Construită în perioada 1910-1913 și combinând stilul neogotic cu cel neorenascentist francez, Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu este, alături de „Aşezământul Brătianu”, unul dintre cele mai importante ansambluri arhitectonice care poartă amprenta liderilor liberali din familia Brătianu.

Imobilul, situat pe strada Gheorghe Manu nr.9 (fostă strada Verde, fostă Lemnea), a fost realizat după planurile arhitectului Grigore Cerchez (5 octombrie 1850 – 14 mai 1927) la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanţu, una dintre cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu, și reproduce la o scară mai mică o aripă a Château de Blois, reședința regală a lui Louis al XII-lea de pe Valea Loarei.

Clădirea impresionează prin: zidăria din cărămidă aparentă în diferite nuanțe de roșu, ferestrele ample cu menouri sculptate în piatră, elementele constructive precum cornișele și turnurile, dar și prin elementele decorative precum vitraliile și detaliile traforate ale teraselor și ferestrelor care amintesc de catedralele gotice dar și de reședințele nobiliare din vestul Europei.

O reședință somptuoasă menită să reprezinte elita francofilă din București

Grigore Cerchez

Imobilul de pe strada Gheorghe Manu nr. 9 a primit autorizația de construcție pe 3 iunie 1910, iar planurile arhitectului Grigore Cerchez (Cerkez) cuprindeau o clădire impozantă a cărei suprafață se întinde pe 668,29 m² și care este formată din demisol, parter, mezanin și etaj. Terenul pe care avea să fie realizată rezidența fusese primit drept zestre de Tațiana Brătianu în 1900, la momentul căsătoriei ei cu Ilie Iorgu Niculescu-Dorobanțu, fost prefect de Ilfov și unul dintre cei mai importanți oameni politici ai vremii.

Trebuie spus că, în perioada antebelică și în primii ani ai interbelicului, strada Lemnea (actuala stradă Gheorghe Manu) se afla la periferia nordică a Capitalei într-una dintre cele mai selecte zone rezidențiale; în proximitate fiind situate și alte rezidențe cunoscute, precum Casa lui Spiru Haret (parțial demolată în 2014), Palatul Ghica sau Casa Henri Coandă. Însă, pentru Ilie și Tațiana, iubitori ai luxului dar și ai culturii franceze, viitoarea locuință a familiei Niculescu-Dorobanțu trebuia să „fie perfectă” și să se impună ca una dintre cele mai grandioase dar și elegante clădiri din Bucureștiul acelei epoci.

Previous Next

De altfel, după cum reiese din corespondența către Măriuţa Pillat (mama poetului Ion Pillat), încă din momentul realizării primelor schițe arhitecturale, în mai 1910, Tațiana îi spunea surorii ei:

„Nu mă pot pronunța încă, dar, cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”.

Doi ani mai târziu, la 25 septembrie 1913, aflată în vizită pe Valea Loarei, aceeași Tațiana avea să îi scrie surorii ei mai mari, Sabina Cantacuzino, că:

„De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseţi şi foarte mândră am constatat că, fără comparaţie posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul (n.r. meu) pare înghesuit.”

Previous Next

Planul reședinței Niculescu – Dorobanțu este unul neregulat, fiind formată dintr-un „corp de clădire cu 2,3 și 4 caturi, de zid masiv, acoperită cu țiglă” ce cuprinde nu mai puțin de 41 de camere și 5 băi. Conform celor de la Revista Arhitectura, structura inițială a clădirii avea la demisol o sufragerie și un office de vară, bucătărie, pivniță, cămară, oficiu și camere ale slugilor. Spre stradă, la parter, era anticamera şi biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria şi sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor şi o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi, pentru a mări spațiul, are două scări. La etaj, spre stradă, erau sala de studiu şi biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei şi cea a domnului, amândouă aveau o baie comună şi acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie şi scara de serviciu.

Și în ceea ce privește alegerea decorațiunilor interioare și a mobilierului, Tațiana avea să se orienteze spre obiectele luxoase de factură istorică. Covoare și tapiserii cu elemente maure aduse din Spania, mobilă din lemn masiv realizată în stil renascentist sau gotic târziu, statuete și sculpturi cumpărate din anticariatele din Paris și München, împodobeau încăperile și saloanele „palatului” care se transforma treptat într-o cochetă galerie de artă decorativă. De altfel, până la debutul Primului Război Mondial, corespondența doamnei Niculescu-Dorobanțu către surorile ei va fi dominată de cereri în ceea ce privește adresele celor mai importanți anticari din Europa.

Ulterior, după prima conflagrație mondială, averea lui Ilie Niculescu-Dorobanțu avea să se reducă considerabil și odată cu ea și achizițiile Tațianei. La finalul anului 1920 s-a ajuns chiar în situația în care imobilul risca să fie vândut către Maurice Blank, însă soții Niculescu-Dorobanțu au refuzat o ofertă de peste 15 milioane de lei.

În perioada interbelică o parte a clădirii a fost transformată de Ilie, pe atunci șeful organizației liberale Ilfov, în sediul PNL, iar după moartea unicului copil și a soției, imobilul a fost lăsat moștenire prin testament Așezământului Ion C. Brătianu, cu scopul de a fi transformat în Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”, lucru care nu avea să se petreacă vreodată. În însemnările nepotului său, Nicolae Pillat (fratele poetului Ion Pillat), se precizează că Ilie Niculescu-Dorobanțu a murit în 1943, locuind retras și singur într-un apartament pe care și-l amenajase la demisolul clădirii după ce imobilul fusese afectat de cutremurul din 1940.

Concept și autor pagină, prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu

O caracteristică de bază a istoriei noastre medievale o constituie lupta comună a tărilor pentru independentă, ilustrată strălucit de actiuni ale unor domnitori ca Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Astfel de actiuni, deşi de mai mică amploare vom avea de consemnat şi în secolul al XVII-lea, una dintre acestea, cea mai importantă, fiind legată de numele celui ce s-a dorit continuatorul Viteazului, Mihnea-Mihail voievod; actiunea sa curajoasă s-a desfăturat la începutul celei de-a doua jumătqti a secolului al XVII-lea, în condiţii deosebit de dificile pentru ţările noastre, cîn8 în sud-estul Europei îşi disputau întîietatea patru mari puteri: Turcia şi Polonia, aflate în declin, Austria şi Rusia, în plină ascensiune, iar ţările române slăbiseră datorită creşterii obligaţiilor faţă de Poartă, scăderii autorităţii domneşti, luptelor între partidele boiereşti, aservirii tărănimii, reducerii armatei.

Gheorghe Rakoczi al II-lea

După cum este cunoscut, o primă aliantă antiotomană a ţărilor române în a doua jumătate a veacului al XVII-lea o constituie aceea dintre Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei, Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti şi Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei. Încheiată iniţial în scopul înăbuşirii răscoalei seimenilor din Ţara Românească, la 1655, alianţa celor trei domnitori s-a transformat într-o coaliție antiotomană, exprimată şi cu ocazia campaniei din Polonia, ce a avut loc în anul 1657. Nu se poate nega faptul că o cauză a acestei expeditii revine ambiției personale a lui Gheorghe Rakoczi al II-lea de a ocupa tronul Poloniei. Campania a avut însă şi un puternic caracter antiotoman, datorat faptului că Polonia era atunci un aliat fidel Porţii¹. Prezenţa lui Gheorghe Rakoczi al II-lea pe tronul Poloniei ar fi însemnat o considerabilă lărgire a frontului antiotoman. Dar Turcia intervine de partea regelui polonez, solicitînd hanului să trimită trupe. O armată de 80 000 de tătari² (după alte surse, 150 000³) intră în Polonia, înfrîngînd oastea tărilor române. Acest fapt va avea urmări negative pentru coalitia românească. Turcia va căuta să profite de situatia creată, pentru a înlocui pe cei trei cîrmuitori şi pentru a dezorganiza astfel blocul antiotoman al ţărilor române, căci, aşa cum arată cronica „peste voia turcilor era această înălţare a lui Racoţii … şi împreunarea lui cu aceste două domnii, de Moldova şi de Ţara Românească”⁴ şi, de aceea, „au pus gînd rău pre Racoţii şi pre aceste două domnii”⁵. Ca urmare, sub presiunea Turciei, la 1 noiembrie 1657, dieta Transilvaniei alege ca principe în locul lui Rakoczi pe Francisc Rhedey⁶. A fost o domnie de scurtă durată, căci Rakoczi îşi va lua tronul la 3 ianuarie 1658⁷. În Moldova şi Ţara Românească, turcii instalaseră domni noi, consideraţi fideli, în persoana lui Gheorghe Ghica şi Mihnea al III-lea Radu⁸. Era această schimbare atît dovada nemulţumirii Sublimei Porti pentru campania din Polonia, cît şi dorinţa marilor dregători de a avea linişte în ţările române, în vederea războiului pe care-l pregăteau împotriva Venetiei⁹.

Mănăstirea Radu Vodă, București 1879

Paul de Alep, Jurnal de Călătorie în Moldova și Valahia

Noul domn al Ţării Romăneşti, spune Cronica, „s-au aşezat aici, în scaun la Bucureşti”¹⁰. De altfel, numeroşi domnitori anteriori lui folosiseră oraşul de pe Dîmbovita ca reşedintă domnească. Voievozi ca: Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, Laiotă Basarab cel Tînăr, Vlad Călugărul, Mihnea cel Rău, Radu de la Afumaţi, Mircea Ciobanul, Petru cel Tînăr, Alexandru al II-lea, Mihai Viteazul stătuseră mai mult în Bucureşti¹¹. O importantă dezvoltare cunoscuse oraşul sub domnia lui Matei Basarab, lucru dovedit de descrierile făcute de călătorii Petru Bogdan Baksic, în 1640¹², şi Paul de Alep, în 1657¹³. Mult timp petrecuse la Bucureşti şi Constantin Şerban, care, la vestea venirii lui Mihnea, luase hotărîrea de a arde oraşul, pentru ca „atunci cînd va veni noul domn, acesta să nu fie în stare să găsească vreun loc unde să-şi aşeze scaunul său”¹⁴. De altfel, Paul de Alep numeşte, în 1657, Bucureştiul „vestita reşedință a domnilor din timpurile cele mai vechi”¹⁵, iar Evlia Celebi, în 1659, vorbeşte de „marele oraş Bucureşti, capitala Ţării Romăneşti”¹⁶, în timp ce Tîrgovişte este considerată „a doua capitală”¹⁷.

Încă de la începutul domniei sale, Mihnea al III-lea acţionează pentru pregătirea îndrăzneţului său plan de răscoală antiotomană. Astfel. în timp ce, pe față, se arăta supus turcilor, „den inimă gîndea să se scoale cu arma asupra turcilor, să-i bată”¹⁸.

Mănăstirea Radu Vodă București 1856, acuarelă

Mihnea îşi stabileşte reşedința la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti, pe care o fortifică¹⁹. La 30 mai 1658 îşi schimbă numele în Mihai, fiind încoronat la Bucureşti, de către patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei, după obiceiul împărătesc bizantin²⁰. Prin schimbarea numelui în Mihai, noul domn voia să sugereze, desigur, reînvierea lui Mihai Viteazul; încoronarea sa după ritul împăraţilor bizantini dovedeşte existenta unui alt vis al lui Mihnea, acela al refacerii Bizanţului, prin eliberarea de sub ocupaţia otomană²¹.

Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei

Urmîndu-şi planul său, noul domnitor ia o serie de· măsuri pentru întărirea ţării. Se preocupă de înviorarea vieţii economice²². Caută întărirea autorităţii domneşti, prin remanierea divanului, mai aţes după trădarea marii boierimi în 1658: „ş-au pus pre voia sa boieri”²³. Mihnea doreşte şi sprijinul bisericii. El asigură terminarea construirii Mitropoliei din Bucureşti, a cărei sfinţire are loc la 6 iunie 1658, cu participarea patriarhului Antiohiei, Macarie²⁴. Domnitorul întreţine strînse legături cu clerul ortodox din Balcani²⁵. Pe plan intern, caută redresarea finanţelor țării, prin răscumpărări silite din rumânie²⁶. Măsura avea un dublu scop: pe de o parte obţinerea sumelor de răscumpărare şi creşterea numărului contribuabililor pentru umplerea vistieriei, pe de altă parte, folosirea celor răscumpăraţi pentru întărirea armatei. Mihnea-Mihail întăreşte capacitatea de apărare a Ţării Româneşti, folosind ca pretext fată de turci pericolul pe care-l reprezenta pentru el Constantin Şerban²⁷: „gătire mare făcea: tunuri, erbării şi dorobanţi… îi îndrepta pe la steaguri, făcînd căutări tuturor slujitorilor ţărăi”²⁸; „alese din neamul dorobănţesc de puse capete mari peste tot”²⁹. Oastea, alcătuită din curteni, slujitori, mercenari, ajunge la 30 000 de oameni³⁰. În programul său militar, voievodul urmăreşte şi întărirea artileriei, fapt pentru care păstrează cele 53 de tunuri introduse în ţară atunci cînd paşa de Silistra îl ajutase la obţinerea tronului³¹. În iunie 1658 sînt restituite, la solicitarea sa, adresată lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, cele trei tunuri pe care Constantin Şerban le luase cu el cînd se retrăsese în Transilvania³². Se adaugă comenzile de armament făcute de domnitor la Sibiu³³. În fine, se construiesc importante fortificaţii, după cum arată o cronică turcească: „şi-a aşezat caiaua în locuri greu de trecut şi în munţii Transilvaniei şi a pus să se sape şanţuri în cele patru părţi ale Tîrgoviştei”³⁴. Mihnea caută, de asemenea, să întreţină bune relaţii cu celelalte două ţări române. Are legături strînse cu negustorii români şi saşi din sudul Transilvaniei, aceştia beneficiind de privilegii în Ţara Românească³⁵. Relaţii bune se stabilesc, încă din primăvara anului 1658, şi cu principele Ardealului, Gheorghe Rakoczi al XI-lea. Astfel, are loc un schimb de scrisori între cei doi conducători, prin intermediul lui Petru Rhedey³⁶. Totodată, Mihnea-Mihail caută să-l susţină la Poartă pe Rakoczi, ceea ce-i atrage domnitorului muntean suspiciunea Turciei³⁷.

Domnitorul Gheorghe Ghica

Legăturile între domnitorul Ţării Româneşti şi principele Transilvaniei ies la iveală cu prilejul expediţiei otomane împotriva lui Rakoczi, în vara anului 1658. Mihnea, deşi aflat în tabăra turcească, după cum arată cronicarul Radu Popescu, era „ajuns cu Racoţii… să stea împotriva turcilor, şi avind în gîndul său această ţintă, cînd vrea să treacă pe la Teleajen, atunci şi-au arătat gîndul lui boierilor şi căpeteniilor, îndemnîndu-i să taie pe turci şi pe tătari”³⁸. Dar boierii se opun şi, mai mult, informează pe turci despre intenţiile lui Mihnea. Domnitorul reuşeşte cu greu să înlăture bănuielile turcilor şi execută pe boierii trădători: vistierul Pîracu, postelnicul Istratie, banul Preda Brîncoveanu, aga Preda Bîrsescu, căpitanul de roşii Vintilă, vătaful Badea³⁹. El este nevoit să amîne acţiunea antiotomană şi se vede forţat să participe la campania din 1658, împotriva lui Rakoczi⁴⁰. Însuşi ambasadorul Veneţiei la Viena arăta că domnul muntean a fost determinat de împrejurări să se alăture turcilor⁴¹. Mihnea însuşi consideră necesar să se justifice sibienilor pentru participarea lui la expediţie: „fiind şi noi sub porunca împăratului, într-alt chip nu am avut cum face, ci ne-au căutat a veni şi noi. De care lucru nu am pohtit, să vedem lucruri ca acesta, căci cine se bucură la casa vecinului cînd vede arzîndu-i, iar mîine ori poimîine arde casa lui7”⁴². De altfel, Mihnea se arată dornic să se întoarcă în Ţara Românească încă înainte de încheierea expediţiei în Transilvania, ceea ce determină un conflict între el şi paşa de Silistra⁴³. Întors în ţară, domnitorul continuă pregătirile sale împotriva Sublimei Porţi. Politica sa în această perioadă este foarte bine sesizată de către autorul Letopiseţului Cantacuzinesc: „Ce gîndise asupra turcilor nu mai părăsise, ci mai virtos se întărise. Strîngînd oşti de iznoavă şi cu meşteşug mare, două lucruri făcea: cătră Racoţii Gheorghie craiul scria cărţi să vie oşti ajutor, iar cătră turci plecăciune mare făcea. Şi lua bani cu împrumut de la turci. Şi încă i-au chemat cu rugăciune, de au venit la dînsul aici în ţară”⁴⁴. Cu banii obţinuţi ca împrumut de la turci, Mihnea-Mihail şi-a întărit în continuare armata. Pentru a evita o nouă trădare a boierimii, unii mari boieri sînt executaţi în vara anului 1659. Cad acum: vornicul Radu Cîndescu, spătarul Udrişte, clucerul Buicescu, stolnicul Radu Fănăşanu, postelnicul Panciu Pîrîianu, comisul Badea Comăneanu, clucerul Stroe Bîrsescu, căpitanul Vasile Cîmpineanu⁴⁵.

București secolul XVII – București 1689

O coordonată de bază a politicii lui Mihnea-Mihail, care aminteşte de aceea a marelui său înaintaş, a fost dorinţa de a asigura încadrarea tuturor ţărilor române în frontul antiotoman. Încă din toamna anului 1658 se încercase stabilirea unei înţelegeri cu principele de atunci al Ardealului Acaţiu Borcsoi⁴⁶ şi cu domnul Moldovei, Gheorghe Ghica⁴⁷, dar rezultatele nesatisfăcătoare ale acestor acţiuni îi dovediseră că nu putea conta, în planurile sale, pe cîrmuitorii de atunci ai celorlalte ţări surori. De aceea, atunci cînd Gheorghe Rakoczi al II-lea va relua tronul Transilvaniei, domnul Ţării Româneşti se va orienta ferm spre o înţelegere cu acesta, care să prevadă şi aducerea unui domn favorabil la scaunul Moldovei. De un real folos în încheierea alianţei cu Rakoczi i-a fost Ioan Kemeny, nobil ardelean căzut prizonier la tătari în campania din Polonia din 1657. Acesta, eliberat cu sprijinul lui Mihnea din robia tătară va fi folosit ca intermediar între domnitorul Ţării Româneşti şi principele Transilvaniei⁴⁸. Prin el, Mihnea l-a înştiintat pe Rakoczi „că este tovarăş împotriva turcilor cu dînsul”⁴⁹. Ca urmare a acestei acțiuni s-a încheiat, la 4 octombrie 1659, la Tîrgu-Mureş, un tratat semnat de Gheorghe Rakoczi al II-lea, cei doi plenipotenţiari ai lui Mihnea şi Gabriel Thomassy, vicarul apostolic al Moldovei, în următorii termeni: „Să fie între cei doi domni vecini pace eternă şi indisolubilă. Amîndoi să fie prietenilor prieten şi duşmanilor duşman. Se vor ajuta reciproc cu arma”⁵⁰. La cîteva zile după aceasta, după cum relatează cronicarul Georg Kraus „Rakoczi trimise numeroase solii în Ţara Românească la Mihnea vodă, şi-l înduplecă să vină cu întreaga sa oştire la Rucăr… Făcură un legămînt pe viată şi pe moarte”⁵¹. Mihnea-Mihail prin actul dat la Rucăr, la 15 octombrie 1659, data întîlnirii lui cu Rakoczi, confirmă înţelegerea de la Tîrgu-Mureş⁵². Cei doi hotărăsc, totodată, ca scaunul Moldovei să fie ocupat de Constantin Şerban⁵³. Pentru aceasta, arată cronica „rîndui Racoții pe Costandin-vodă să meargă cu oşti în Moldova, să scoată pe Ghica-vodă… Mihnea-vodă trimise pe Gheorghe Băleanul în Moldova cu putină oaste, ajutoriu lui Costantin-vodă”⁵⁴. Constantin Şerban, în schimbul ajutorului primit, a făgăduit să asigure integrarea Moldovei în coaliţia antiotomană⁵⁵.

Vizirul Mehmet Köprülü

Prin încheierea aliantei antiotomane între Mihnea şi Rakoczi şi prin impunerea pe tronul Moldovei a lui Constantin Şerban, frontul antiotoman al celor trei ţări române s-a refăcut în toamna anului 1659, dar pentru scurt timp. În vederea acţiunii antiotomane pe care-o pregătea, Mihnea-Mihail desfăşoară şi o susţinută activitate diplomatică, în parte de comun acord cu Rakoczi, pentru a obţine sprijinul celor interesaţi în lupta împotriva Porţii. Domnul român are, întocmai ca Mihai Viteazul, strînse legături cu popoarele ortodoxe din Balcani, aflate sub jugul otoman: grecii, sîrbii, bulgarii, recrutînd totodată dintre ei ostaşi pentru armata lui⁵⁶. Întreține corespondenţă cu cazacii care-i făgăduiesc ajutor⁵⁷. Caută o întelegere cu marele han⁵⁸ şi cu Polonia⁵⁹. Exploatează neînţelegerile de la Constantinopol, dintre sultana-mamă şi vizirul Köprülü⁶⁰, are legături cu răscoala din Asia Mică⁶¹. Pentru obţinerea sprijinului papei, încurajează pe catolicii din Ţara Românească: reclădeşte mănăstirea din Tîrgovişte, dăruindu-i sate şi moşii, cheamă în ţară pe arhiepiscopul Petru, pentru a o reorganiza, acordă privilegii mănăstirii din Cîmpulung⁶². Se adaugă soliile purtate la Viena, Veneţia şi Roma. În vara anului 1658, plecînd din Bucureşti, Gabriel Thomassy duce solia lui Mihnea, întărită cu o scrisoare de recomandare din partea lui Rakoczi⁶³, la Veneţia⁶⁴, Roma⁶⁵ şi Viena⁶⁶. O nouă solie a lui Mihnea-Mihail, de asemenea întărită printr-o scrisoare a principelui ardelean⁶⁷, este purtată de călugărul Grigore de la Lipovăţ, în 1659, la Viena⁶⁸, Veneţia⁶⁹ şi Roma⁷⁰.

Dar puterile creştine nu erau dispuse să sprijine coaliţia antiotomană a ţărilor noastre. Astfel că, în toamna anului 1659, ca şi în alte momente importante ale istoriei noastre, românii vor trebui să se bazeze doar pe forţele lor. Şi de data aceasta ei vor avea de făcut faţă unor oşti inamice superioare numeric, trimise de o Turcie aflată în perioada maximei ei expansiuni teritoriale, completate cu trupe tătărăşti.

Letopiseţul Cantacuzinesc

În toamna anului 1659, domnul muntean consideră că sînt îndeplinite condiţiile pentru punerea în aplicare a îndrăzneţului său proiect. Campania antiotomană a românilor începe prin obţinerea unor succese. Încă de la jumătatea lunii septembrie 1659 Mihnea-Mihail ucisese, întocmai cum făcuse cu 65 de ani în urmă Mihai Viteazul, pe creditorii şi ostaşii turci din Bucureşti şi Tîrgovişte⁷¹. Apoi, poruncind ostaşilor de la graniţă să nu permită ieşirea turcilor din ţară, domnitorul execută pe otomanii de pe teritoriul Munteniei⁷². Sînt ucişi, în total, circa 10000 de musulmani, luîndu-li-se, totodată, şi averile⁷³. Astfel că, la trecerea lui prin ţară, la sfîrşitul lunii noiembrie 1659, călătorul turc Evlia Celebi va vedea de-a lungul drumului său „o mulţime de cadavre de ale mahomedanilor”⁷⁴. Apoi, întocmai ca şi Viteazul în 1594, şi beneficiind şi de un mic ajutor din partea lui Rakoczi, care, după cum arată cronica „trimise ajutor Mihnii pe Gorund, căpitanul nemţilor, cu o seamă de unguri”⁷⁵, Mihnea-Mihail atacă oraşele controlate de otomani pe ambele maluri ale Dunării: Giurgiu, Brăila, Hîrşova⁷⁶, Silistra, Rusciuc, Nicopole, Orşova, Vidin, Cladova⁷⁷.

La 23 noiembrie 1659, Mihnea-Mihail obţine strălucita victorie de la Frăţeşti împotriva paşalelor de Rumelia şi Silistra şi a unui corp de tătari. Bătălia de la Frăţeşti este, în acelaşi timp, o importantă luptă antiotomană cîştigată, ultima din secolul al XVII-iea, dar şi o dovadă a calităţilor strategica-militare deosebite ale domnitorului român. Trupele inamice au fost mai întîi atrase într-un loc mlăştinos, închis, unde oamenii lui Mihnea-Mihail, cum arată Letopiseţul Cantacuzinesc, „îi loviră fără veste şi foarte rău i-au tăiat. Şi cîţi scăpară, i-au gonit pînă în tabără. Turcii se îngrijară foarte”⁷⁸.

București începutul secolului XVIII – anii 1710

Principele Ioan Kemeny

Dar, aproape în acelaşi timp cu strălucita victorie a lui Mihnea-Mihail, aliaţii săi din celelalte două ţări române suferă înfrîngeri decisive. Constantin Şerban pierde tronul Moldovei, fiind învins, la Ciuc, pe Baklui, în ziua de 21 noiembrie 1659, de către o armată tătărască venită şi cu ajutor polonez, pentru a-l înscăuna pe Ştefăniţă Lupu. După îndeplinirea misiunii lor în Moldova, tătarii pornesc spre Ţara Românească, pentru a-l instala domn la Bucureşti pe Gheorghe Ghica⁷⁹. In aceeaşi zi de 21 noiembrie 1659, Rakoczi, fiind înfrînt de către paşalele de Buda şi Timişoara la Poarta de Fier a Transilvaniei⁸⁰, este nevoit să se retragă, iar turcii pun din nou principe pe Acatiu Barcsoi⁸¹. Ştirile acestea îi parvin lui Mihnea-Mihail chiar după victoria de la Frăţeşti. După cum spune cronica, „peste noapte veni veste neagră Mihnii, că au bătut turcii pre Racoţii craiul şi pe Costandin-vodă aşijderea… Că turcii erau mulți şi tătarii încă veneau cu Ghica-vodă”⁸². În situaţia creată, Mihnea nu poate fructifica succesul obţinut la Frăţeşti, deoarece înfrîngerile celor doi aliaţi duceau, practic, la înconjurarea Ţării Româneşti. Domnitorul este nevoit să se retragă mai întîi la Tîrgovişte, unde plănuia să reziste⁸³, dar, din cauza unei noi trădări a boierimii, Mihnea trebuie să treacă munţii în Transilvania⁸⁴. Tot aici se retrăsese, în cele din urmă, şi Constantin Şerban⁸⁵. La Sibiu, Mihnea-Mihail ia legătura cu Rakoczi, pentru a obţine ajutorul necesar încercării de a-şi recăpăta tronul⁸⁶. Din păcate însă, principele ardelean nu era în măsură să-i acorde vreun sprijin⁸⁷. Tot de aici, din Transilvania, Mihnea trimite, în ianuarie 1660, un sol la Varşovia, la regele polon, pentru a cere ajutor⁸⁸, dar tot fără rezultat. La începutul lunii aprilie 1660, Mihnea-Mihail, fostul domnitor al Tării Româneşti, urmaş demn, în vorbă şi faptă, al lui Mihai Viteazul, se stingea, la Satu-Mare, în împrejurări neclare, probabil otrăvit de către Constantin Şerban⁸⁹. In vara anului 1660 este înfrîntă definitiv şi rezistenţa lui Rakoczi, în urma luptei de la Floreşti⁹⁰. Aceeaşi soartă o are şi ridicarea la luptă a lui Ioan Kemeny, noul principe al Ardealului, în 1661⁹¹. Se încheia astfel, înfrintă, campania antiotomană a ţărilor române. Cauzele înfringerii sînt mai multe. Una dintre ele este neaderarea la coaliţia antiotomană a ţărilor noastre a unora dintre domnitorii supuşi de turci: Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Ştefăniţă Lupu (în Moldova şi Ţara Românească), Francisc Rhedey şi Acţiu Barcsoi (în Transilvania). Este ilustrativă, pentru modul de a gîndi şi a acţiona al celor arătaţi, scrisoarea trimisă lui Rakoczi de către Grigore Ghica, în anul 1658: „Ştim şi noi că megeaşiia cea mai bună iaste de bine între ţări şi între mai marii ţărilor, şi cu dreaptă inimă a noastră am fi bucuroşi a trăi cu măria ta în priinţă bună… Însă, fiind robi unui stăpîn, dacă va zice purceade, noi cum am putea răspunde?”⁹². O altă cauză este aceea că, în această vreme, Turcia, sub viziru Köprülü, reuşeşte o perioadă de redresare, ceea ce uşurează intervenţia sa împotriva ţărilor române. În acelaşi timp, românii au trebuit să facă faţă singuri luptei, ei nefiind în nici un fel ajutaţi de puterile creştine la care au făcut apel. Nici situaţia internă a acestor ţări nu era dintre cele mai favorabile. Forţa lor militară scăzuse, autoritatea domniei era mai mică, iar calităţile lui Mihnea al III-lea Mihail, Gheorghe Rakoczi al II-lea şi Constantin Şerban nu erau aceleaşi cu ale lui Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul.

Dar meritele acestor domnitori, între care un rol de prim ordin revine lui Mihnea-Mihail, sînt incontestabile. Acţiunea lor a arătat că solidaritatea ţărilor române în lupta pentru independenţă oferea posibilitatea unei rezistenţe îndelungate împotriva turcilor, a menţinut trează ideea luptei antiotomane unite a ţărilor noastre. Acţiunile întreprinse de Mihnea al III-lea Mihail s-au modelat adesea după tradiţia politică pe care o crease fapta lui Mihai Viteazul. Mihnea-Mihail i s-a vrut urmaş; şi chiar dacă el nu s-a ridicat la înălţimea ilustrului său înaintaş, acţiunea sa rămîne ca un act de mare cutezanţă, ca o pagină de eroism, în zbuciumata şi îndelungata istorie a poporului nostru.

A consemnat pentru dumneavoastră Alexandru-Nicolae Tomescu.

Note:

1. Călători străini despre țările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976, p. 337 (în continuare, Călători străini…).
2. Popescu, R., Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ediţia C. Grecescu. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1963,p.116-117.
3. Guboglu, M., Cronici turceşti privitoare la istoria țărilor române, vol. II, Bucureşti, 1974, p. 173.
4. Costin, M., Letopisețul Moldovei de la Aron-vodă încoace, în „Opere”, ediţia P. P. Panaitescu, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 183-184.
5. Ibidem, p. 182-183.
6. Pavelesco, E., George II Rakoczi, prince de Transylvanie (1648-1660). Essai sur sa politique exterieure, Iaşi. 1924, p. 106.
7. Mimea, I. Contribuțiuni la domnia lui Constantin-vodă Şerban, în „Comunicări ale Institutului de istorie Al. D. Xenopol”, Buletin nr. 1, Iaşi, p. 28-29.
8. Costin, M., op. cit., p. 187.
9. Malmet, M. A., Cronici turceşti privind țările române, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 113-114.
10. Istoria Ţării Româneşti 1290-1690 (Letopisețul Cantacuzinesc), ediţia C. Grecescu şi P. Simionescu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1960, p. 132 (în continuare, Istoria Ţării Româneşti…).
11. Giurescu C. C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 50-64.
12. Călători străini…, vol. V. p. 216-218.
13. Ibidem, val. VI, p. 226-229.
14. Ibidem, p. 227.
15. Ibidem, p. 226.
16. Ibidem, p. 707.
17. Ibidem, p. 725.
18. Istoria Ţării Româneşti…, p. 131.
19. Ibidem, p. 132.
20. Călători străini…, voi. VI, p. 262-265.
21. Ciorănescu, Al., Domnia lui Mihnea al II-lea (Mihail Radu), în „Buletinul Comisiei istorice a României”, YJV, 1935, p. 121 (în continuare, Domnia…).
22. Popescu, M. M., Beldeanu, A. N., Mihnea al III-lea, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 51-65.
23. Costin, M., op. cit., p. 169.
24. Călători străini… vol. VI, p. 265-266.
25. Popescu, M. M., Beldeartu, A. N., op. cit., p. 70-71.
26. Ciorănescu, Al., Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (Mihnea al III-lea), în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, XIII, 1934, p. 180, nr. CCXVIII (în continuare Documente…).
27. Lehr, Lia., Mihnea al III-lea (Mihail al III-lea Radu) (1658-1659), în „Studii”, XXVI, 1973, nr. 6, p. 1164.
28. Popescu, R., op. cit., p. 119.
29. Istoria Ţării Româneşti, p. 132.
30. Ciorănescu, Al., Domnia…, p. 121.
31. Călători străini…, vol. VI, p. 1265.
32. Ibidem.
33. Ciorănescu, Al., Documente… ,p. 160-171. nr. CCIV. CCVIII, CCIX.
34. Gublogu, M., op. cit., p. 308.
35. Neeteş, Şt., Domni din Principatele Române pribegi în Transilvania în veacul XVII, Cluj, 1934, p. 33-34.
36. Şincai, Gh., Cronica românilor, vol. m, Bucureşti, 1886, p. 115.
37. Ibidem.
38. Popescu, R., op. cit., p. 121-122.
39. Istoria Ţării Româneşti, p. 134.
40. Ibidem, p. 135-136.
41. Rădulescu-Zoner, S., Diplomația europeană şi lupta pentru neatîmarea lui Mihnea al III-lea, în „Magazin istoric”, an II, nr. 7-8, 1968, p. 85-86.
42. Iorga, N., Noi acte româneşti din Sibiu în „Analele Academiei Române”, Nem., Secţ., Ist., S. II, t. VII, 1927, p. 126-127.
43. Mehmet. M. A., op. cit., p. 123.
44. Istoria Ţării Româneşti, p. 136.
45. Ibidem, p. 137-138.
46. Neeteş, Şt., op. cit., p. 31.
47. Iorga, N., Steagul lui Mihnea-vodă Radul în Muzeul istoric din Belgrad, în „Analele Academiei Române”, Nem. Secţ. Ist., S. II, t. XXXVI, 1913-1914, p. 537-539.
48. Mehmet, M. A .. op. cit., p. 126-127.
49. Costin M., op. cit., p. 193.
50. Neeteş. Şt., op. cit., p. 38-39.
51. Kraus, G., Cronica Transilvaniei (1608-1665), ediţia G. Duvinckevici şi E. Reus Mîrza, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965, p. 306.
52. Neeteş, Şt., op. cit., p. 39.
53. Costin, M .. op. cit., p. 193-194.
54. Popescu, R.. op. cit., p. 124.
55. Neeteş, Şt., op. cit., p. 22-23.
56. Ciorănescu, Al., Domnia … , p. 114.
57. Ibidem, p. 114-115.
58. Ibidem, p. 115.
59. Lehr, Lia., op. cit., p. 1167.
60. Ciorănescu, Al., Domnia… , p. 115-116.
61. Ibidem, p. 116.
62. Ibidem, p. 124.
63. Idem, Documente… , p. 45. nr. XIII.
64. Ibidem, p. 43-45. nr. XII.
65. Ibidem, p. 59-61. nr. XXX.
66. Ibidem, p. 86, nr. LXIX.
67. Ibidem, p. 94-95. nr. LXXXI.
68. Ibidem, p. 89-92, nr. LXXIV şi LXXVIII.
69. Ibidem, p. 92-94, nr. LXXX.
70. Ibidem, p. 104-105, nr. XCV.
71. Călători străini…, voi. VI. p. 468.
72. Ibidem.
73. Ibidem, p. 342.
74. Ibidem, p. 465.
75. Istoria Ţării Româneşti, p. 140.
76. Costin. M., op. cit., p. 194-195.
77. Călători străini…, vol. VI, p. 469.
78. Istoria Ţării Româneşti, p. 141.
79. Mehmet, M. A., op. cit., p. 124-125.
80. Kraus, G., op. cit., p. 308-310.
81. Guboglu, M., op. cit., p. 273.
82. Istoria Ţării Româneşti, p. 141.
83. Ibidem.
84. Ibidem.
85. Costin, M., op. cit., p. 203.
86. Kraus, G., op. cit., p. 303.
87. Şincai, Gh., op. cit., voi. m. p. 128.
88. Ciorănescu, Al., Documente… , p. 153, nr. CXCIII.
89. Kraus, G., op. cit., p. 332.
90. Istoria Ţării Româneşti, p. 142-144.
91. Popescu, R., op. cit., p. 129.
92. Iorga, N., Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1902, p. 55–56. nr. LIV.

Vila Nicolae Malaxa este amplasată pe un teren de colţ la intersecţia străzilor Aleea Alexandru şi Ermil Pangrati şi face parte din Lotizarea Filipescu, una dintre cele mai ample şi coerente ansambluri urbanistice şi arhitecturale ale oraşului.

În martie 1912, Alexandru I. Filipescu, proprietarul unui mare teren de pe Şoseaua Jianu nr. 18-20, astăzi bulevardul Aviatorilor, înainta spre aprobare comisiei tehnice a primăriei un plan de parcelare al terenului semnat de arhitectul belgian O. Van Rysselberghe. Planul este aprobat la 16 aprilie 1912.

Anul începerii construcţiei clădirii nu a putut fi încă stabilit, totuşi silueta vilei poate fi descoperită în fotografia aeriană a Lotizării Filipescu, realizată la începutul anilor ’20.

Clădirea de la numărul 38 a fost ridicată după planurile arhitectului Petre Antonescu pentru inginerul şi industriaşul Nicolae Malaxa. După instaurarea regimului comunist, vila va deveni proprietatea statului prin naţionalizare. În 1990, in imobil va funcţiona sediul Fundaţiei Culturale Române, iar din 2003 până în prezent, în urma reorganizării fundaţiei, se va înfiinţa şi îşi va desfăşura lucrările Institutul Cultural Român.

Prin volumetria propusă, Petre Antonescu valorifică poziţia de colţ a terenului: un turn monumental constituie capătul de perspectivă atât al Aleii Alexandru cât şi al străzilor Pangrati şi Rabat. Demersul arhitectului este acelaşi ca şi în cazul vilelor precedente: o volumetrie compusă din asamblarea mai multor pavilioane scoase în rezalit având diferite înălţimi şi gabarite, acoperişuri înalte cu streaşini late, arhitectul propunând şi diferenţe de jumătăţi de nivel între corpuri. Totuşi, simplificarea unor detalii de arhitectură, unele rezolvări funcţionale, relaţia spaţiul privat – spaţiul urban, sunt tratate mai modern, trădând realizarea mai târzie a clădirii. Rezolvarea intrării în casă, care se face direct din stradă, demonstrează atitudinea mai urbană a arhitectului, caracteristică anilor ’20.

Plastica faţadelor este mult mai epurată faţă de lucrările precedente: un soclu înalt până la nivelul glafurilor ferestrelor din parter, placat cu piatră de talie din cariera de la Albeşti (Câmpulung), un registru al ferestrelor din parter delimitat de un glaf din piatră în partea inferioară şi o profilatură rotunjită în partea superioară. Turnul de colţ, tratat auster, prezintă pe toate laturile, numai la partea superioară, imediat sub streaşină o înşiruire de ferestre rotunjite, a căror ancadramente din ciubuce sunt similare cu cele folosite de Petre Antonescu la ferestrele din registrul superior de la banca Marmorosch Blank 1915 – 1923, de pe strada Doamnei, o lucrare începută probabil înaintea celei de faţă.

Faţada dinspre curte nu prezintă profilaturi. Elementul principal îl constituie logia deschisă către grădină cu arcade în plin cintru susţinute de coloane robuste cu capiteluri stilizate şi bolţi în cruce despărţite de arce dublou, o preluare a logiilor de la palatele Cantacuzine şi Brâncoveneşti.

Planul vilei este special. Clădirea este astfel concepută încât toate camerele sunt grupate în jurul unei mari săli de expoziţie desfăşurată ca înălţime pe două nivele. Astfel, prin vestibulul şi galeria de la parter se poate fie urca la etaj pe o scară monumentală din lemn sau se poate intra printr-un hol în sala de expoziţie sau în biroul prelungit cu un spaţiu amenajat pentru bibliotecă. Din sala de expoziţie care avea şi funcţia de salon al vilei, se putea intra în sufragerie. Aceasta era legată printr-un oficiu de cămară şi de scara care ducea la demisol la bucătăria casei şi la alte spaţii de serviciu. Pe latura de nord-vest a casei, funcţiona un apartament format din două dormitoare, un budoar, dressing şi baie, prelungit printr-o logie către grădină. Apartamentul comunica şi cu sala de expoziţii. La etaj în lateralele sălii de expoziţie erau prevăzute încă două apartamente.

Sala de expoziţie gândită şi ca spaţiu pentru concerte având o mică scenă în capătul opus intrării, prezintă o arhitectură foarte eclectică. Pe de o parte peretele despărţitor între sală şi hol placat integral cu onyx de culoare ocru prezintă trei arcade în plin cintru tratate foarte modern fără ancadramente, pe de altă parte pereţii laterali ai sălii sunt ritmaţi de coloane adosate cu fusurile canelate şi capiteluri ionice, integral din bronz. Plafonul este conceput a fi un mare luminator de sticlă desfăşurat pe toată încăperea prevăzut cu un sistem de brise-soleil din plăcuţe subţiri de alamă, un design foarte modern pentru epoca respectivă. Holurile de la parter şi sala de expoziţie mai păstrează încă pardoseală originală din marmură de culoare bej cu venaturi roşietice. Un element cu totul special în parter probabil cerut de comanditar îl constituie uşa glisantă de intrare în birou, din bronz cu tăblii sculptate inspirată după Poarta Paradisului de la Baptisteriul din Florenţa. Casa scării ce adăposteşte scara din lemn formată din două rampe inegale este la etaj prevăzută pe cele trei laturi cu câte trei arcade semicirculare sprijinite de colonete subţiri din lemn sculptat cu capiteluri compozite şi fusuri canelate care susţin o calotă sferică, totul degajând o atmosferă orientală dar de o acurateţe remarcabilă.

Petre Antonescu

Vila Nicolae Malaxa este o creaţie mai târzie a arhitectului. Chiar dacă a fost concepută ca locuinţă, are monumentalitatea clădirilor publice realizate de Petre Antonescu şi poate fi considerată un exemplu de tranziţie în evoluţia stilului romănesc din perioada imediată după Primul Război Mondial. Modernitatea şi epurarea exteriorului contrastează cu discursul eclectic al compoziţiilor neoromâneşti din interior. Astfel folosirea cupolei pe pandantivi şi a stâlpilor din lemn sculptaţi pentru casa scării contrastează cu modernitatea limbajului arhitectural a unor pereţi placaţi integral cu piatră sau a arcadelor fără ancadramente, a capitelurilor stilizate a coloanelor de la etaj, din sala pentru expoziţii.

Sursa documentare:  https://www.icr.ro/roma/istoricul-cladirii.

Prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu.

Maestrul Constantin I. Nottara, a avut la sfârşitul veacului al XIX-lea, un rol esenţial în dezvoltarea instituţiei teatrale din România, devenind Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti. Profesor la Conservatorul de Artă Dramatică şi Lirică, regizor şi director de scenă, în cei 60 de ani de carieră, interpretând peste 700 de roluri, majoritatea de compoziție. A ridicat arta actorului la nivelul marilor interpretări europene, putând sta oricând alături de actori ca: frații Delaunay, C. Coquelin, Marcel Got, Mounet Soully, Worms, Ermete Novelli şi alții.

De origine greacă, provenind dintr-o veche familie bizantină, care în urmă cu sute de ani a luptat în cruciadele creştine şi care de-a lungul timpului a adus contribuţii însemnate culturii europene, a moştenit un caracter vertical şi o înaltă ţinută morală. În acelaş timp, greutăţile cu care s-a confruntat, rămânând fără ambii părinţi în perioada adolescenței și fiind numit la un moment dat tutore al surorii sale mai mici, Maria, i-au adus o maturizare timpurie.

În ceea ce priveşte cariera artistică aleasă, putem spune că fără îndoială, mirajul spectacolului a pus stăpânire pe inima sa încă din copilărie. În notiţele sale povesteşte cu multă vervă despre această pasiune precoce. A asistat pentru prima oară, pe la cinci ani, la o scenetă – „Vicleimul”, jucată chiar la el acasă şi imediat după aceea, a încercat să reproducă totul împreună cu prietenii săi. Începând de la vârsta de 7 ani, jocurile sale erau mereu presărate cu fragmente din scenete sau mici creaţii, în care viitorul actor îşi asuma şi importanta funcţie de „regizor”. „Scena” era de obicei improvizată în grădină.

Tatăl său, Ion Nottara, consilier la Curtea de Conturi, urmărind să-i ofere o educație aleasă, l-a înscris la Pensionul „Libertatea”, iar mai apoi la Liceul „Sf. Sava”. Ar fi dorit ca fiul său să devină magistrat, după moda epocii. Mama sa, Elena Nottara (fostă Hagiopol), este evocată ca o vajnică ocrotitoare a pasiunii sale, deşi visa pentru el o carieră militară, în timp ce bunica paternă, susținea că cel mai potrivit ar fi fost să urmeze cariera ecleziastică a eruditului lor strămoş, patriarhul Hrisant Nottaras.

Micul Constantin avea o statură măruntă, dar robustă, cu ochi albaştri şi nas uşor acvilin. Fiind studios şi ascultător, singurele întâmplări păstrate în suflet din acei ani, sunt în exclusivitate legate de teatru. Într-una dintre cele mai îndepărtate amintiri, se afla alături de tatăl său, într-o lojă din noua clădire a Teatrului Național, urmărind fascinat coborârea uriaşului candelabru şi aprinderea lămpilor cu ulei de rapiţă. După moartea prematură a părinților săi, lucrurile se schimbă şi o dată cu ele şi personalitatea sa. Adolescentul are de luptat cu tutorele său, unchiul Iacovache, care nu-i înţelegea pasiunea pentru teatru. Astfel, tânărul Constantin a fost nevoit să recurgă la tot felul de „tertipuri”, de la „deghizamente” la ameninţări, ca să scape de vigilenţa unchiului şi să poată juca. De teamă să nu i se retragă responsabilitatea de „epitrop” al pensiei administrate, Iacovache se învoieşte cu „meteahna” nepotului că doar: „O să-ți servească poate, când s-o prezenta ocazia să joci teatru de societate, în vre-o reprezentație de binefacere […]”.

Pasiunea și tenacitatea sa înving, iar în anul 1875 este admis, la doar 16 ani, la Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa lui Ștefan Velescu, în timp ce era încă elev la Colegiul „Sf. Sava”. În iarna anului 1876 repetă cu trupa lui Mihail Pascaly, avându-l ca mentor şi jucând gratis ca „învățăcel”. Pascaly l-a apreciat pentru talentul nativ dar şi pentru că nu abandonase liceul, acesta considerând ca o condiție sine-qua-non a unui actor – cultura generală. Vara juca la „Grădina cu cai”, la „Steaua roșie”, la Teatrul „Valhala” sau în oricare altă grădină de vară bucureşteană. În urma examenului de la finele anului şcolar 1877, Prințul Ion Ghica care era Director General al Teatrelor, îl vede pe scenă şi intuindu-i talentul, îl angajează ca elev cu o leafă de 60 de lei pe lună în nou înființata „Societate dramatică”.

Ȋn scurt timp, datorită nu atât fizicului, cât efortului susținut, talentului și a expresivității remarcabile, ajunge să dețină majoritatea rolurilor principale ale Teatrului Național. La 24 de ani va fi trimis la Paris, la Teatrul L’Odeon, cu o scrisoare de recomandare semnată de Lahovary, care era pe atunci Ministrul Culturii. Acolo este acceptat să asiste la reprezentații, ba chiar i se oferă un loc pe lista celor ce vor avea rezervare tot restul vieții. Profund patriot, va reveni în țară aducând cu sine un „bagaj” complex al formării actoricești, idei novatoare, dar și conștiința marilor diferențe dintre Paris și București. Fiecare rol devine o provocare și o „școală”! Cu inteligență și perseverență, tot ce învață și experimentează, împarte generos cu colegii și studenții săi, fiind preocupat întreaga viață de perfecționarea artei scenice, dar și de „purificarea” repertoriului. Va lupta întotdeauna împotriva „producțiilor” comerciale, superficiale, chiar dacă acestea aveau succes la public, pentru a promova TEATRUL ADEVǍRAT, drame istorice sau sociale, tragedii și comedii și pe acei autori dramatici, ce aparțineau literaturii culte: Sofocle, Euripide, W. Shakespeare, V. Hugo, F. Schiller, A. P. Cehov, Al. Dumas, V. Alecsandri, I. L. Caragiale, Delavrancea, V. Eftimiu și alții. De asemenea, Maestrul Nottara a luptat cu prejudecățile epocii, pentru statutul social al actorului, pentru respectarea acestuia și pentru ridicarea profesiunii sale la rang de ARTǍ.

Maestrul Nottara în mijlocul foștilor săi studenți la Sărbătorirea a 20 de ani de la absolvirea Conservatorului (1933)

Memoriile lui Constantin I. Nottara consemnate prin anul 1925, precum și o parte din discursurile și articolele referitoare la diferitele personalități ale scenei românești cu care a colaborat în lunga sa carieră (Mihail Pascaly, Paul Gusty, Ion Brezeanu și alții), au fost adunate într-un manuscris în anul 1936 și publicate de Tatiana Nottara și Ioan Massoff sub titlul „Amintiri”. Cartea, relatează toate momentele decisive în care s-a întâlnit cu arta teatrală și felul în care a evoluat în cultivarea și dezvoltarea talentului său actoricesc înnăscut.

Inevitabil, drumul în teatru, nu lipsit de obstacole, s-a împletit cu drumul său în viață. A fost căsătorit mai întâi cu o colegă de scenă, Amalia Werner de care s-a despărțit, recăsătorindu-se în anul 1893 tot cu o actriță, Eleonora Bogdan (fostă Mateescu), care se afla și ea la a doua căsătorie. Au avut împreună un fiu, Constantin, care a moștenit dragostea pentru artă de la părinții săi, talentul muzical al mamei și marea capacitate de muncă a tatălui. Viitorul muzician a fost susținut de tatăl său, care a preferat un trai modest pentru a-i putea plăti fiului său studiile muzicale și călătoriile, cu atât mai mult cu cât traversau perioada zbuciumată a anilor primului război mondial. În acei ani s-au refugiat la Iași și în alte orașe din Moldova, unde a continuat să joace, dând adeseori spectacole de binefacere. Din corespondența păstrată, se desprinde un portret al omului obișnuit Nottara, grija pentru casa sa de pe str. Regală aflată în apropierea Teatrului Național, în care fusese instalat un ofițer german și starea generală marcată de deprimare.

Studiind manuscrisele și fotografiile aflate în Colecția C. I. și C. C. Nottara din cadrul Muzeului Municipiului București, putem observa venerația pe care a inspirat-o Maestrul familiei sale, colegilor de scenă, prietenilor și publicului.

Studenții și colegii de scenă, precum Paul Gusty, Ion Manolescu, Victor Eftimiu, George Storin și alții, povestesc în amintirile lor din lumea teatrului că Nottara avea o fire blândă, generoasă și iertătoare. Un exemplu în acest sens îl constituie divergențele pe care le-a avut cu Al. Davila, în perioada în care acesta era Director al Teatrului Național. Niciodată Nottara nu a contestat meritele scriitorului și nici acele măsuri organizatorice bune aduse de Davila în teatru.

Fiind extrem de conștiincios, până la sacrificiu, îi îndemna pe mai tinerii săi colegi la devotament și muncă, pentru că el considera că acestea primează și nu neapărat talentul. Ȋn ultimii ani, cu toată suferința dată de sănătatea precară, nu a lipsit nicio singură dată de la spectacole sau repetiții! Se povestește că a fost adus pe scenă pe targă, că s-a ridicat și a jucat, după care s-a întors în patul său de suferință.

„Ultimele mele Dorințe”

Citând un fragment dintr-un document al ultimilor ani, numit „Ultimele mele Dorințe” putem observa o dată în plus caracterul său nobil. Am evitat anume redarea acelui paragraf privind indicațiile date asupra vestimentației și a anumitor detalii ale ritualului mortuar, pentru a nu intra prea mult într-o zonă pe care desigur o putem numi intimă.

„Ultimele mele Dorințe

Rog cu toată stăruința pe fiul meu și Direcția Teatrului Național ca dupe ce voi muri, să nu mă îngroape cu parade, să nu-mi aducă soldați și muzică militară ca să onoreze cu prezența lor rămășițele mele, pentru că sunt posesorul multor decorații să nu se exibeze pe perne cum se face de obicei, să nu mi se aducă flori (flori naturale să aducă prietenii dacă socotesc neapărătă această ultimă cinstire), să nu se ție nici un discurs, să nu mă ducă cu dric ci să mă ia cu automobilul funerar al Primăriei și să mă depuie la capela Cimitirului Sfânta Vineri unde să fiu îngropat într-o boltă zidită alături de draga mea soție Eleonora.

Doresc să nu se puie doliu nici acasă, nici la cimitir, nici să fiu purtat pe străzi, vreau să fie scutită lumea de oboseala de a urma trupul meu. Vreau ca slujba prohodului să se facă în Capela Cimitirului de trei preoți, ca unui bun creștin ce am fost. Să nu mă îmbrace în frac … ci am într-un colț al garderobului niște haine negre înfășurate într-o cămașă țărănească, cu acelea să mă îmbrace […]

Căt am trăit m-am bucurat de toate onorurile din partea publicului românesc, a Direcției Teatrului și a Colegilor mei, precum și a Criticilor de Teatru, pe toți îi rog să primească recunoștința mea și ultimul salut.

București, 1 Maiu 1931, Nottara”

Este fără îndoială impresionantă modestia, generozitatea sufletească și grija pentru fiecare detaliu.

Fiind tot mai slăbit și mai bolnav, în anul 1934, scrie un testament cu privire la bunurile sale. Din acest document și din celelalte date pe care le deținem despre Maestru, rezultă că, dincolo de faptul că dusese o viață cumpătată, pentru că pe el personal, nu-l interesaseră niciodată bunurile materiale, îl preocupa în schimb bunăstarea familiei fiului său. Acești bani aflați în bancă în anul 1934, dovedesc și faptul că pentru construcția „Căminului Nottara” din anul 1931 primise 120.000 lei donație de la Sindicatul Artiștilor Dramatici și de la admiratori, nu pentru că nu ar fi avut, ci în mod elocvent a fost un gest de dragoste și prețuire față de o familie atât de specială, de artiști.

Am eliminat din al doilea document un paragraf ca fiind irelevant pentru subiectul propus, conținând prea multe detalii referitoare la tranzacțiile bancare.

„Testamentul meu

Dupe moartea mea las fiului meu Constantin C. Nottara, Profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, suma de lei 260.000 (adică lei două sute șease zeci mii), ce sunt depuși de mine spre fructificare, cu libretul Nr. 6590, la Banca Românească cu dobânda de 6% pe an. Apoi mai las fiului meu și suma de lei 120.000 depuși la Banca Marmorosch Blank&Comp. și care se găsește azi în stare de Concordat Preventiv și cu care la 2 August am făcut următoarea tranzacție.

Pe baza libretului din anul 1925, pe care l-am predat susnumitei Bănci, mi se va restitui în termen de 10 ani cu începere din 5 August 1933, în rate semestriale câte 10.016 lei plătibili la București la sediul Băncii până la completarea sumei de 200.334 lei. Rog pe fiul meu, să mă îngroape alături de draga mea soție Eleonora la Cimitirul Sfânta Vineri, unde am un loc de veci. Îl mai rog să aibă grijă să avem mereu o candelă aprinsă la capul nostru.

Îi sărut cu drag și din tot sufletul pe fiul meu Constantin și pe soția sa Anicuța și le urez fericire multă, izbandă, în toate și sănătate deplină.

Nottara, București, 17 iulie 1934”.

„Testamentul meu”

Așadar ultimul document olograf, datat cu un an și trei luni înainte de încetarea sa din viață, are un aer general diferit. Se poate spune că părea împăcat cu soarta. Desigur, este o scrisoare cu un subiect de ordin administrativ, pragmatic, care începe cu lăsarea în bună ordine a problemelor financiare, explicând cu grijă toate detaliile, astfel încât familia rămasă în urma sa, să nu aibă neplăceri și nici să nu fie păgubită în vreun fe îln afacerea cu Banca.

În penultimul paragraf al testamentului, marele Nottara având detașarea și seninătatea unui bun creștin, își exprima o ultimă rugăminte în ceea ce-l privește. Mai mult decât atât, încheie într-o notă optimistă și plină de caldă afecțiune, privind viitorul generației următoare, al fiului său și al soției acestuia.

A continuat să joace până la sfârșitul vieții și să dăruiască oricând din experiența sa tinerilor actori sau studenți care îl vizitau. Fiul său, cunoscutul compozitor Constantin C. Nottara și soția acestuia Ana i-au fost totdeauna alături, mai ales că Eleonora Nottara decedase din anul 1931.

În anul 1935 fiul său l-a dus la Viena pentru a fi operat, dar cu toate acestea în data de 16 octombrie 1935 s-a stins din viață la vârsta de 76 de ani, chiar în anul în care fusese sărbătorit pentru împlinirea a 60 de ani de carieră teatrală.

Funeraliile s-au desfășurat așa cum și-a dorit, participând la acestea colegi și studenți, mulțimea de admiratori, publicul său devotat, manifestându-și regretul pierderii unui „Maestru al maeștrilor”, unui model al generațiilor viitoare. Se pare totuși, că marii absenți ai momentului au fost Guvernul și oficialitățile.

Ziarele: „Dimineața”, „Universul”, „Rampa”, „Le moment”, „Adevărul Literar și Artistic” și altele, au publicat zile întregi articole dedicate pierderii MEȘTERULUI.

Un portret elocvent găsim publicat în „Adevărul Literar și Artistic” – (Duminică, 27 oct. 1935, fragment):

„Maestrul a fost un ascet. El se dăruia cu generozitate crezând că foamea de perfecțiune și lumină e contagioasă; și s-a înșelat amarnic. Asemenea fluviilor cu apă adâncă, nimic nu l-a abătut din cale; el și-a făcut loc în inima adevărului cu atât mai bogat și mai viu cu cât cotiturile au fost mai primejdioase!

Îmi amintesc cum venea la repetiții în ultimul an de viață – venea cel dintâi și pleca cel din urmă! Intra ușor adus de spate, în ținuta lui simplă, stors de suferințe nemărturisite căci nu dorea milă sau simpatie… și de la primele replici, piticul acela bătrân, devenea dintr-odată uriaș, entuziast, vibrând din mii de coarde diferite, cu ochii aprinși, asemenea unui mag, gesturile lui deveneau incantații […]!”

A consemnat pentru dumneavoastră Corina Margareta Iliescu.

Bibliografie:

1. Arhiva „Colecției C. I. și C. C. Nottara”. Brădățeanu, V., 1961,
2. Amintiri din teatru, f. e., f. l. Massoff, I., 1961-1974,
3. Teatrul românesc, vol. I-V, Editura Cartea Românească, București. Nottara, C. I., 1936,
4. Amintiri, publicate și adnotate de Tatiana Nottara și Ioan Massoff, Editura Adevărul S.A., București.
5. Revista Teatrul, 1960-1966, București.
6. Ziarul Adevărul Literar și Artistic, 1935, București.

În partea de Nord-Est a Bucureştiului, pe şoseaua Colentina, la nr. 6, se află terenul în suprafaţă de cca. 2,5 hectare, fosta incintă a Fabricii „Stella” (relansat după 100 de ani – n.red.). Terenul este mărginit de şos. Colentina, str. Vladislav Voievod, şos. Electronicii, parţial str. Ziduri Moşi, calea ferată industrială, vis-a-vis de biserica Sf. Dumitru – Colentina.

Fabrica „Stella” a fost înfiinţată în anul 1883 de investitorul vienez Dr. Iulius Hofmeyer. Profilul iniţial, rămas, dealtfel, în linii mari neschimbat de-a lungul timpului, a fost „Fabrica de Stearinerie şi Săpunerie”. Ulterior gama sortimentelor a lusl completată cu o serie de produse chimice şi cosmetice. Săpunul şi lumânările erau articole de primă necesitate a căror producere era asigurată în ţară, la acea dată, de micile ateliere. Produsele de calitate superioară erau aproape în totalitate importate.

Noutatea adusă la noi de Hofmeyer a constat în instalaţii şi tehnologii de ultimă oră, organizarea producţiei şi scara mare la care a conceput investiţia. Într-adevăr, se pare că instalaţiile aduse aici erau dintre cele mai modeme, chiar pe plan european, după cum se afirma în articolele laudative apărute în presa vremii. Pentru nivelul incipient al industriei româneşti din acea vreme, moderna fabrică reprczenta un adevărat motiv de mândrie naţională. Reclamele anunţau: „’Stella’ – prima fabrică cu vapor” (în această branşă).

Directorul fabricii în perioada de început, până către primul război mondial, a fost un anume Theodor Bartsch, care îşi avea locuinţa chiar în incinta fabricii. Asemeni directorului, mai locuiau aici: Paul Moritz – „amploaiat”, Bohm Hironimus – (?), Trausch Iosef – mecanic şi Filipescu Ioniţă – comerciant. „Lucrătorii fabricii sunt în cea mai mare parte români, iar fetele care funcţionează la serviciul de ambalare sunt toate românce.”

Spre sîarşitul secolului XIX, gama de sortimente cuprinde: „Tot felul de Săpun de Toaletă şi de Parfumerie, specialităţi de Săpun de Cocos, Săpun de Glycerin, Eau de Cologne, Extraits pentru batiste în flacoane şi cu grame, Lumânări de Stearina albe şi colorate de o calitate Superioară”. Depozitul central se afla la O.&H. Muller în Calea Victoriei nr. 55 (Pasagiul Roman), produsele găsindu-se şi „la cele mai însemnate magazine de manufactură şi coloniale”.

Fabrica „Stella” beneficiază la sfărşitul sec. XIX şi începutul sec. XX de o serie de facilităţi, potrivit Legii pentru încurajarea industriei naţionale din 21 aprilie 1887, constând în scutiri de impozite şi taxe vamale, reduceri de tarife de transport etc. Perioadele privilegiate, la diverse capitole, aşa cum apar în „jurnalele Consiliului Miniştrilor”, sunt: 23 ianuarie 1891 – 23 Ianuarie 1906, 12 februarie 1893 – 12 februarie 1895, 21 iunie 1897 – 5 Iulie 1905, 12 Martie 1899 – 9 septembrie 1904.

În anul 1900, fabrica „Stella” participa la Expoziţia Universală din Paris la „Clasa 90 – Parfumerie” unde obţine o „menţiune onorabilă”. La această dată fabrica produce săpun de toaletă, parfumuri, lumânări de stearină şi cerneală. „Capitalul fix este de 175.000 lei, de rulment 400.000 lei. Lucrează cu un cazan de abur de 13 HP, o maşină de aburi de 6 HP şi alte cazane mari şi mici; 1 peloteuse, 6 maşini de pilit, 6 prese, 4 maşini de tăiat, 18 de turnat lumânări etc. Producând cu materii prime, parte din ţară (seu, hârtie, etichete, lăzi de împachetat, sticle, cartoane), parte din străinătate (uleiuri vegetale, sodă, stearină, uleiuri volatile, colofoniu etc.), mărfuri în valoare de 2.000 lei pe zi, desfăcute numai în ţară. Are 45 de lucrători.”

Congresul Expoziţiei din 1903, din Bucureşti, al „Asociaţiunei Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor”, decernează fabricii medalia de aur şi diploma de onoare. Sunt singurele produse care s-au bucurat de această distincţie; au fost expuse şi la Muzeul Industrial al Domeniilor (?).

În anul 1906 fabrica „Stella” participa la Expoziţiunea Generală Română, având standuri proprii în Palatul Industriei şi Palatul Farmaciştilor. Devine „Furnisorul Curtei Regale”. În anul 1915, „Stella” se transforma în Societate Anonimă pe acţiuni – S.A. Având obiectul de activitate: „fabricarea şi comercializarea de lumânări, săpun, parfumerie, uleiuri şi glicerină, produse chimice şi cosmetice”. Lansează gama de produse extrafine „Isis” – pudră, cremă, săpun. În presă, reclamele fabricii „Stella” sunt omniprezente.

După război, în anii ’20, cifrele beneficiului Societăţii înregistrează următoarele cote: 1922 – 1.260.889 lei, 1923 – 959.880 lei, 1924 – 90.924 lei, 1925 – 246.862 lei, 1926 – 100.789 lei. În această perioadă se amplifică concurenţa produselor cosmetice de import, în special a celor franceze. Deşi prezenţa reclamelor „Stella” în presa vremii se constată a fi mult diminuată, produsele fabricii sunt tot mai răspândite în rândul populaţiei. Fabrica este într-un continuu proces de dezvoltare şi modernizare, dovada fiind înlocuirea rând pe rând a vechilor clădiri cu construcţii noi.

În anul 1927 capitalul social este de 8.000.000 lei în 16.000 de acţiuni la purtător. În această perioadă Consiliul de administraţie are următoarea componentă: Preşedinte – C. I. Vasilescu; Administratori delegaţi – C. I. Vasilescu, F. Robanser; Membrii – consilieri – I. Rădulescu, D. Neagu, N. Budurescu, V. Kunster, H. Meesman; Director – F. Robanser; Comisari – I. Rădulescu, T. Tomescu, I. Nicolaescu; Subdirector – Victor Franz.

În anii ’20 si ’30, „Stella” îşi menţine poziţia de lider în industria de profil; cifrele consemnate la sfărşitul anilor ’30 demonstrează acest fapt: capital investit – 63,0 mil. lei (toate celelalte întreprinderi din ţară, în această branşă, însumau 93,0 mil. lei), putere instalată – 197 H.P., număr lucrători – 122 (următoarele pe listă: „Gladys” Cluj – 83 lucrători, Fabrica de Săpun Zamfirescu – 52 lucrători). În 1948, prin legea nr. 119, Societatea „Stella” este naţionalizată. La acea dată, numărul de salariaţi ajunsese la 297, puterea instalată – 210 H.P.

În 1948, prin legea nr. 119, Societatea „Stella” este naţionalizată. La acea dată, numărul de salariaţi ajunsese la 297, puterea instalată – 210 H.P.

Perioada 1948 – 1989 este pentru fabrică o perioadă de stabilitate, chiar una de dezvoltare în anii ’60 şi ’70. Politica de reducere până la stopare a importurilor în acest domeniu (se mai importau numai unele ingrediente indispensabile), a adus „Stella” în situaţia de a asigura, la sfărşitul perioadei, uproape 90% din producţia de săpunuri a ţării, alături de o gamă largă de alte produse chimice. Ultimele investiţii importante se fac în 1975, când se ridică corpul de hale supraetajate P+3E şi corpul de anexe şi birouri aferente P+6E. Datele relative la această perioadă se pot găsi în arhiva „Stella” preluată de „Colgate – Palmolive” în 1992, arhivă la care nu ni s-a permis accesul în perioada întocmirii acestui studiu (Octombrie 2003).

În baza legii 15/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie, prin Hotărârea Guvernului nr. 1200/1990, se înfiinţează societatea comercială „STELLA” S.A. Bucureşti. La 26 Septembrie 1991 se încheie un contract de societate mixtă între Colgate – Palmolive (America) Inc., Stela S.A. și Norvea Braşov S.A. Societatea mixtă este Colgate – Palmolive (România) SRL, cu sediul în Șos. Colentina nr. 6, şi a fost înmatriculată la data de 19 Februarie 1992. Stela S.A. a intrat în Societatea mixtă cu întreg patrimoniul său – terenul în suprafaţă de 24.020 mp cu toate clădirile existente, pentru care i-au revenit 16% din capital, conform Protocolului privind predarea – preluarea patrimoniului S.C. Stela S.A. către Colgate – Palmolive România S.R.L„ din 18 Mai 1992. Juridic, S.C. Stela S.A. a continuat să existe la aceeaşi adresă, şos. Colentina nr. 6.

La 22 martie 1999, S.C. Colgate – Palmolive (România) SRL sistează producţia în halele existente în şos. Colentina nr. 6, care sunt evacuate.

La 10 decembrie 1999 se încheie o tranzacţie prin care S.C. Colgate – Palmolive (România) SRL transmite cu titlu gratuit, în deplină proprietate, către S.C. Stela S.A., o suprafaţă de teren de 1.666 mp, inclusiv clădirea existentă, din totalul de 24.020 mp deţinut de societatea mixtă. Acesta reprezintă actualul sediu al S.C. Stela S.A., cu adresa în str. Vladislav Voievod.

La 18 aprilie 2003, S.C. Colgate – Palmolive (România) SRL obţine un Certificat de Urbanism pentru desfiinţarea tuturor construcţiilor din şos. Colentina nr. 6, în vederea eliberării terenului.

La 26 iunie 2003, S.C. Colgate – Palmolive (România) S.R.L. vinde către S.C. Terra Invest S.R.L. proprietatea din şos. Colentina nr. 6 compusă din terenul rămas, în suprafaţă de 22.354 mp, şi toate clădirile şi construcţiile aflate pe acest teren. Noul proprietar va ridica aici un hypermarket.

Evoluția ansamblului

Avem o primă imagine a organizării incintei fabricii în planul cadastral 1895 – 1899. La aceea vreme, adresa fabricii era şos. Colentina nr. 42, Suburbia Sf. Ion-Mosi. Într-o descriere a incintei, apărută în „Revista Poporului”, se enumeră 4 corpuri de clădire principale: „1) Localul maşinăriilor de unde porneşte în toate direcţiunile forţa de transmisiune a curelelor, cari învârtesc roţile din interiorul fabricei. 2) Sala care conţine cazanele pentru topirea grăsimei, şi unde se curăţă şi se prepară săpunul şi lumânările. 3) Sala unde se usucă săpunul, se taie şi se împachetează. În această parte se află şi birourile fabricei. 4) Depositul ingredientelor necesare, apartamentele oamenilor de serviciu, grajdurile etc.” Se observă o importantă rezervă de teren pentru extindere.

Planul cadastral din 1911 relevă importante modificări ale incintei, survenite între timp. Rezerva de teren dinspre Sud este expropriată pentru construirea unei căi ferate de uz industrial de care beneficiază şi „Stella”, o ramificaţie pătrunzând pe teritoriul fabricii. În compensaţie, se cumpără mica proprietate învecinată, a lui Ştefan Georgescu, şi terenul proprietăţii Torok, rămas după exproprierea parţială cauzată de deschiderea unor străzi noi în partea de Nord, str. Calimachi şi str. Vladislav Voievod. La deschiderea acestor străzi, se modifică şi limita de Nord a incintei „Stella”. Se remarcă extinderea unor construcţii şi ridicarea altora noi.

O foarte rară imagine panoramică a incintei fabricii „Stella”, datată 1925, reprodusă aici, oferă informaţii despre teritoriul fabricii şi construcţiile existente la acea dată. Surprinderea incintei dintr-un asemenea unghi, la început inexplicabilă, a fost posibilă datorită ingeniozităţii fotografului, care şi-a urcat aparatele pe schela ridicată pentru reconstrucţia bisericii Sf. Dumitru – Colentina, începută în 1924.

După cum se vede, „Stella” a achiziţionat între timp proprietăţile ce o despărţeau de Șos. Colentina, şi au fost ridicate, după 1911, trei construcţii importante. În centrul imaginii se observă clădirea vastă, existentă şi azi, cu curte interioară, parter şi parţial P+1, cu ultima destinaţie – depozit de materii prime. În 1925 era, cu siguranţă, spaţiul de producţie principal. În mod eronat a fost datată 1887. Este ulterioară anului 1911, după cum se constată în planurile cadastrale. În imediata apropiere este o clădire P+1E+M în care recunoaştem parţial actualul sediu administrativ. Această construcţie a fost extinsă spre stradă cu două travei, în 1928, primind faţada binecunoscută spre şos. Colentina, pe frontonul căreia se mai putea vedea până în 1992, numele fabricii, „STELLA”.

Spre stânga se recunoaşte clădirea P+lE+M, care nu mai aparţine de mult incintei „Stella”. În anii ’80 adăpostea ateliere şi depozite ale magazinului Bucur Obor, iar în prezent este centrul pentru minori „Gavroche”.

Se mai observă, spre limita de fund a incintei, o construcţie având un coş de fum. Este o parte din clădirea care va adăposti în viitor Staţia de tratare. Spre dreapta se recunoaşte construcţia parter, parţial P+ 1E, aflată în colţul sud-estic al incintei, existentă şi în anul 2003. Ambele sunt ulterioare anului 1911.

Pentru o corectă datare a clădirilor, s-au întreprins cercetări la Arhivele Naţionale – filiala Municipiului Bucureşti şi în arhivele Primăriei Municipiului Bucureşti, cu rezultate dezamăgitoare. Nu au fost găsite dosarele de autorizare ale principalelor clădiri. A fost totuşi descoperit un document important pentru acest studiu: planul de situaţie desenat de arhitectul Leopold Schindl la 12.Xll.1920. Întocmit cu ocazia proiectării unui atelier ce nu s-a mai construit, planul de situaţie al incintei fabricii oferă date interesante:

Faţă de momentul 1911, constatăm mărirea incintei prin achiziţionarea terenurilor alăturate spre şos. Colentina, respectiv proprietăţile Ghiţă Fotescu, Anica Constantin şi Ioan Constantinescu, Nae Niţă. Importantă este constatarea că, la acea dată, niciuna din clădirile existente încă în anul 2003, nu era construită. Perioada de construire a celor mai vechi clădiri din incinta 2003 se limitează astfel la intervalul 1921 – 1925.

Se poate afirma că în incintă nu exista nici o construcţie anterioară anului 1921, cu excepţia unei părti din Staţia de tratare. Niciuna din clădirile care apar în planul cadastral din 1911 nu se regăseşte în incinta actuală.

Ansamblul Fabricii „Stella”, aşa cum se prezenta la finalul existenţei, era o incintă industrială de tip pavilionar, neunitar, în care construcţiile în stiluri diferite și volume diferite s-au adăugat sau înlocuit de-a lungul a cca 60 de ani (1914 – 1975), potrivit necesităţilor.

După arhitectură, se pot distinge trei tipuri de clădiri:

• Construcţii ridicate în anii ’20 ai sec. XX, în stilul industrial al sfărşitului sec. XIX. Enumerăm aici DEPOZITUL ELIDA şi parţial STAŢIA DE TRATARE.
• Construcţii în stil funcţionalist interbelic. Intră în această categorie: SĂPUNĂRIA, CORPUL ADMINISTRATIV, DEPOZITUL PRODUSE FINITE, CENTRALA TERMICĂ. Au detalii comune de faţadă.
• Construcţii în stilul anilor ’70: CORPUL PRINCIPAL DE FABRICAŢIE ŞI ANEXELE.

Notă: Această cercetare s-a desfăşurat în perioada Octombrie – Noiembrie 2003. Un ultim episod al existenţei incintei „Stella” s-a consumat la 30 iulie 2004, când corpul halelor etajate, de 22 m înălţime, a fost demolat prin explozia (de fapt implozie – n.red.) controlată a 48 kg dinamită.

A consemnat pentru dumneavoastră arh. George H. Mărculeț.