„Deliruri și delire, o antologie a poeziei onirice românești” (Editura Paralela 45) este o carte reprezentativă pentru Ruxandra Cesereanu. Ea a publicat însă, mai înainte, și volumul „Oceanul Schizoidian”.

„Platană a imaginarului Ruxandrei Cesereanu, volumul ‘Oceanul Schizoidian’ reprezintă o radiografie abisală a psihicului sub semnul fracturii sau diviziunii originare pe care scriitoarea a teoretizat-o ca centru al poeticii sale. Substituind mitologia regresiei către o stare placentară întru totul unificată cu mitologia postmodernă de origine fisurală (eul divizat, crăpat), imaginea înotului psihic printr-un ocean de schizoizi este o agonie și un înec, prin urmare, o invitație dramatică la reflecție asupra posibilității de a găsi sens într-un astfel de peisaj. Fie că este vorba de Divizarea Oedipiană, fie de proiecțiile arhetipale animus-anima, fie de dispersia limbajului sub forma unor așchii într-un uter mental, incongruențele dureroase ale psihicului sunt protagonistele scenariului schizoid. Adevărat centru de greutate al volumului, amploarea poezie intitulată ‘Schizo’ propune o expediție pentru a confrunta dezordinea și rămășițele sensului explodat (cioburi, fragmente), întronând ambiguitatea, nebunia, delirul în locul unei ordini suverane; altoit pe traiectoria eroică a epopeii, dar cucerind însăși dezintegrarea prin scufundarea în abis (în loc de ascensiunea clasică), poemul este o contra-epopee postmodernă a asumării acestor inconsecvențe. Explorată metodic cu instrumente chirurgicale, matricea psihică dezvăluită în Oceanul Schizoidian este o imagine mentală profundă a lumii contemporane”, descrie Ilona Duță volumul „Oceanul Schizoid”.

Care e finalitatea unor astfel de demersuri, în afară de imersiunea poetică?

La finalul articolului „Proiectul literar al Rixandrei Cesereanu. Cu Sângele invers” găsim paragraful:

„Angajată în căutări abisale (în poezie, proză, studii hermeneutice sau mentalitare), Ruxandra Cesereanu practică o arheologie fantasmatică identificînd teritorii scufundate ale psihismului, exhibînd și destructurînd nebuloasele, ambiguitățile, iluziile care compun delirul anatomiei noastre lăuntrice. Instrument chirurgical, adâncit în incizii făcute pînă în carnea spectrală a inconștientului (‘în cadrul delirului, elementele cele mai vizibile și cărnoase sînt fantasmele’), scrisul său constituie o formă de accesare a acelei memorii ‘multă vreme refulate și-apoi defulate în transă’, căci ‘delirionismul’ ca program literar ‘este, în primul rînd, calea, prin transă, către noi înșine’ (miză exprimată în textul programatic)”.

Inconștientul de aceea se numește așa, fiindcă nu poate fi perceput de conștient. Dr. Carl Jung a folosit visele ca și metodă de sondaj a inconștientului. Deci ideea de oniric ca metodă de abordare de inconștientului chiar nu e originală.

La Ruxandra Cesereanu e originală însă metoda de „delirionism”. Cum se poate atinge semnificativ dar nepatologic „delirionismul”? Iată o întrebare la care ar fi interesant să aflăm răspunsul.

Allan Edgar Poe, Georg Trakl, Allen Ginsberg

Deocamdată putem nota că Allan Edgar Poe a fost un strălucit poet în natura căruia delirionismul a fost intrinsec legat de structura sa psihică. Mai mult decât atât, grație lui Allan Edgar Poe avem indicii că delirionismul e o cale de accesare, prin inconștient, a unor adevăruri fundamental valabile. Astfel, despre Eureka a lui Allan Edgar Poe, Albert Einstein, a scris într-o scrisoare din 1934 că opera vizionară a fost „o frumoasă realizare a unei neobișnuite minți independente”. De pildă, printre altele, Allan Edgar Poe a intuit în Eureka inclusiv conceptul fizic de Big-Bang ca sursă a Universului. Alți poeți universali a căror operă poate fi asociată cu delirionismul au fost austriacul Georg Trakl și americanul Allen Ginsberg, despre care se crede că ar fi suferit de schizofrenie.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Luna viitoare va fi introdus în circuitul cultural al Festivalului Național de Teatru (FNT) spațiul ReCul – Remediu Cultural, locație bucureșteană unde va avea loc spectacolul „E doar sfârșitul lumii”, regia Eugen Jebeleanu, produs de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu – Secția Germană.

„ReCul, prescurtat de la Remediu Cultural, este un concept al asociației Teatrul Nostru, care a inaugurat un prim spațiu dedicat artelor spectacolului în 2015, în strada Cercului din București, iar când micul teatru de 44 de locuri a devenit neîncăpător, a identificat, renovat și dezvoltat spațiul actual, transformând o fostă fabrică de pantofi în ruină. Pornind de pe aceste baze, dar având în spate o echipă și o viziune reînnoite, Recul își continuă povestea în 2024 spre orizonturi mai largi”, se arată pe site-ul recul.ro.

Un alt spațiu de teatru inaugurat zilele trecute este Grivița 53 din București.

Preluăm de pe site-ul https://www.grivita53.ro/despre/:

Ca fondator al spațiului, Chris Simion-Mercurian, regizor & scriitor, spune:

„De când am dat la teatru…mi-am dorit nu numai să fac spectacole, ci să construiesc un loc pentru acestea. În toți acești ani am montat atât pe scenele teatrelor de stat, cât și în cele mai improvizate spații alternative, underground. Având parte de atâta diversitate, am avut șansa să mă călesc și să mă încerc. Singura certitudine că ceea ce fac este necesar a venit constant din partea spectatorilor. În cele mai concrete momente de îndoială, publicul mi-a cerut socoteală. În nicio secundă, oricât de greu a fost, n-am renunțat să visez la acel spațiu după care tânjesc de la început de drum.

Am avut multe ispite în toți acești ani. Oricât de mult mi-am dorit un teatru, nu mi l-am dorit destul încât să fac pentru el vreun compromis. De fiecare dată când mai ștergeam o adresa de pe lista, știam că nu e să fie. Este un vis dar nu cu orice preț… îmi ziceam… și în niciun caz cu prețul sufletului. Așa că m-am încăpățânat în lupta asta așteptând. Și iată că după 18 ani, acea insula imaginară pe care visam să construim experiențe… începe să capete contur. Văd în Grivița 53 un loc în care să ne găsim locul. Fiecare în parte…căci va fi loc curat… pentru toți. To build or not no be.”

Actorul Marian Râlea completează:

„Acest proiect nu e doar o construcție. Este o formă de a păstra spiritul actorului și asta nu se poate întâmpla decât dacă o iei de la zero. Faptul că am jucat în atâtea spații și în atâtea locuri îmi dă dreptul să fiu în această echipă, să construiesc – nu pentru mine, ci pentru cei care vor veni – un loc al spiritului. Sunt responsabil să fac asta. Acest loc se dorește a fi un spațiu cultural necompromis, va fi un teatru care se va exprima liber, care va avea efervescență și neliniște. Apariția lui nu este o întâmplare, ci o necesitate.”

Iată și declarația actorului George Ivașcu:

„Văd teatrul ca pe o familie. De aceea cred că această casă de pe Calea Griviței 53 a pornit din prima pe un drum bun, pentru că are acest spirit de familie.  Poate să pară o naivitate ca în zilele de astăzi să se poată construi un teatru de la zero. Dar pe mine exact asta mă determină să fac parte din poveste. Până în ’89 am locuit într-un bloc din Militari cu nr. 53. Se poate verifica. Acum, o parte din mine, ‘locuiește’ și în casa de pe Grivița 53. În perioada în care se va termina acest proiect eu voi împlini 53 de ani. Destinul fiecăruia dintre noi are cifrele lui.”

În calitate de președinte onorific, scriitorul Pascal Bruckner notează și el un comentariu generos.

Ca artiști ctitori sunt enumerați Oana Pelea, Maia Morgenstern, Marius Manole, Rodica Mandache, Maria Miu, Vlad Logigan, Irina Margareta Nistor, Ilona Brezoianu, Corina Moise, Antoaneta Cojocaru și scenografa Iulia Vîlsan.

Macanache, rapper și poet urban, a „semnat” deunăzi o intervenție artistică neconvențională, ce explorează zona artei contemporane printr-un gest inedit: „Micul de pe perete”.

Aceasta constă într-un mic lipit cu bandă adezivă, însoțit de urme de muștar, expus temporar pe peretele galeriei Gaep din București.

Gestul, conceput ca un comentariu cultural și social, provoacă publicul să reflecteze asupra graniței dintre artă și viața de zi cu zi, dintre tradiție și reinterpretarea urbană.

Reacțiile nu au întârziat să apară, atât în mediul online, cât și în spațiul galeriei, variind de la aprecieri pentru originalitate până la interpretări ironice.

De pildă, Corina Băcanu, a comentat: „Dacă s-a putut cu banana, de ce să nu se poată cu micul?!?!”.

În viziunea lui Macanache, „Micul de pe perete” a dorit să aducă în atenție rolul artei contemporane de a provoca, de a surprinde și de a deschide conversații noi despre cultură și societate.

Oare e bine să mâncăm mai mulți mititei cu muștar de Tecuci decât conserve de ton, file de somon afumat, vită angus de Argentina ori vită wagyu de Japonia?

Tot zilele trecute, ministrul Agriculturii i-a certat pe români pentru că mănâncă avocado: „Costă cât 3 kilograme de roșii”. Astfel, ministrul Barbu, i-a îndemnat săptămâna aceasta pe români să mănânce brânză românească și roșii, nu avocado și mozarella. Probabil că ministrul Agriculturii nu s-ar fi expus la nicio eventuală critică dacă nu ar fi fost așa categoric ci ar fi spus să mâncăm „și și”.

Sigur că și cultura culinară spune destul despre popor. În ultima perioadă foarte multe evenimente folclorice din țară includ și porții de bucătărie tradițională. Un exemplu recent e tripla știre publicată pe România Culturală.
„Și cultura mai trece uneori prin stomac”.

Și pe Discovery de pildă, multe documentare de prezentare a unor țări includ și prezentarea de preparate gastronomice specifice.

E firesc să fim deschiși și să adoptăm bunătățile de pe alte meleaguri dar cu măsură. Însă atunci când produsele și rețetele locale cad în derizoriu și exagerăm cu oferta de import atunci e un semnal că nu e bine, că suntem prea dispuși să renunțăm la identitatea noastră. În multe țări europene agro-piețele cu produse locale sunt foarte, foarte apreciate. Pe ici pe colo, se întâmplă aceasta și la noi dar cam sporadic.

Că vrem nu vrem, sunt și implicații economico-culturale.

Împrumuturile colosale pe care continuă să le angajeze România se pliază perfect pe avertismentele din celebra carte „Confesiunile unui asasin economic”, de John Perkins.

Și, probabil, când împrumuturile se vor subția în cele din urmă, ori va trebui să strângem cureaua, ori vom reîncepe să punem valoare pe agricultură până la nivelul propriei grădini.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.