Cum am scris Transilvania Invincibile argumentum. O carte de a se minuna tot omul citind-o.

Domnule profesor ION COJA, ați dat la tipar o nouă ediție a cărții Transilvania Invincibile Argumentum. O carte scrisă înainte de 1990, tipărită prima dată în 1990, și care nu se leagă de nici una din lucrările dumnevoastră. Erați preocupat de teatru și lingvistică generală. Transilvania Invincibile Argumentum este o carte de istorie. Cum s-a petrecut această trecere?

Din întâmplare, iar în cazul acesta întâmplarea poartă numele lui Ioan Opriș, istoricul, fost camarad de arme în studenție, la Topraisar. M-am trezit că mă caută pe la mijlocul anilor 80, cerându-mi să-l pun în legătură cu un coleg de la catedra de istoria limbii române, care să-l scoată din încurcătură. Domnul Opriș lucra la Editura Științifică, era redactorul unei cărți despre Transilvania, scrisă de trei autori: un istoric, un arheolog și un lingvist. Cartea era gata de tipar, dar se ivise un impediment insurmontabil: lingvistul, colegul meu Emil Vrabie, plecase în Occident ca turist și nu se mai întorcea. Ca transfug, nu i se putea publica nici măcar numele… Ioan Opriș era disperat să găsească un alt lingvist român, capabil să scrie un text despre argumentele lingvistice ale continuității românilor în nordul Dunării, mai precis în Transilvania. Continuitate contestată de toți istoricii maghiari, care scoseseră de curând un tratat de istorie a Transilvaniei, în trei volume, care argumenta în fel și chip lipsa de continuitate a românilor în Transilvania. Cartea pregătită de Ioan Opriș aduna argumentele arheologice, istorice și lingvistice care se opuneau tezelor maghiare. Numai că defecțiunea lui Emil Vrabie dădea peste cap toată întreprinderea Editurii Științifice. Soluția unică era să se găsească un lingvist, specialist în istoria limbii române, care să scrie capitolul cu poziția românească.

Dornic să-mi ajut camaradul, m-am adresat domnului profesor Grigore Brâncuș, șeful catedrei de limba română, cerându-i să-mi recomande colegul capabil să scrie un text despre argumentele lingvistice ale continuității noastre în Dacia. Iar domnul profesor m-a …liniștit: nimeni de la catedră nu era capabil să abordeze acest subiect!

Nu m-am simțit capabil să-i dau un asemenea răspuns fiului de moț numit Ioan Opriș! Cum adică? La catedra de istoria limbii române din București acest subiect era inaccesibil colegilor mei? Sincer să fiu, mi s-a cam făcut rușine, rușine de rușinea colegilor mei, și lui Ioan Opriș i-am spus că mă voi ocupa eu de capitolul respectiv. Nu mi s-a părut prea greu, aveam ceva idei pe acest subiect, iar de mare ajutor avea să-mi fie manuscrisul capitolului pe care Emil Vrabie apucase să-l depună la editură. Manuscrisul avea vreo 50 de pagini, dacă mi-aduc bine aminte. Un text bine scris, bine informat, surprinzător oarecum pentru un specialist în limbi slave…

Apucându-mă de lucru, înainte de a parcurge bibliografia, de a lua cunoștință de argumentele adversarilor, mi-am făcut o cruce mare și mi-am zis că, dacă argumentele maghiare vor fi mai tari decât ale noastre, să recunosc asta cinstit, fără nici un partizanat care să deformeze logica discursului meu. Slavă Domnului, ca și în mai toate cazurile, adevărul istoric nu intră în contradicție cu interesele românești, cu mulțumirea de sine a românului! Repet: am făcut atunci un legământ înaintea Domnului să nu falsific, să nu mint! Să respect adevărul! Și cred că l-am respectat. Contactul cu argumentația istoricilor maghiari a fost reconfortant. Tovarășii maghiari mint sau greșesc la tot pasul. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama și să și demonstrez că mint sau greșesc!

În cele peste 300 de pagini ale textului care vă aparține, bănuiesc că spuneți și multe lucruri noi, faceți observații în premieră! Sunteți un om cu idei originale în tot ce scrieți! Ne-ați putea enumera câteva idei noi?

Titlul cărții mi l-a inspirat Cantemir, care afirmă că dovada adusă de graiul vorbit de un popor este un argument de neînvins, invincibil. Invincibile argumentum este expresia folosită chiar de marele domnitor!

Am mai multe idei lingvistice care sper să facă epocă. Bunăoară demonstrația că acei coloni romani aduși de Traian în Dacia, și al căror grai noi îl continuăm și azi, erau niște excelenți vorbitori de limba latină. Pentru ei limba latină era limba maternă, nu știau altă limbă. Limba latină care se continuă prin limba română nu era o limbă învățată în afara familiei, ci era limba vorbită în casele, în familia acelor latinofori. Am zis –fori, latinofori, adică purtători ai limbii latine!

Am lărgit mult discuția, nu m-am limitat la aspectul strict lingvistic. M-am mișcat în spațiul vast al românisticii, un domeniu fascinant. Mă laud cu interpretarea pe care am dat-o vestitului mileniu în care românii „au sabotat istoria”, eu susținând că acela a fost un mileniu de retragere în sine din calea istoriei, mileniu pe al cărui parcurs românii și-au edificat un suflet, o fire aparte, un stil de manifestare care îi face unici în lume! Atunci s-au pus bazele culturii populare românești, de o bogăție și originalitate fără pereche!

Nu pot să intru în detalii, vă dau cartea s-o citiți și să vă minunați singur! Chiar asta o să pățiți: este o carte de a se minuna tot omul citind-o.

Scriind cartea, mi-am dat seama de un lucru ce trebuie bine conștientizat de fiecare român: noi nu suntem urmașii romanilor aduși de Traian în Dacia, ci suntem urmașii celor care nu au părăsit Dacia la ordinul lui Aurelian. Șederea în Dacia devenise primejdioasă. Unii au părăsit Dacia și au dispărut din istorie. Alții nu au părăsit Dacia și noi suntem urmașii lor, ai acelor daco-romani pentru care nu era valabil crezul grecesc, al celor pentru care ubi bene, ibi Patria! Ne tragem din niște strămoși strașnici pentru care ubi Patria, ibi bene!

A consemnat Nichita Vancea via ioncoja.ro.