Elie Carafoli, un geniu al aeronauticii românești

Elie Carafoli este unul din fondatorii şcolii româneşti de aeronautică alături de Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Ion Stroescu, Radu Manicatide.

S-a născut în 1901 în oraşul Veria (lângă Salonic) într-o comunitate de aromâni unde a şi urmat clasele primare.

În toamna anului 1915 a plecat la Bitolia (în Serbia) unde a intrat în clasa a patra a liceului din acest oraş. Liceul s-a închis aproape imediat ca urmare a ocupării Serbiei de către armatele Puterilor centrale. În plin război pleacă spre Bucureşti. După multe peripeţii ajunge la Giurgiu şi apoi la Bucureşti unde continuă liceul la „Gh.Lazăr” şi la liceul militar „Mânăstirea Dealu”.

În 1919 intră la Şcoala Politehnică obţinând diploma de inginer electromecanic.

Specializarea a făcut-o la Paris (1924), la Sorbona, unde şi-a luat licenţa şi doctoratul în ştiinţele fizico-matematice. Până în 1928 lucrează la Institutul Aerotehnic de la Saint-Cyr unde elaborează mai multe lucrări şI monografii ample. Se remarcă lucrarea fundamentală de aerodinamică dedicată teoriei profilelor aerodinamice-dintre care unele au fost denumite de cunoscuţi autori „profile Carafoli”.

La Institutul Aerotehnic, împreună cu directorul acestuia profesorul Albert Toussaint, realizează „Instalaţia hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie” denumită „cuva Toussaint-Carafoli”. În acelaşi timp era ataşat şi la catedra de mecanică de la Sorbona, unde şeful catedrei era cunoscutul profesor Paul Painlévé devenit mai târziu prim-ministru al Franţei. A publicat, în intervalul 1926-1928, un număr de 8 comunicări la Academia de Ştiinţe a Institutului Franţei din Paris. In acelaşi timp a publicat în Franţa alte 8 lucrări ştiinţifice precum şi 4 studii generale ample care l-au consacrat pe plan internaţional (Teoria şi trasarea profilelor aerodinamice, Influenţa aripioarelor asupra proprietăţilor aerodinamice ale suprafeţelor portante, Aerodinamica aripilor de avion, Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane).

În anul 1928 obţine doctoratul în ştiinţe fizice la Sorbona cu teza intitulată „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”.

Trebuie menţionat şi un fapt deosebit, care i-a adus consacrarea definitivă printre specialiştii de mecanica fluidelor şi aerodinamică: tranşarea, într-un mod strălucit, într-o lucrare intitulată „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale”. În disputa din acea vreme privind semnificaţia fizică a rezultantei forţelor pe un profil aerodinamic, interpretarea sa, perfect riguroasă a pus capăt discuţiilor, fiind acceptată şi recunoscută ca atare de cunoscuţi savanţi ai epocii, în primul rând de celebrul Theodor von Karman şi chiar, în cele din urmă, de însuşi autorul cărţii care a generat controversa, profesorul Wytoshinsky.

În octombrie 1928 înfiinţează catedra de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor, în cadrul secţiei de Electromecanică la Şcoala Politehnică din Bucureşti, al cărui titular rămâne 45 de ani creind apoi Secţia de Aviaţie devenită apoi (în 1971) Facultatea de Aeronave iar, în prezent, Facultatea de Inginerie Aerospaţială a Universităţii „Politehnica” Bucureşti. Deci este părintele şcolii româneşti de ingineri de aviaţie, peste 50 de generaţii de ingineri s-au format prin grija şi îndrumarea eminentului om de ştiinţă.

În 1930, împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux proiectează primul avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux) un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. A stabilit, de asemenea colaborări cu principalele intreprinderi de aviaţie din ţară: ICAR, SET.

Realizează împreună cu ing. Ion Stroescu, în curtea Şcolii Politehnice din Bucureşti, prima suflerie aerodinamică din ţară (1931), prima instalaţie de acest gen din sud-estul Europei având calităţi şi performanţe remarcabile pentru acea vreme. Tunelul aerodinamic realizat în perioada 1928-1930 a fost inaugurat oficial în 1931 în prezenţa Regelui Carol al II-lea.

A desfăşurat o intensă activitate de cercetare ştiinţifică publicând 14 cărţi, reprezentând o valoroasă contribuţie la tezaurul ştiinţelor în domeniul aviaţiei: Aerodinamica aripilor de avion (Paris, 1928), Aerodinamica (1951) tradusă în limba germană (Berlin, 1954) şi în limba rusă (Moscova, 1955), Aerodinamica vitezelor mari (1957) tradusă în limba rusă (Moscova,1958), Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic, apărută în China (Beijing, 1955), Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford, 1969), Dinamica fluidelor incompresibile (1981), Dinamica fluidelor compresibile (1983). A realizat, de asemenea, peste 200 de comunicări ştiinţifice.

Până în 1941 a îndeplinit funcţia de consilier tehnic al Companiei de transport aerian LARES – Linile Aeriene Române Exploatate de Stat.

În paralel cu activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, Elie Carafoli a îndeplinit şi funcţia de inginer şef şi, apoi, de director la fabrica de avioane IAR-Industria Aeronautică Română din Braşov unde a conceput, proiectat, construit şi încercat avioanele de tip IAR-CV 11, IAR-13, IAR-14, IAR-15 şi IAR-16 cu performanţe remarcabile pentru acea vreme şi comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul din aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune şase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în Bucureşti, în 1931.

În anul 1948 este numit membru titular al Academiei Române şi şeful secţiei de Mecanică aplicată. Este numit în 1949 în funcţia de director al Institutului de Siderurgie, Metalurgie şi Mecanică Aplicată devenit după doi ani Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei Române, al cărui prim director este instalat şi strângând în jurul său cercetători valoroşi în domeniul ingineriei mecanice. Ulterior institutul a devenit Institutul de Mecanica Fluidelor în care o atenţie specială s-a acordat domeniilor de bază ale aviaţiei: aerodinamica şi mecanica fluidelor, dinamica zborului, calculul structurilor etc. Datorită personalităţii profesorului Elie Carafoli, prin abilitatea sa de a atrage cei mai talentaţi tineri, prin exemplul său de dăruire totală în folosul ştiinţei, institutul a devenit o adevărată pepinieră de cercetători valoroşi, dar şi o şcoală de cercetare cunoscută în întreaga lume.

Pentru vasta activitate de cercetare în domeniul aerodinamicii şi marele volum de lucrări ştiinţifice realizate atât în cadrul Academiei cât şi peste hotare, a fost distins cu Premiul „Louis Breguet” (Paris, 1927) şi „Medalia de argint” (1928) decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului de către E. Herriot fost prim-ministru al Franţei, Diploma Paul Tissandier decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg-Germania pentru „lucrări proieminente şi deschizătoare de drumuri”, Medalia „Apollo 11” decernată de NASA în 1970, Diploma şi Medalia „Tiolkovschi” la 27 martie 1981. În ţară a primit titlul de OM DE ŞTIINŢĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.

În anul 1960 profesorul Carafoli a fost invitat personal de către marele savant Theodor von Karman de a face parte dintre primii membri ai Academiei Internaţionale de Astronautică, recent înfiinţată, care avea ca scop, pe lângă consacrarea ştiinţifică, reunirea personalităţilor din diverse ramuri ale ştiinţei, în scopul promovării ideilor astronauticii. Din 1961 i s-a încredinţat conducerea Comisiei de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică, vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Astronautică (1965-1967) preşedinte în exerciţiu (1968-1969) al Federaţiei Internaţionale de Astronautică, post-preşedinte FIA (1971-1973), inclus printre cei 35 membri de onoare ai Societăţii Regale de Aeronautică.

Un alt aspect meritoriu al activităţii sale: străduinţa de a pune în adevărata lumină precursorii aviaţiei şi, în general, a tehnicii româneşti, de la Conrad Haas, Ioan Valahul la celebrii pioneri ai aviaţiei mondiale Vuia, Vlaicu, Coanda, Bothezat etc.

Cercetător şi savant cu mare platformă mondială, în timpul vieţii, numeroase foruri ştiinţifice din ţară şi internaţionale l-au ales ca membru sau preşedinte: membru al Academiei Române, membru al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, Preşedintele secţiei de Ştiinţe Tehnice a Academiei Române, membru de onoare al Academiei Regale de Aeronautică din Marea Britanie, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Toulouse, membru străin al Braunschweigische Vissenschaftlische Gesellschaft – Germania, membru extraordinar al „Internationale Astronautische Gesselschaft Herman Oberth” – Germania, membru în Comitetul Executiv şi al Biroului executiv al Consiliului Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice (I.C.S.U.), membru al Academiei de Ştiinţe din New York, fiind una din personalităţile ştiinţifice de marcă din ţară şi din lume.