În pragul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului din 2023, Zoltán Zakariás, deputat UDMR, preşedintele Alianţei Maghiare din Transilvania (AMT), a depus, în nume propriu, la Parlament trei proiecte de legi, care urmăresc implementarea autonomiei ungurilor. Primul proiect este proiectul de lege-cadru privind autonomia culturală a comunităţilor naţionale, al doilea este statutul de autonomie culturală a comunităţii naţionale maghiare, iar al treilea este Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS).
Cu o grabă complice cu ungurii, conducerile celor două camere ale Parlamentului au introdus pe ordinea de zi pentru ședințele Camerei Deputaților și Senatului din 28 și 29 decembrie 2023 discutarea celor trei proiecte de legi.
Mi-am adus aminte de perioada „revoluției” din decembrie 1989, nu mult după evenimente, cum ungurii solicitau pe un ton amiabil, cuminte și respectuos să li se ofere autonomie culturală și educațională, susținând cu falsă convingere că ei nu doresc autonomie teritorială. Unii români, mai înțelepți, inclusiv Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu au semnalat că ungurii practică politica pașilor mărunți și nu putem avea încredere în ei, că ei nu țin la România decât în măsura în care România, mai ales Transilvania, este controlată și stăpânită de ei. Au fost și alți români care au tras semnale de alarmă, dar n-au fost ascultați. În ciuda faptului că legislația României interzicea înființarea și existența partidelor pe criterii etnice, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a fost admisă în viața politică, a participat în alegeri, a intrat în Parlament și s-a aflat foarte mulți ani la guvernarea României, consolidându-și continuu influența și controlul asupra societății românești.
Ca să nu se lase mai prejos, așa cum a fost și în Evul Mediu și în Epoca Modernă, germanii din România, rămășițele fostei comunități a sașilor, șvabilor, landlerilor și țipțerilor, s-au constituit în Forumul Democrat al Germanilor din România și au vrut și ei în politică și în administrație, ajungând să dea și președintele României și încă unul de foarte proastă calitate.
Da, așa spuneau ungurii după 1990: „Nu vrem autonomie teritorială!” Pentru mine, ca istoric, era evident că ei mint, dar mulți, prea mulți români, au privit cu îngăduință și toleranță aspirațiile anti-românești ale ungurilor. Românii se prosternau în fața lui Laszlo Tökes, „aducătorul de libertate”, când, de fapt, Laszlo Tökes era doar un fost turnător și agent al Securității și al AVO-ului unguresc, care ulterior și-a arătat ura și disprețul față de români.
Am amintit de „revoluția” din decembrie 1989, în cadrul căreia majoritatea românilor au fost perdanții, unii români au avut impresia că au fost câștigători, iar ungurii, în cea mai mare parte, au fost printre învingători, alături de celelalte minorități, în frunte cu evreii, cei care ne conduc astăzi patria, devenită colonie și apoi teritoriu ocupat militar și jefuit.
Este regretabil că astăzi, când toate resursele naturale ale României sunt exploatate în folos străin, când ni se impun reguli potrivnice propriilor interese, când ni s-a distrus și ni s-a luat toată uriașa economie pe care au construit-o românii în 45 de ani, după al doilea război mondial, când am fost depopulați grav, când ni se aduc sute de mii (în curând milioane) de străini, care să distrugă unitatea culturală a etniei române, când am fost îndatorați cu sume exorbitante, când am ajuns cu indicatorii sanitari și de analfabetism la nivelul anului 1907, când tineretul este îngropat în droguri și prostituție instituționalizată ilegal, mai sunt încă români cărora li se pare că ei au fost câștigători în decembrie 1989. Nu mi-e milă de ei, cum în general îmi este milă de cei modești intelectual, dar mi-e milă de nația mea că-i cuprinde și pe ei.
Da, ungurii cer autonomii de toate felurile, inclusiv teritorială. Nu este nici o mirare. De peste 103 ani, toate regimurile politice din Ungaria, de dreapta, de stânga, de centru, autoritare sau de factură liberală, consideră că Tratatul de la Trianon este cea mai mare nenorocire din istoria de peste 1.100 de ani de când ungurii au venit și s-au așezat în Europa.
Ei luptă din răsputeri să anuleze prevederile tratatului menționat, întâi să autonomizeze Transilvania și apoi să o încorporeze la Ungaria. O foarte mare parte a Transilvaniei a fost deja retrocedată ungurilor, inclusiv prin falsuri grave, de către trădătorii care au fost aduși la putere de „„revoluția”” (am pus intenționat două rânduri de ghilimele) din decembrie 1989, care s-au perpetuat la conducerea României, cu grijă, ca nu cumva vreun patriot român să ajungă să conducă Președinția sau Guvernul României.
Atunci, în decembrie 1989, după ce l-au asasinat pe patriotul Nicolae Ceaușescu, la conducerea României, primii șapte conducători ai primei linii de putere erau minoritari etnici. Nici un etnic român! Adică: Ion Ilici Marcel Iliescu (bunicul Vasili Ivanovici era evreu, mama țigancă, soția tot evreică), Silviu Brucan (Saul Brukner era evreu), Nicolae Militaru (numele real era Lepădat, de etnie țigan), Virgil Măgureanu era Imre Asztalos, Petre Roman (nume real Neulander era evreu). La formarea primului parlament (CPUN), președintele Senatului a fost Alexandru Bîrlădeanu (nume real Sasha Goldenberg era evreu), iar președintele Camerei Deputaților a fost Dan Marțian, tot evreu. Era evident, iar eu am spus-o în mod repetat, că nu putem aștepta nimic bun pentru români în aceste condiții! Poporul român a fost din nou neatent!
Astăzi, în plin regim politic iudeo-globalisto-„progresist”, a menționa în text etnia unei persoane este un fel de blasfemie. Nu este corect politic, „este detestabil”, de parcă etnia ar fi ceva rușinos, ceva înjositor, ceva ce trebuie să fie ținut secret, ceva intim. Dar pentru istoricul neangajat politic este necesară mențiunea etniei!
Făcând aceste precizări ale etniei conducătorilor țării, eu arăt că în 22 decembrie 1989 etnicii români au fost înlăturați de la conducerea României și aceasta este principala cauză a nenorocirilor ulterioare ale românilor, inclusiv ale preluării influenței în Transilvania de către unguri, a reîmproprietăririi lor cu posesiunile pe care le avuseseră în Evul Mediu, prin deposedarea românilor de terenuri, după cucerirea Transilvaniei de către unguri, de-a lungul a trei secole de lupte.
Dacă menționăm etniile, așa cum nu este „corect politic” în cadrul „regimului politic ticăloșit” (l-am citat pe Traian Băsescu), din România „statului eșuat” (l-am citat pe Klaus Johannis), mai constatăm ceva interesant. În decembrie 1989, la Timișoara, după preluarea comenzii la Miliție de către generalii Constantin Nuță și Mihalea Velicu, o serie de agenți străini au fost asasinați și aproximativ o mie de provocatori și făptuitori de fapte antisociale au fost arestați și duși la Penitenciarul „Popa Șapcă”. Din această mie de arestați, peste 800 erau unguri din județul Mureș! Ce căutau la Timișoara în zilele revoltei populare? Nu se puteau revolta la Târgu-Mureș sau în satele lor? Cine i-a adus? De unde au știut că la Timișoara se va întâmpla ceva important ca să fie și ei acolo? De ce nu ne-a spus Parchetul Militar nimic în 34 de ani de „cercetări”? Așa de slabi (n-am vrut să scriu cuvântul „proști”) să fi fost procurorii militari încât să le scape acest detaliu important, care dovedește că adversarii din istorie ai românilor (n-am vrut să scriu cuvântul „dușmani”) sunt cei care au participat la declanșarea revoltei populare în spatele căreia s-a dat lovitura de stat și s-a acaparat România „pe nevăzute”.
Fiindcă i-am menționat pe complotiștii, care au preluat puterea prin lovitura de stat din 22 decembrie 1989, menționez că înaintea lui Ion Ilici Iliescu, conducătorul complotului anti-ceaușist a fost Vasile Patilineț, naționalist român, la fel de naționalist ca și Ceaușescu. Gorbaciov, care slujea Occidentul, fiind numit de Vladimir Putin ca fiind „un trădător”, nu vroia să-l înlocuiască pe Ceaușescu cu un alt naționalist, adică, pe românește, nu dorea să-l înlocuiască pe „Dracu cu mumă-sa”. De aceea a fost Vasile Patilineț asasinat în Turcia. România trebuia neapărat acaparată și dată străinilor și minoritarilor etnici! Aceasta a fost miza evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, dar, neajutați de nimeni, românii nu aveau cum să-și dea seama, iar cei care au înțeles și au încercat, timid, să explice românilor adevărul au fost acoperiți cu un cor foarte gălăgios de contraziceri, au fost asasinați civic și imaginea lor a fost terfelită în asemenea hal încât n-au mai avut nici o credibilitate.
Ungurii din România și-au luat în majoritate cetățenia Ungariei. O păstrează și pe cea română, dar nu din dragoste, ci din dorința de a putea emite pretenții, de a avea drepturi speciale în România, de minoritari, pentru a fi „discriminați pozitiv”, un procedeu impus care nu are nimic de-a face cu democrația. Democrația, (demos=popor; kratos=putere), este despre cei mulți, despre majoritate, nu despre minoritate. În democrația autentică, nu în cea falsă, iudeo-euro-atlantică, minoritatea trebuie să se supună majorității. Restul sunt povești manipulatoare.
Pentru atingerea obiectivelor de anulare a prevederilor Tratatului de la Trianon, Ungaria și ungurimea internațională nu acționează numai prin intermediul cetățenilor unguri din România, ci și prin intermediul guvernului de la Budapesta. Acesta pompează sute de milioane de euro în ungurii din Transilvania, a acordat subvenții celor care cumpărau pământuri de la români, a dat împrumuturi fără dobândă, a finanțat în fel și chip operațiunile de consolidare a stăpânirii ungurești asupra unei foarte mari părți a Transilvaniei, de slăbire a românilor și românismului și de penetrare a instituțiilor statului român.
Tragedia României a fost și este aceea că implicarea ungurilor în distrugerea statului român, în decembrie 1989, s-a făcut cu complicitatea Securității, care a cooperat și cu serviciile secrete ungurești, pentru realizarea loviturii de stat. Când au văzut că Securitatea trădează grav regimul naționalist român, serviciile secrete ungurești au devenit prietenești cu Securitatea și au rămas prietenești până astăzi.
Serviciile de informații din România, nu românești (!), globalizate și aservite altor servicii străine, n-au făcut nimic pentru a stopa aceste fenomene grave din istoria recentă. Mai mult decât atâta, SRI-ul s-a umplut de unguri, de a căror loialitate față de interesele României profunde, dacă nu te îndoiești, ești cel puțin PROST, adică prostul proștilor. Dar ce să mai spunem că, pe lângă unguri, SRI-ul este plin de evrei cu nume românești și de țigani, care și ei se autointitulează „români”. Ne mai miră ceva din ceea ce ni se întâmplă? Ne mai miră faptul că, dacă nu intervine Divinitatea, etnia română se dizolvă în străinătate, în toată sfera de influență occidentală și dispare?
În 28 decembrie 2023, cele două camere ale parlamentului antiromânesc din Casa, fostă a Poporului, a respins proiectele de legi ale autonomiei ungurilor și secuilor. Deputații și senatorii au respins proiectele ungurești pentru că mai este mai puțin de un an până la mascaradele numite alegeri, pe care le decid serviciile secrete la ordinul străinătății. Alegerile au doar menirea de a salva aparențele de democrație. Proiectele de autonomie ungurească au fost respinse pentru a nu îi îndârji și mai mult pe puținii patrioți români, care oricum nu au puterea să se opună la nimic rău din ceea ce li se întâmplă. Din discuțiile care au fost în parlament, s-a văzut că ungurii conștientizează opinia publică asupra faptului că autonomia teritorială nu este ceva rău și că funcționează și în alte părți ale Occidentului, (devenit categoric retrograd!), că nu face nici un rău românilor etc. De asemenea, ungurii au insistat asupra necesității promovării unui statut al minorităților, care să le confere lor și evreilor și rămășițelor fostei comunități a sașilor drepturi în plus, care nu au cum să fie acordate altfel decât în dauna românilor.
Apoi, din banca sa, ofițerul acoperit al SIE, Titus Corlățean a mai aruncat un buzdugan periculos: necesitatea modificării Constituției României. Acest document, elaborat în 1991, mai cuprinde unele prevederi, care i-ar mai putea ajuta pe români și ele se vor a fi schimbate.
În noiembrie 2003, uzând de un mare fals, trădătorii de la conducerea țării, în frunte cu minoritarii etnici Ion Ilici Iliescu și Adrian Năstase, vânduți total străinilor, au modificat în rău Constituția. Nu mai precizez toate relele introduse în Constituție, în frunte cu dreptul înstrăinării pământului Țării. Cine vrea să le vadă, să le citească în textul legii fundamentale. De la un regim atât de trădător, cum este actualul regim de la București, ce patriot român s-ar putea aștepta în viitor la o modificare în bine a Constituției României?
Pentru istoric este foarte trist, de-a dreptul dureros, să vadă cât a regresat românismul, cât de lipsită de patriotism poate fi clasa politică românească în fața ofensivei minoritarilor etnici, în frunte cu evreii și ungurii împotriva românismului.
În 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, când se discuta strategia ungurilor în vederea promovării ei în apropiatul sfârșit al primului război mondial, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a luat cuvântul, în numele poporului român din Transilvania, afirmând cu tărie că românii nu recunosc dreptul ungurilor de a negocia apropiata viitoare pace în numele lor. Atmosfera din parlament în care vorbea Alexandru Vaida Voevod era deosebit de ostilă românilor. Vacarmul era îngrozitor. Ungurii se comportau de parcă ar fi vrut să-l mănânce pe deputatul românilor. Alexandru Vaida-Voevod, cu toate că era efectiv în pericol de moarte, a afirmat cu tărie că: „După suferințe și lupte de veacuri, națiunea română din monarhia austro-ungară își așteaptă și pretinde confirmarea drepturilor sale inalienabile și imprescriptibile la o viață națională integrală”. Alexandru Vaida-Voevod exprima în puținele cuvinte din citatul anterior faptul că poporul român din Transilvania se descătușase și proclama cu tărie dorința de a duce o viață independentă, alături de frații săi din celelalte provincii românești, într-un stat unitar.
Gravitatea frământărilor ungurilor, datorate înfrângerii și perspectivei pierderii controlului asupra slovacilor, sârbo-croaților și mai ales asupra românilor a făcut ca la doar câteva zile, după ce în același parlament din Budapesta prim-ministrul Ungariei, Istvan Tisza, a declarat că Ungaria a pierdut războiul, el a fost asasinat! Conducătorii românilor din Transilvania, ca și guvernanții României aflați la Iași, se așteptau ca ungurii, obișnuiți de secole întregi să-i domine pe români și să stăpânească bogata Transilvanie, să nu se împace cu gândul pierderii stăpânirii.
În octombrie 1918 a izbucnit revoluția în Ungaria. Societatea ungurească era scindată, dar toate grupările doreau să continue stăpânirea asupra Transilvaniei. Nici o grupare ungurească nu propunea și nu accepta libertate națională pentru români.
Prima reacție a ungurilor, încă din luna octombrie 1918, când era evident că românii vor libertate națională și unitate națională, a fost aceea de furie năprasnică și de recurgere la măceluri groaznice săvârșite de gărzile ungurești asupra românilor din Transilvania. Toată iarna 1918-1919 au avut loc execuții în masă ale ungurilor împotriva românilor. Istoricul Constantin Kirițescu, autorul valoroasei monumentale lucrări Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), scria: „Românii însă n-au ucis; nici o picătură de sânge n-a mânjit mâinile românilor. În cele 300 de omoruri săvârșite în județul Arad, din noiembrie 1918 până în februarie 1919, toate victimele au fost români, uciși de unguri; un singur ungur a fost ucis, și acela de un gardist tot ungur!” Era doar un exemplu, dintr-un singur loc.
La nivelul elitelor românești, ca și la cel al românilor de rând, s-a cristalizat ideea că raporturile cu ungurii nu pot fi reglate decât cu sabia! Consiliul Național Român din Transilvania a trimis delegați la Iași să ceară ajutor militar din partea regelui Ferdinand și a guvernului român. Răspunsul a fost prompt, în ciuda unor greutăți enorme ale armatei române, trupele noastre au intrat în Transilvania în 16 noiembrie 1918 și au asigurat protecție românilor ardeleni.
Pe parcursul lunilor următoare încheierii războiului, cu sprijin iudeo-bolșevic masiv, din Rusia Sovietică, Bela Kun (nume real Cohen, ulterior Kohn, ulterior Kun) și Partidul Comunist, pe care l-a creat el, au ajuns în fruntea Ungariei. La 16 aprilie 1919, după repetate acțiuni provocatoare efectuate de iudeo-maghiarii bolșevici în Transilvania, Ungaria a declarat război României.
Armatele române, conduse de șeful Marelui Cartier General al Armatei Române, generalul Constantin Prezan și de alți generali valoroși, ca George Mărdărescu și Traian Moșoiu, au fost trimise împotriva trupelor ungurești, a căror unitate de elită era divizia secuiască din Ardeal. Această unitate a fost încercuită de români, înfrântă și izolată de restul trupelor ungurești. După confruntări militare, frământări politice și adversități din partea unor generali ai trupelor franceze, care-i sprijineau pe unguri, la 21 iulie 1919, armata română controla întregul teritoriu care-i fusese recunoscut de Conferința de Pace de la Paris.
O importantă victorie a obținut armata română în luptele grele desfășurate de-a lungul râului Tisa, când ungurii au fost dezorganizați și alungați în dreapta râului. Consiliul Suprem Aliat de la Paris a cerut românilor să se oprească pe aliniamentul râului Tisa. Conducerea României și comandamentul militar român și-au dat seama că oprirea înaintării ar permite ungurilor să se refacă și să-și reia atacul asupra teritoriilor românești. În ziua de 29 iulie, comandamentul român a ordonat trecerea Tisei și mărșăluirea către Budapesta, pentru înfrângerea definitivă a ungurilor. Trecerea armatei române peste podul de peste Tisa, construit cu rapiditate de geniștii români, s-a făcut sub privirile umede de emoție ale regilor Ferdinand și Maria de România și ale prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu.
La 4 august armata română a ocupat capitala Ungariei! A mărșăluit în pas de paradă pe bulevardele Budapestei, în sunetele fanfarei militare și sub privirile mulțimilor îngrozite degeaba de pe trotuare. Defilarea armatei române a fost primită de generalul Constantin Prezan, marele ei comandant, care avea să fie înaintat la gradul de mareșal.
Populația Budapestei a fost îngrozită degeaba pentru că românii i-au cruțat pe unguri și s-au purtat mai mult decât omenos. Armata română a luat mii de prizonieri, i-a dezarmat, de fapt a dezarmat întreaga Ungarie și a confiscat patru trenuri de alimente ale armatei ungare. Populația Budapestei, de peste un milion și jumătate de oameni, trăia în lipsuri foarte mari, era înfometată. Se ajunsese ca singura hrană a orașului să fie formată din dovleci. Cu alimentele confiscate de la armata ungară, românii au hrănit populația Budapestei. Sunt elocvente fotografiile cu bucătăriile de campanie ale armatei române în jurul cărora se înșiruiau locuitorii Budapestei, cu farfuriile în mână, ca să-și primească hrana. În cazărmile din Budapesta, unde a fost încartiruită armata română, zilnic, erau primiți copii săraci din Budapesta, care mâncau din străchinile soldaților români. De asemenea, veneau și comeseni neinvitați, care erau și ei primiți. La porțile cazărmilor și în diferite alte centre din oraș se distribuia pâine și alimente calde populației ungurești. Guvernatorul Budapestei, generalul Ștefan Holban, a fost un organizator valoros, care într-un timp record a rezolvat toate dificultățile enorme cu care se confrunta capitala Ungariei. „Valahii” disprețuiți de unguri deveniseră cuceritorii ungurilor și binefăcătorii lor! În acel moment istoric, aristocrația ungurească a recunoscut omenia românească și faptul că a fost salvată de bandele iudeo-bolșevice ale lui Bela Kun, care jefuiau casele aristocratice ungurești și le violau soțiile și fiicele.
Drapele românești fluturau pe mai multe clădiri din Budapesta. Pe unul din steagurile puse pe clădirea Parlamentului din Budapesta, un soldat român hâtru a atârnat o pereche de opinci. A fost un fel de revanșă istorică a țăranilor români asupriți și disprețuiți sute de ani de unguri!
În Ungaria autoritățile militare române i-au ocrotit pe evrei și i-au ferit de pogromurile puse la cale, întrucât ungurii au dorit să se răzbune pentru că evreii îi susținuseră pe bolșevicii lui Bela Kun. Ocrotirea românească a salvat evreimea din Ungaria de răzbunări, crime și alungare!
Armata română a capturat toate resturile diviziilor armatei ungare și a curățat Ungaria de bandele de soldați unguri, care cutreierau țara fără nici o conducere, săvârșind fapte reprobabile. A ocupat toate centrele industriale, toate fabricile de armament și toate depozitele de muniții. În zona Lacului Balaton, pe o anumită suprafață, românii au permis ungurilor anti-bolșevici, sub conducerea amiralului Miklos Horty, să-și refacă armata pentru momentul în care românii se vor retrage și s-a prevenit, în acest fel, revenirea iudeo-bolșevicilor la putere. La retragerea armatei române, armamentul confiscat de români avea să fie încredințat lui Miklos Horty. Astfel, România a decis regimul politic care se va instaura în Ungaria pentru un sfert de veac. „Recunoștința” ungurilor se va vedea în perioada următoare Diktatului de la Viena (1940), când autoritățile ungurești ale lui Miklos Horty vor comite masacre asupra românilor, culminând cu îngrozitoarele crime de la Ip și Trăznea! Același Horty, al cărui regim a ucis români, evrei, sârbi și slovaci nevinovați, are statuie în centrul Budapestei euro-atlantice, în timp ce legi aspre, nedrepte și vădit anti-românești nu permit în nici un fel vreun elogiu, portret, nume de stradă, nume de organizație, bust, evocare laudativă sau orice altceva în memoria mareșalului Ion Antonescu, dezrobitor al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța.
De la soldați la generali și la mareșalul Constantin Prezan, armata română s-a dovedit la înălțime și datorită ei s-a putut împlini și apăra realizarea uriașă a înfăptuirii României Mari și a înfrângerii dușmanului secular de la Apus.
În noiembrie 1919, în urma insistențelor Consiliului Suprem Aliat de la Paris, armata română s-a retras din Ungaria, până la noul aliniament stabilit de Conferința Păcii și recunoscut de România. Între acest aliniament și Tisa au rămas 200.000 de români, care aveau să fie maghiarizați în deceniile viitoare, astăzi existând doar o mică minoritate românească și ea parțial maghiarizată. Armata română, care s-a retras din Ungaria, era formată din soldați slabi, rău îmbrăcați, încălțați în opinci, obosiți, dar plini de patriotism și de dragoste nemărginită față de țară și conducătorii ei, cea care lipsește astăzi prea multor români.
Ne oprim de a mai arăta uriașa dușmănie manifestată de unguri împotriva românilor la nivelul anului 1940, când, cu sprijinul Germaniei, Italiei și Uniunii Sovietice, o parte importantă a Transilvaniei a fost din nou ocupată de unguri, iar asupra românilor s-au abătut din nou mari nenorociri.
Afirmând această realitate istorică, nu putem să nu realizăm că, astăzi, România nu mai are armată, ci doar niște detașamente subordonate ocupantului militar străin al României, care, multă vreme, au fost instruite doar pentru a lupta alături de armata SUA în Orientul Mijlociu, împotriva inamicilor evreilor, respectiv a talibanilor afgani și a irakienilor. O asemenea situație dramatică a oștirii s-a mai petrecut doar în perioada domniilor fanariote, când de asemenea armata română a fost desființată.
Cum s-au putut uita aceste realități crude din istoria raporturilor româno-maghiare? Cum pot fi aceste realități ignorate și astăzi?
Această uitare a românilor este pedepsită crunt în această epocă euro-atlantică. Românii nu au găsit soluția să-și conserve autoritatea asupra propriului spațiu existențial. După părerea mea, vina pentru această gravă lipsă aparține tot modului în care Securitatea nu și-a făcut datoria în decembrie 1989 și după aceea. Cooperarea Securității și apoi a SRI cu serviciilor secrete ungurești, în decembrie 1989 și ulterior, a condus la o situație de punere în inferioritate a intereselor românești în fața celor ale ungurilor, situație care s-a perpetuat până astăzi.
Există și cauze obiective ale acestei uitări ale generațiilor din ultimele opt decenii. Iudeo-bolșevicii care au ocupat România în 1944 au instaurat un regim internaționalist, proletar, îndreptat împotriva spiritului național românesc. Timp de două decenii ei s-au bazat pe minoritățile naționale, cu excepția germanilor, pentru a-i supune pe români. După 1945, evreii, ungurii și țiganii au fost propulsați la vârful societății românești, în teritoriu și la centru. Consilierii sovietici, majoritatea khazaro-evrei și ucraineni, au împânzit autoritățile statului român. Norocul românilor a fost acela că Stalin însuși a ordonat ca șeful Partidului Comunist și șeful Guvernului României să fie etnici români. În jurul lor se va coagula gruparea naționalistă românească și se va reuși obținerea eliberării de sub ocupația militară străină, a suveranității naționale, apoi a independenței cvazi-depline și s-a reușit promovarea dictaturii de dezvoltare a țării, într-un mod care „a sfidat imposibilul”, cum afirma gânditorul legionar Petre Țuțea, în 1990.
Aceeași situație se va produce începând chiar din ziua de 22 decembrie 1989, când etnicii români au fost înlăturați de la conducerea de vârf a României, ulterior fiind cooptați doar etnici români dispuși necondiționat să slujească politicile anti-românești practicate de regimul de tranziție și de cel euro-atlantic, care au îngenuncheat România și pe români și au transformat țara în colonie, luptând astăzi cu determinare pentru a distruge complet românismul.
Trebuie să recunoaștem, cu orice risc, supărând regimul politic actual și pe numeroșii săi propagandiști, doritori de a promova clișee false la nivelul opiniei publice, că România datorează stăpânirea Transilvaniei, după 1945, exclusiv generalisimului Iosif Visarionovici Stalin, care, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, a susținut și a impus apartenența Transilvaniei la România. Nu trebuie să uităm că reprezentanții SUA, Marii Britanii și Franței au susținut alipirea Transilvaniei la Ungaria. Norocul și dreptatea românilor s-a bazat pe faptul că cel mai influent conducător al Lumii a fost atunci Iosif Visarionovici Stalin. Românii nu i-au fost recunoscători, au crezut că dacă Transilvania este pământ românesc, ei o merită, de parcă ar fi avut puterea să decidă singuri, sau de parcă i-ar fi ascultat cineva în afară de Stalin.
Lupta ungurilor pentru anularea prevederilor Tratatului de la Trianon continuă, inclusiv cu sprijinul ascuns al unor trădători români, tot mai mulți.
În 28 decembrie 2023, prin respingerea proiectelor de autonomie teritorială și de altă natură ale ungurilor, s-a consumat doar o etapă de parcurs.
A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.
