoltare şi poate menţine continuitatea programelor.

Instrumentul principal, pe care structurile piramidale statale pot realiza aceste obiective, este banul ca simbol al statului. Acesta are putere atâta timp cât oamenii au încredere în structurile piramidale. În societăţile moderne, toate aceste atribuţii sunt preluate şi de societatea civilă, mai ales în epoca modernă, cu ajutorul tehnologiilor IT.

De exemplu, reţeaua de farmacii conectate între ele, care răspund clientului furnizând un anumit medicament, chiar dacă acesta nu se găseşte pe teritoriul lor sau în depozitele proprii. Rezultatul este că, în cel mult 24 de ore, clientul are medicamentul livrat prin poştă către farmacie, sau găseşte specialistul de care are nevoie. Toate acestea se fac fără controlul statului centralizat, datorită existenţei alianţelor profesioniste din domeniul sanitar (breslele) care, de asemenea, sunt inventate în perioade vechi, dar mai târzii decât cele neolitice. Actualizarea acestui tip de structuri sunt acum în înflorire directă cu ajutorul informaticii, ceea ce permite dezvoltarea structurilor de reţea în raport cu statul piramidal.

Avantajul uriaş pe care-l aduc aceste structuri de reţea este că, prin ele, sunt valorificate multe alte tipuri de valori, în afara valorilor monetare care permit intervenţia în timp real şi colaborarea oamenilor în rezolvarea problemelor curente.

A consemnat pentru dumneavoastra prof. dr. Florian Colceag via certitudinea.ro.

/0 Comments/by
pandemie, covid-19

Teodor Palade – De ce ne este frică de COVID-19?

pandemie, covid-19

Teodor Palade - De ce ne este frică de COVID-19?

Suntem cu toţii înspăimântaţi. Ne punem masca, ne îndepărtăm de cei din jur, ne temem ca nu cumva să tuşim ori să strănutăm şi ne suprimăm dorinţa omenească de afla care este motivul adevărat pentru care lumea întreagă este cuprinsă de spaimă.

„Oricine crede că statele vor putea opri viruşii se înşeală”

Nu numai noi, oamenii cu meserii mult depărtate de medicină, suntem nelămuriţi asupra cauzelor reale care au stat la baza declanşării acestei isterii mondiale. Specialişti de talie internaţională nu-şi pot explica de unde a răsărit valul de frică, acest fenomen dificil de motivat exclusiv prin caracteristicile atribuite virusului SARS Cov-2. Însuşiri descrise ca apocalipice, nemaiîntâlnite.

Dr. Joel Kettner, canadian, o somitate în domeniul sănătăţii publice, Director Medical al Centrului Internaţional pentru Boli Infecţioase, se miră şi el aidoma nouă, novicilor: „Nu am văzut niciodată ceva ca acum, nici măcar ceva apropiat de ce se întâmplă acum. Nu am în vedere pandemia, pentru că am mai văzut 30 de pandemii, câte una în fiecare an. Ele se numesc gripe. Iar alte viroze respiratorii nu ştim totdeauna ce sunt. Dar nu am văzut niciodată genul acesta de reacţii şi încerc să înţeleg de ce.”

Poate că această frică extrem de ciudată, ce pare a reînvia din străfundurile spaimelor noastre ancestrale, are ca motiv mediatizarea excesivă a bolii, o gripă obişnuită de altfel, aşa cum crede medicul israelian Yoram Lass, Director General a Ministerului Sănătăţii din Israel: „În SUA mor anual 40.000 de oameni în sezonul gripei obişnuite… În fiecare ţară mor mai mulţi oameni din cauza gripei obişnuite decât cei care mor din cauza coronavirusului. Există un foarte bun exemplu pe care îl trecem toţi cu vederea: gripa porcină din 2009 (…) La vremea aceea nu era Facebook sau poate că era, dar se găsea la începuturi. Prin comparaţie, coronavirusul este un virus cu PR. Oricine crede că statele vor putea opri viruşii se înşeală.”

Epidemiologul german Prof. Hendrik Streeck, Director al Institutului de Virologie şi Cercetare HIV din Bonn, este convins că sperietura noastră, a lumii întregi, este gratuită. Nimic nu ar trebui s-o amplifice la asemenea dimensiuni pentru că: „Noul patogen nu este atât de periculos, este chiar mai puţin periculos decât SARS-1. Ceea ce îl distinge pe SARSCov-2 este că se reproduce în partea superioară a gâtului şi din acest motiv este mult mai infecţios deoarece virusul sare dintr-un gât în altul, ca să zicem aşa (…) Nu xistă niciun risc semnificativ de a contacta boala atunci când mergeţi la cumpărături. Focarele grave au apărut după ce oamenii au stat împreună o perioadă mai lungă de timp (…) Când am luat probe de pe mânerele de la uşă, telefoane sau toalete, nu a fost posibil să cultivăm virusul.”

Sau, poate, suntem doar victimele credulităţii noastre prosteşti în confruntarea cu proliferarea bizară a unei noi categorii de „specialişti” care au căpătat, la fel de brusc cum au apărut, acces total la mijloacele de informare în masă. Virusologul american Giulio Tarro, ne atenţionează că: „Prea mulţi oameni vorbesc despre coronavirus fără să se bazeze pe date ştiinţifice şi fără să deţină cunoştinţe corespunzătoare”

Sunt unii care au prevăzut grozăvia şi i-au atribuit cauze pe care noi, azi, cu greu reuşim să le descifrăm. Încă din anul 2013, în cartea „Tempetes microbiennes”, Patrick Zylberman scria că spaima care va veni, „teroarea sanitară”, este rezultanta unei strategii politice, este un instrument de guvernare: „În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare a fi preluată de la religii acum la apusul lor, ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii. După ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru a putea guverna, va trebui completată cu o nouă paradigmă, aceea a biosiguranţei, căreia va trebui să-i fie sacrificate toate celelalte exigenţe. Este legitim să te întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale iubirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară abstractă şi, de presupus, întru totul falsă.”

Ne temem fiindcă suntem oameni

Dincolo de părerile şi sentinţele pe tema Coronavirus promovate prin mijloacele de comunicare în masă ne cuprinde teama pentru că suntem oameni. Iar istoria noastră este presărată de catastrofe. Unele naturale, altele, cele mai multe, pregătite şi declanşate de noi, cu bună ştiinţă, împotriva noastră.

Ne mai este teamă întrucât, fără vrerea noastră, suntem puşi în situaţia de a fi parte activă a unui studiu straniu, de o amploare nemaiîntâlnită la vreuna dintre epidemiile sau pandemiile cu care omenirea s-a confruntat până în prezent. Şi nu înţelegem care este motorul acestei acţiuni.

Ne cuprinde frica pentru că în mod intenţionat suntem lipsiţi de orice termen de comparaţie cu altceva ce ar fi fost mai puţin, la fel, sau mai periculos decât acest virus. Cu altă maladie globală, spre exemplu. Ni se spune că este rău, foarte rău. Aşa o fi. Dar în comparaţie cu ce? Cu gripele sezoniere anterioare, ci HIV, cu cancerul, cu bolile autoimune, cu bolile cardiace, de plămâni, cu ebola?

Recent, fostul președinte al Colegiului Medicilor din România, profesorul Vasile Astărăstoae încearcă un răspuns la întrebarea de mai sus. Prezintă comparaţii. Modest, limitat la experienţa românească, el demonstrează prin puterea cifrelor că lamentarea autorităţilor despre iminenta clacare a sistemului spitalicesc din cauza înbolnăvirilor cu SARS Cov-2 este numai o poveste. O minciună menită să ne înspăimânte, alături de multe altele.

În anul 2020, ne spune dl. Astărăstoae, deşi de la nivel guvernamental se clamează blocajul sistemului sanitar şi se adoptă noi restricţii pentru populaţia şi aşa îngrozită, spitalele au fost şi sunt mult mai goale decât perioada similară a anului trecut. Au fost mult mai puţine internări, decesele la nivel naţional sunt la un acelaşi nivel, iar consumul de medicamente în primele 6 luni ale anului 2020 a scăzut cu 30% comparativ cu primul semestru al anului 2019. Prof Astărăstoae descrie, bazat pe cifre, o realitate complet diferită de aceea cu care zilnic suntem speriaţi: „În primul rând, în pofida pandemiei, numărul persoanelor spitalizate a scăzut dramatic comparativ cu 2019. Aceasta în condițiile în care asimptomaticii (adică persoane sănătoase purtătoare ale viruslui SARS-CoV-2) au fost internate obligatoriu și deși acuratețea testelor de depistare nu a fost confirmată de un organism independent. Cu alte cuvinte, în această perioadă, nu a existat un risc real ca sistemul spitalicesc să nu poată face față numărului mare de pacienți. În al doilea rând, trebuie să ne explicăm de ce a scăzut dramatic numărul persoanelor internate în spitale.”1

Dl. Astărăstoae, este unul dintre puţinii români care nu s-a speriat de acest virus şi care, atât cât i s-a permis, a încercat să demonstreze că în spatele acestei imagini înfricoşătoare prosperă o seamă de interese dubioase.

Ne mai sperie posibilitatea ca, pe baza unor teste incerte, mai mult decât discutabile, să fim internaţi cu forţa în spitalele devenite puşcării. Un fel de lagăre din care răzbat strigătele de ajutor şi indignare ale celor obligaţi să trăiască, sau să moară, în condiţii de ne imaginat în alte vremuri.

Cum să nu-ţi fie teamă când vezi că cele mai simple activităţi – strângerea mâinii prietenului, sărutul iubitei, îmbrăţişarea copilului, prima zi de şcoală, mersul la dentist etc – au devenit, prin lege, complicate. Ba chiar interzise.

Sub Vocaţia Ameninţării

Te sperii pentru că, zilnic, zeci de specialişti te ameninţă şi nu mai obosesc spunându-ţi că acest virus este  echivalentul medical al apocalipsei

Cum să nu fim speriaţi când, ca într-un vis urât, trăim în epoca înfloririi vocaţiei ameninţării? Da, guvernele şi-au descoperit, brusc, vocaţia ameninţării. Aflat în faţa promterului fără de care nu se poate adresa naţiunii, până şi preşedintele a găsit vocaţia ameninţării ascunsă printre scheletele din palat şi îşi agită furios arătătorul spre noi. La umbra acestor adevăraţi reprezentanţi ai statului, poliţia şi-a redescoperit şi ea vocaţia ameninţării aflată după 1989 într-un oareşcare declin. Şi lanţul continuă. El pare fără de sfârşit. Medicii ameninţă, Direcţia de Sănătate Publică ameninţă, prefecţii ameninţă, ziariştii ameninţă, dl. Arafat ameninţă, comisiile şi comiţiile infiinţate pentru a „stăpâni” pandemia ameninţă, ministrul sănătăţii ameninţă, ministrul de interne ameninţă, jandarmeria prin reprezentanţii ei în teren ameninţă, cititorii de temperatură de la intrarea în magazine ameninţă, paznicii locurilor de joacă pentru copii din parcuri ameninţă, controlorii de bilete de pe mijloacele de transport în comun ameninţă…Şi, parcă nu ar fi îndeajuns, până şi noi între noi ne ameninţăm.

Şi, totuşi, de ce ne este teamă?

De ce ne este frică de această boală cu nume scos parcă din romanele cu tematică ştiinţifico-fantastică? Ne este frică pentru că nu suntem liberi, pentru că stăpânii noştri asta doresc, pentru că drepturile noastre au fost prea des încălcate şi niciodată nu am fost capabili să-i tragem la răspundere pe vinovaţi, pentru că această pandemie ce pare a nu se mai termina prea seamănă cu o operaţiune pusă la cale cu mult timp înainte, pentru că realitatea contrazice în mod constant datele oficiale şi, în ultimă instanţă, noi românii ne temem pentru că ne-am pierdut speranţa. Suntem un popor înfricoşat pentru că aşa arată un popor fără de speranţă! Înspăimântat şi derutat.

Note:

  1. „Dr. Vasile Astărăstoae prezintă datele din spitalele românești. Va claca sistemul sau avem de-a face cu o altfel de operațiune…”, Romanian Global News, 28.08.2020.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by
gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Bucureștiul de altădată – Nenea Iancu, Jupân Dumitrache și Grădina Union

gradina union, nenea iancu, jupin dumitrache

Bucureștiul de altădată - Nenea Iancu, Jupân Dumitrache și Grădina Union

A fost odată ca niciodată, într-o vreme în care Bucureștiul avea, după cum spunea Constantin Bacalbașa, „o înfățișare cu mult mai simplă, cu mult mai românească și cu mult mai cinstită”1, într-o vreme în care „era încă vechiul București”2, grădina Union – Suisse cu un café concert internațional susținut de „un om cu mare vază, un om la ordinea zilei”3, I. D. Ionescu4.

În Curierul spectacolelor apărea în primăvara anului 1876 un „Aviz important” prin care I. D. Ionescu făcea următorul apel către locuitorii capitalei: „Subsemnatul, în urma silințelor ce-am depus de a dota grădina Union-Suisse cu o scenă sistematică, decoruri noi, zece loji pentru comoditatea familielor și o muzică militară, precum și a artiștilor ce se vor prennoi căt mai des, sper că (voi) fi, ca român, susținut de onor, public bucureștean”.5

Dorința sa a depășit, însă, orice așteptări, Grădina Union – Suisse a devenit neîncăpătoare pentru toți cei care doreau să asiste la spectacol. Probabil că de atunci a apărut sistemul practicat multă vreme cu „nu aveți un bilet în plus?”. Spațiul era mult prea mic pentru numărul mare de doritori de revistă. În medie cam 200-3006 de persoane rămâneau pe afară.7

Dar unde era situată grădina Union – Suisse?

Ceea ce se numea Grădina Union – Suisse nu era decât o curte modestă cu câțiva copaci situată pe strada Câmpineanu, în spatele Teatrului Național.8 Pe o hartă a prezentului Teatru Național era plasat între actualul Palat al Telefoanelor și clădirea Adriatica, pe locul pe care se ridică astăzi împunător și discutabil Hotelul Novotel. De o parte și de alta a fostului Teatru Național sunt Palatul Telefoanelor, care s-a înălțat peste o altă grădină celebră, terasa Oteteleșanu și clădirea Adriatica, ce adăpostește printre altele postul de televiziune București 1 TV Calea Victoriei sau mai pe scurt B1TV.

În vremea lui Nenea Iancu, Grădina Union era aproape față în față cu strada Sfântul Ionică care cobora perpendicular pe strada Câmpineanu. Numele străzii, azi dispărută, venea de la biserica ce se înălța aproape de intersecția cu strada Câmpineanu. Biserica Sfântul Ionică cunoscută și sub numele de Sfântul Ionică – Moldoveni sau Sfântul Ionică cel Mic și ea dispărută în vâltoarea marilor transformări urbanistice ale capitalei, se afla în spatele bisericii Crețulescu pe spațiul verde cuprins cu aproximație între Palatul Regal, Biserica Crețulescu și strada Câmpineanu.

În această grădină, care nu avea nimic spectaculos și nici nu anunța în nici-un fel nemurirea la care o condamnase I. L. Caragiale, se afla o căsuță în care era instalat Clubul coloniei Elvețiene și unde veneau de obicei să joace popice membrii clubului și invitații lor. Vara, grădina era închiriată diverselor trupe de varietăți.9

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Norocul acestei grădini s-a numit I. D. Ionescu, dar șansa grădinii și a lui I. D. Ionescu de a se înscrie în rândul celor care nu pier niciodată a luat numele lui Nenea Iancu.

Poate că Grădina Union – Suisse a devenit prin intermediul lui Jupân Dumitrache, „Iunion”, iar relatarea întâmplării din grădină și a drumului de „coșmar” până la locuința sa din Dealul Spirii nu mai pot lipsi din nici o antologie a umorului românesc.

Reconstituirea traseului parcurs de Jupân Dumitrache însoțit de consoarta dumisale Veta, cumnata sa Zița și forțat de împrejurări și de… Rică Venturiano, se face cu greu în zilele noastre datorită transformărilor edilitar urbanistice inerente unui mare oraș, dar și masivelor demolări din zona Dealului Spirii și a sistematizării zonei Palatului Regal. Nu mai există Grădina Union – Suisse, Biserica Sfântul Ionică, Stabilimentul.

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Nici măcar Mănăstirea Mihai Vodă nu mai este la locul ei.

Între timp, Podul de pământ a devenit Calea Plevnei, Agia s-a schimbat în Prefectura Poliției, dar au rămas cam în aceleași locuri.

Stabilimentul – Arsenalul de artilerie ridicat de Al. I. Cuza a dispărut cu tot cu dealul pe care se afla sub colosala construcție a Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului.

În linii mari drumul a avut următorul parcurs:

„Apucam pe la Sfântul Ionică ca să ieșim pe Podul de pământ…”, spune jupân Dumitrache.

Din spatele Teatrului Național au pornit pe strada Sfântul Ionică (azi dispărută), până în strada Brezoianu. Urmează apoi traseul străzii Brezoianu spre Podul de pământ (Calea Belvedere) care la vremea respectivă venea până lângă Biserica Sfântul Ion cel Mare (pe locul actualului C.E.C.).

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Planul orașului București, mr. D. Pappasoglu, 1871, reconstituirea traseului de pomină al lui Jupân Dumitrache.

gradina union, nenea iancu, bucurestiul de alta data

Planul orașului București, mr. R. A. Borroczyn, 1852, reconstituirea traseului de pomină al lui Jupân Dumitrache.

„…ieșim în dosul Agiei, …ajungem la Sfântul Ilie Gorgani”, continua același jupân Dumitrache.

De la Agie și până la Sf. Ilie Gorgani traseul urmează Calea Belvedere (Podul de pământ) traseu care azi nu mai există. El se poate suprapune cu aproximație peste Bulevardul Regina Elisabeta între strada Brezoianu și biserica Sf. Ilie Gorgani.

„…mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabiliment…”.

De la Sf. Ilie Gorgani „personajele” traversează spre Mihai-Vodă peste Dâmbovița neîngradită la vremea aceea de malurile drepte și abrupte pe care le vedem azi. De aici prin strada Izvor, prin stradela Curtea Arsă se intra pe strada Uranus (azi dispărută) spre Arsenal (Stabiliment). Odată ajunși la Stabiliment, casa lui Jupân Dumitrache putea fi oriunde pentru că cele două străzi Marcu Aoleriu (Marcu Aureliu) și Catilina au fost inventate de Caragiale.

Interesant este că numele nu sunt alese total întâmplător într-o zonă în care găsim străzi ca: Uranus, Jupiter, Saturn, Acvila, Apolon, Brutus etc. La fel de interesant este și faptul că locuința lui Jupân Dumitrache a existat și în realitate. Istoricul N. Vătămanu o localizează în Calea Șerban-Vodă nr. 2610, aproape de intersecția cu strada Principatele Unite. La rândul său, I. L. Caragiale a mutat acțiunea piesei, care ar fi putut să se desfășoare în zona Dealului Patriarhiei, în zona Dealului Spirii.

Vâltoarea demolărilor care a cuprins Bucureștiul a făcut să dispară și grădina Iunion și Dealul Spirii. Astăzi, nu mai există punctul din care a plecat și zona în care s-a oprit teribila aventură a lui Jupân Dumitrache.

Din fericire pentru noi rămâne „O noapte furtunoasă” pe care, probabil, nu o va demola nimeni, niciodată!

Nota bene:

Ilustrațiile sunt din albumul lui Aurel Jiquidi „Noaptea furtunoasă”, 16 litografii originale din 1931.

Sursă: „Triada Nemuritoare: Nenea Iancu, Jupîn Dumitrache și Grădina Union”, de Ionel Ioniță, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 149, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

  1. Constantin Bacalbașa, „Bucureștii de altădată”, vol. I (1871 – 1877), ediție îngrijită de Aristița și Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu, București 1987, p. 296.
  2. Ibidem.
  3. Idem, p. 202.
  4. I. D. Ionescu născut la Brașov în 1844, moare la Sinaia în anul 1900. Stabilit în București după 1874 atinge apogeul carierei în 1877.
  5. „Curierul spectacolelor”, în „Stindardul”, an I, din 30 aprilie 1876, p. 3.
  6. C. Bacalbașa, op. cit., p. 262.
  7. Într-unul din textele la care Bacalbașa a renunțat, erau menționate 3-400 de persoane.
  8. Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoșoaiei, Povestea unei străzi”, Editura Meridiane, București, 1986, p. 194 – 195.
  9. C. Bacalbașa, op. cit., p. 262.
  10. N. Vătămanu, „Istorie Bucureșteană”, Editura Enciclopedică Română, Colecția Orizonturi, nr. 46, București, 1973, p. 140.
/0 Comments/by
neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

Neamul Trac al Odrisilor a întemeiat un regat imens, ce se întindea din Dobrogea până în Turcia și Grecia de azi

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

Neamul Trac al Odrisilor a întemeiat un regat imens, ce se întindea din Dobrogea până în Turcia și Grecia de azi

Cu aproape cinci secole înainte de Hristos neamul trac al odrisilor a înființat un regat, pe teritoriul actual al Bulgariei. Cu timpul, Regatul Odris s-a întins atât de mult încât a ajuns să ocupe și teritorii din actuala Dobroge, din zona de miazănoapte a Greciei și partea europeană a Turciei.

Primul rege al regatului odrisilor, ce se întindea de la Marea Egee și până la Pontul Euxin, a fost Teres I (460-445 î.Hr.). Pentru a-și consolida puterea, regele Teres, al cărui regat nu avea, încă, o prea mare întindere teritorială, și-a căsătorit fiica cu regele sciților.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

În timpul faimosului război peloponesiac, regele Sitalces al odrisilor (431-424 î.Hr.) a fost aliat al cetății Atena. Armata Regatului Odris a luptat cu spartanii (în Războiul peloponesiac) și, ulterior, cu armata Macedoniei, regat care se afla în plină ascensiune. Dată fiind participarea lui Sitalces la lupta contra temuților spartani, fiului acestuia i s-a conferit calitatea de cetățean al Atenei.

Sitalces a fost conducătorul care a reușit să aducă Regatul Odris la cea mai mare întindere teritorială. Regele Sitalces era un conducător preocupat de dezvoltarea statului și bunăstarea cetățenilor. O dovadă a forței militare a acestui regat al tracilor este că unele dintre cetățile grecești trebuiau să îi plătească tribut, pentru a li se garanta independența, securitatea.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

Regatul Odris era prosper și bine populat în Antichitate. Sub Sitalces, oștirea sa putea ajunge, la nevoie, la circa 170.000 de războinici, dintre care 50.000 de călăreți. O armată comparabilă cu cea pe care o putea mobiliza regele Burebista, mai târziu!

În campania anti-macedoneană din 429 î.Hr., regele Sitalces, aliat cu atenienii, a mobilizat, potrivit lui Tucidide, 150.000 de războinici, dar, spre norocul Macedoniei, tracii au fost nevoiți să se retragă din cauza asprimii iernii și insuficienței rezervelor de hrană.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

În timpul domniei regelui Seuthes (424-396 î.Hr.), cronicarii consemnează o stagnare a expansiunii teritoriale a odrisilor, în Peninsula Balcanică. Venirea pe tron a regelui Kotys I (384-359 î.Hr.) a adus cu sine noi cuceriri. Acest monarh al odrisilor trebuie să fi fost un conducător de seamă, însă sfârșitul lui a fost tragic, fiind ucis mișelește. Se pare că Atena, pe care odinioară regele Sitalces o susținuse în război, nu era străină de odiosul asasinat, întrucât ucigașii ajunși acolo au fost răsplătiți.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

Sfârșitul survenit în anul 359 î.Hr. al regelui Kotys I a fost urmat de aprige lupte pentru putere, care au dezmembrat teritorial regatul. În aceste condiții, asupra teritoriilor odrisilor s-au îndreptat privirile lacome ale unui vecin extrem de puternic: regatul Macedoniei, în fruntea căruia se afla Filip al II-lea, părintele lui Alexandru Macedon.

Așa se face că o parte din teritoriile cucerite de către regi vrednici ai odrisilor, precum Teutes I, Sitalces și Kotys I au ajuns sub dominația regatului Macedoniei. Descoperirile arheologice arată că Regatul Odrisilor nu era, ca nivel de civilizație, cu nimic mai prejos decât vecinii săi – cetățile grecești sau regatul Macedoniei.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

Neamul războinic al odrisilor și celelalte triburi tracice nu puteau accepta ușor dominația macedonenilor. Așa că ei se bucurau de o autonomie sporită în regatul Macedoniei, dovadă că aveau dreptul de emitere a unei monede proprii. O parte dintre războinicii odrisi au acceptat să îl acompanieze pe Alexandru cel Mare în războiul purtat cu Darius III, în anul 333 î.Hr.

O parte din Regatul Odris și-a păstrat independența completă, sub regele Seuthes III (341-300 î.Hr.). În anul 281 î.Hr. pe teritoriile tracilor au năvălit celții, dar în anul 212 î.Hr. o armată a odrisilor, condusă de către regele Pleuratus a nimicit regatul întemeiat de către celți.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

Kozi Gramadi (Bulgaria) – ruinele unei foste reședințe a regilor odrisi.

Odrisii s-a revoltat contra stăpânirii macedonene chiar pe timpul vieții lui Alexandru cel Mare și, ulterior, cu al său general Lisimah (cel învins și capturat de către armata regelui get Dromihete). După o vreme, înspre apus a început să se întrevadă, amenințătoare, o nouă putere: Roma.

Primele cucerite de către legiunile romane au fost teritoriile de baștină ale macedonenilor, urmând partea apuseană a Traciei. Tracia răsăriteană a rezistat mai mult, aflându-se în relații clientelare cu expansionista Romă, dar în cele din urmă și această zonă a devenit provincie romană.

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

La fel ca și în Tracia daco-romană de mai târziu, stăpânitorii romani nu și-au propus și n-au determinat modificarea compoziției etnice pe teritoriul fostului regat al odrisilor. Au fost aduși coloniști din diverse provincii, dar tracii au rămas majoritari, folosind, în continuare, limba lor strămoșească, îndeaproape înrudită cu latina vulgară.

Dacă, în primul mileniu al erei noastre, nestăvilitele puhoaie de slavi n-ar fi dat buzna în Peninsula Balcanică, astăzi limba română ar fi răsunat pe tot cuprinsul teritoriului locuit cândva de către vitejii odrisi și celelalte triburi trace!

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

neamul trac al odrisilor, odrisi, odrizi, traci

A consemnat Tomi Tohaneanu. Surse: wikipedia.org, historia.ro.

/0 Comments/by