Publicăm oficial un interviu luat domnului Dumitru Avakian, critic muzical, de către cei de la România Liberă, prin care domnia sa explică ce derapaje grave în cultură românească a avut doamna Gheorghiu cu ocazia afirmațiilor pe care le-a lansat despre Ciprian Porumbescu, George Enescu și alții. Să vedem:
R.L.: Soprana Angela Gheorghiu a declarat într-un interviu publicat de contributors.ro că George Enescu, Ciprian Porumbescu și Maria Tănase sunt „false legende” ale lumii muzicale românești, care nu au avut de fapt o carieră internaţională de prestigiu.
D.A.: Angela Gheorghiu este, indiscutabil, o vedetă internațională a artei lirice. Se dovedește însă a fi o persoană simplă, cu o cultură muzicală limitată!
R.L.: Ciprian Porumbescu se face vinovat, în viziunea ei, că „a murit prea tânăr, bietul de el!”
D.A.: A fost un talent muzical absolut uriaș, dar care nu a avut șansa de a se fi educat și dezvoltat în timp. A murit la treizeci de ani de tuberculoză. S-a identificat perfect cu sufletul românesc. Era perioada Unirii celei mici, a Țărilor Române. Atât „Balada”, cât și opereta „Crai nou” stau mărturie a unui uriaș talent muzical.
Domnul Dumitru Avakian s-a născut în 2 decembrie 1942, la Cetatea Albă, în Basarabia de sud. Este profesor de studii muzicale teoretice la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” din București.
În 2003 i s-a conferit Premiul Criticii Muzicale al Uniunii Compozitorilor din România.
În 2012 a primit din partea Președinției României, Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de cavaler.
Institutul Cultural Român spune despre Dumitru Avakian că „este una dintre vocile cu cea mai mare autoritate în critica muzicală românească”.
R.L.: Angela Gheorghiu își face un titlu de glorie din faptul că numai ea a cântat la Convert Garden. După acel spectacol de debut din 2010, The Observer scria: „Vocea ei lină și cremoasă are un miez de oțel”.
D.A.: Artistă de excepție, cu o intuiție muzical-dramatică cu totul cuceritoare. Dispune de o cultură muzicală limitată, aparținând doar zonei în care acționează.
R.L.: Doamna Gheorghiu a mai explicat că a aflat de la Sergiu Celibidache „că nu numai istoria de la şcoală, istoria României, politică sau socială, dar şi istoria culturală este alcătuită în România din false legende.”
D.A.: Sunt cunoscute exigențele – le voi numi – speciale ale maestrului Celibidache. În cadrul cursurilor de maiestrie dirijorală, ele însele absolut fascinante, etala etichetări subiective la adresa majorității compozitorilor și a muzicienilor performeri. Mulți dintre cei prezenți le considerau bizarerii pitorești, peste care se trecea repede.
R.L.: Totuși, de ce a ținut, oare, Angela Gheorghiu să-și exprime opinia, în siajul noii mișcări neomarxiste a „cancel culture?”
D.A.: Bună parte dintre cei cultivați sunt reținuți în a o lua în seamă în ceea ce spune. În lumea muzicii se mai si zice: „Să nu intri în gura ei!”
R.L.: Românii sunt de obicei revoltați când li se atacă simbolurile naționale. Toți știm că la vârsta de patru ani, Enescu și-a întrecut profesorul, iar la 12 ani impresiona publicul vienez. Până la 19 ani a absolvit Conservatorul din Viena și pe cel de la Paris.
D.A.: Creația sa din acea perioadă stă mărturie. Celebrul Octuor, dublu cvartet de coarde, este o lucrare unică! În secolul al XIX-lea, după Felix Mendelssohn Bartholdy, s-au scris doar două creații în acest gen, care aparțin perioadei romantice a sfârșitului de epocă.
George Enescu a fost un geniu fără egal. Doamna Gheorghiu nu știe mai nimic nici despre performanțele marelui artist și, constat, nici despre cultura română. Domnia sa și-a făcut debutul artistic aici, în România, nu în străinătate.
R.L.: Angela Gheorghiu a cântat operă o singură dată în România, am impresia la Cluj-Napoca. Are amintiri neplăcute de la Bucureşti. Și-a dat examentul de diplomă în anul 1990. Susține că profesorul Ionescu Arbore ar fi obligat-o să cânte „La Bohème” în limba română, pe când ea avea deja contract cu „Covent Garden” – la Londra, pentru aceeaşi operă, cântată, evident, în limba italiană, în original.
D.A.: Anul 1990, cum știm, a reprezentat o perioada – aș eticheta-o, „de trecere”. Astăzi, lumea serioasă nu prea se uită în gura ei. Care dintre intelectualii români ar putea înțelege răutatea manifestă, după decenii, la adresa Artei Florescu, exigenta ei profesoară?
[…]
R.L.: Gheorghiu a argumentat afirmația ei corozivă, prin faptul că, timp de 30 de ani, nu a aflat numele niciunei săli celebre în care Enescu să fi concertat.
D.A.: Nu a aflat din cauză că nu a vrut să se intereseze de cariera impresionantă de violonist concertist a lui Enescu, cum a cântat pe marile scene europene, în special în Franța, în Statele Unite. Acum fix un veac, Enescu a dirijat opera „Lohengrin”, de Wagner, cu prilejul instituționalizării Operei bucureștene. Era o personalitate adulată în toată lumea muzicală europeană.
