Ernest Bernea – Indemn la simplitate

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/ernest-bernea-omul-contemporan.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/ernest-bernea-omul-contemporan.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ernest Bernea – Indemn la simplitate” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1555403877358{margin-bottom: 0px !important;}”]Omul a purtat in decursul vremurilor o lupta tragica pentru castigarea unui prisos de bine. In epoca moderna acest bine a fost vazut sub forma progresului si a civilizatiei. Singur, sau in mijlocul societatii, omul s’a straduit in acest sens.

Socotit in roadele sale, astazi dupa trecere de vreme, progresul continuu s’a dovedit inselator. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat indeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea noua s’a increzut prea mult in civilizatie si progres, dar nimeni nu sta sa gandeasca ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituala a omului. Si atunci drumurile s’au deosebit, dupa cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a facut din om „o fiinta complexa”. Gasim in aceasta tendinta si stare a sufletului contemporan o caracteristica a vietii moderne, dornica de progres.

Ce inseamna oare aceasta complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi? O continua crestere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fara limita. Judecata interior, ea mai inseamna rafinament si ornamentatie. Aceste insusiri alcatuesc tot atatea semne de distinctie.

Sa lamurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu inseamna ceea ce am putea crede ca inseamna, adica: distinctie in inteles de superioritate, complexitate in inteles de adancime si frumusete interioara. Complexitatea aceasta care era si o sete de a se imbogati, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au incarcat si l-au prefacut pana la naruire.

Educatia a fost facuta in raport cu unele valori la moda, de natura mai mult sociala si materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creste chiar interior; omul a incercat sa depaseasca starea in care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica moderna a avut la temelie nu atat o dorinta sincera de proprie depasire ci mai mult o dorinta de intrecere intre oameni.

Cu cat omul si-a creat mai multe nevoi, semn al unei inalte trepte de civilizatie, cu atat el a devenit mai putin stapan pe sine, cu atat a fost mai putin liber. Sufletul sau aparent inaltat, devenise lipsit de putere, se subtiase si se complicase. Cuprinzand ceea ce nu-i era firesc, renuntand la ceea ce ii era esential, pentru podoaba, si-a pierdut adevarata frumusete si tarie. Vieata interioara a omului a avut toate aparentele unei cresteri adevarate; in realitate s’a petrecut o saracire si anume din cauza ca aceasta crestere nu era organica ci era o adunare, o adaugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile si gusturile nenumarate, tot rafinamentul intelectual si estetic, l-au sedus si l-au indemnat catre o lume a decorativului si inutilului.

A fi o fiinta complexa nu este in sine o stare rea; dimpotriva. Trebue insa sa fie rodul unei serioase si firesti cresteri interioare, cresteri a elementelor esentiale, a stalpilor vietii noastre morale. Trebue sa fie o imbogatire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modern, prezent inca intre noi si specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat in care vieata este nefireasca si vointa lipsita de indrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor si constructiilor asa zisului progres cultural si civilizator, apasa inca sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iata numele adevarat al starii sale interioare. De aceea este atat de nenorocit, de aceea este atat de greu de, inteles si de satisfacut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat impotriva vietii si a conditiilor date. Omul complicat este o fiinta dificila si nenorocita.

In setea sa de progres si de civilizatie materiala omul s’a descentrat, adica a confundat esentialul cu secundarul, dand o atentie deosebita celor ce nu-l alcatuiau in fond. Omul cetatii de azi este un om facut, este o fiinta artificiala. S’a construit infruntand legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adaugat nefiresc si a impodobit sufletul sau mandru, nu a facut decat sa-l scoata din fagasul destinului sau propriu, de om.

Pentru ca o innoire sa fie posibila, omul trebue sa renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reintoarce catre elementele originare ale fapturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres si nici de o intoarcere la „starea naturala” a unui filosof francez, ci de mergerea inainte dela inceput pe calea deschisa noua, in desvoltarea omeniei si a tuturor virtutiilor ce-o alcatuesc. Ce inseamna pentru noi intoarcere? Inseamna renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce inseamna desvoltare? Ce inseamna progres? Inseamna crestere din samburele fiintei, inseamna, in limita superioara, inflorire. Aceasta inseamna a fi cult, a fi om superior, a fi distins si complex: inflorire. Sa ajungi sa-ti exprimi esenta. Nu intoarcere deci, nu oprire, ci crestere deplina si fireasca.

Aci se aseaza simplitatea. Simplitatea este starea morala a omului care se misca esential si sincer. Simplitatea in etica, intocmai ca si in estetica, inseamna linie mare. Liniile mari dau sensul fapturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morala este o stare originara, legata de inceputul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitatii si a permanentei vorbeste de simplitate in legatura cu copilul si profetul. Fiind originara, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care pastreaza legatura cu Dumnezeu.

Nefiind legata de poverile podoabelor inutile, simplitatea da omului un echilibru interior, o tarie si o mare stapanire de sine. Omul simplu ramane cu sine, curat si intreg, liber de elementele inutile, adaugate, exterioare. Omul simplu traieste vieata din plin si firesc; o traieste astfel pentru ca este in ea.

Simplitatea da o siguranta si o certitudine interioara adevarata, da putere de depasire a contingentelor si viciilor apasatoare. Pe calea simplitatii omul se implineste pentru ca traieste firesc si esential.

Simplitatea este starea morala prin care o seama de taine ni se deschid. Firescul si armonia ei o fac sa rodeasca si pe o alta dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai usor si mai adevarat de omul simplu decat de omul complicat, pentru ca cel dintai pastreaza legatura, directa cu vieata, are totodata simtul realitatii aparente si tainice. A fi simplu inseamna a fi in vieata, a fi in vieata inseamna a-i trai si cunoaste sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stand in afara ei, calcand un drum artificial. Omul simplu traieste cu ochii in distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente si infatisari ale simplitatii intelegem cum acela care traieste cu adevarat in simplitate ajunge sa traiasca si in lumina, in frumusete. Fiinta sa interioara, aparent mica, are dimensiuni foarte mari, neintelese de acei care judeca dupa criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge sa cunoasca adancurile si sa cuprinda lumea, sa se inradacineze in loc rodnic. Liber de orice povara morala sau materiala el merge pe caile firesti ale omeniei; cugetul si fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tarii ascunse.

Bucuria trairii in simplitate poate fi inteleasa din libertatea si rodnicia pe care o castiga omul.

Omul simplu este o faptura vie; este o faptura originara de mare plinatate si echilibru interior.

La vanat de oameni

De ce se urasc oamenii? E atat necunoscut si atata suferinta legata de soarta noastra incat legea de toate zilele ar trebui sa fie numai dragostea si mangaierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii? N’au loc sub soare? Nu le ajunge panza cerului? Sunt atat de grele pacatele ce ne apasa incat ar trebui sa lucram pana la cea din urma farama de putere pentru a inlatura uratul ce ne desparte unii de altii.

E multa frumusete in lume dar oamenii orbi nu o vad. Inclinarea spre a face raul e atat de puternica incat pentru a o invinge a fost nevoie de marea dragoste si jertfa a Dumnezeului intrupat.

Sunt oameni sinceri si sunt oameni vicleni. E sfasietor de trist sa vezi cum intre oameni ca si intre popoare calea inselaciunii da pas inainte celor ce o folosesc.

Vieata ne da foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vanatul celui viclean; acesta din urma nu poate trai fara prada. Morala publica aduce laude si rasplateste fapta acestuia, fapta care nu are nici o deosebire fata de aceea a unui lup fugarind o caprioara pe intinderite albe ale zapezii.

De ce stau oamenii la panda si se vaneaza unii pe altii? De ce cred ei ca au loc in lume numai atunci cand dispare altul? Locul tau, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni; il ai odata cu vieata.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este in genere inclinat sa traiasca mai mult prezentul; prezentul care, fara un sens si o lupta a noastra, nu reprezinta nimic si care fuge; sa-l traiasca prin toate simturile trupului atat de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atat de mandri.

A manca bine, a indragi femei frumoase, a fura si exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te inchina icoanelor rotunde ale banului devenit in acest fel adevaratul Dumnezeu facator de minuni, iata expresia unei vieti pentru care a trudit o lume intreaga de milenii.

Ce va fi maine nu-l intereseaza pe acest, om; poate sa se franga si osia cerului! Ce va fi maine „vom trai si vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor insetate de puternice sguduiri, trebue indrumat catre totala satisfactie a pamantului uscat si nerodit din noi.

Gandurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure si mai frumoase sunt ale poetilor, ale visatorilor; omul „civilizat” n’are ce face cu ele, nu le cauta si nici nu le cultiva pentru ca „nu umbla dupa himere”. Acest om indobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om isi duce vieata numai cu perdelele trase, inchis, apasat, cazut in propria sa intunecime.

Drama incepe acolo unde prezenta sa este activa. El reteaza elanuri, compromite credinte, ingenunche frumusetea si omoara omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa inradacinata atat de puternic intr un pamant care si el refuza sa-l primeasca.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce esti uneori atat de puternic?!

Libertati si libertate

De veacuri omul sufera si lupta pentru libertate. Libertatea de cuget, de fapta, libertatea pentru darurile frumusetii si ale credintei.

O zadarnicie cat muntele vietii. Omul traieste mereu, traieste desgustator de plin toate libertatile fapturii sale cazute; traieste libertatea desfraului, a minciunii, a lenei si a furtului; libertatea tuturor pacatelor, libertatea care distruge, care schimba vieata intr’o mlastina unde cresc numai plante otravitoare.

Aceasta pentru ca omul nu a inteles si nici nu a facut nimic pentru castigarea adevaratei libertati care este o conditie absoluta a omeniei.

Libertatea nu poate fi gasita decat in inima ta. Nu cata in jurul tau ceea ce ai in tine. Sfarma piatra ce acopera aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decat interioara, nu poate fi decat creatie; libertatea este putere deschisa pajistilor inflorite ale lui Dumnezeu. Cand omul apare, omul de constiinta si misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal si relativ, ci este ceva esential si absolut. Imprejurul omului adevarat, in fapta si in cugetul sau, in simtamintele care il strabat, libertatea este o cale a vietii si a desavarsirii, este o conditie a spiritualitatii si un semn al omului in rosturile sale mari.

Rasul durerii

Sunt oameni care rad in fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Rasul in fata suferintei exprima doua naturi desi are o singura infatisare. Intre acei ce rad in fata incercarilor grele sunt deosebiri esentiale.

Unii oameni rad in fata suferintelor dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate launtrica. Ei nu pot sa inteleaga suferinta; nici n’o accepta, nici n’o inlatura. Acesti oameni rad pentru ca nu vad, pentru ca sunt lipsiti de omenie.

Altii rad ca n’au ce se face, rad ca altfel i-ar dobori durerea, rad sa insele, sa mangae propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, rasul este o terapeutica morala cu mari roade.

Cine rade de suferinta lui si a altuia, fara ca acest ras sa aiba o temelie de adanca umanitate, adica sa fie indemn, depasire, leac impotriva raului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

Dela humor la batjocura

Sunt oameni care din orice situatie stiu sa scoata la lumina partea comica. Rasul in sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o inraurire positiva asupra vietii launtrice.

Trebue facuta insa o deosebire care indeobste nu este luata in seama. Sunt oameni cari cauta sa picure cu acidul trufiei lor suferinta si ingenuncherile in fata destinului altora. Aci rasul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc in genere prea destepti si isi hranesc trufia din sufletul celor mai adanc incercati. Rasul in acest fel trebue condamnat pentru ca are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocura. Si nimeni nu are dreptul de a se chema om daca se simte bine cand rade pe seama celor mai adanci si umane dintre starile interioare ale fratelui sau.

Exista totusi un altfel de ras creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt daruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Rasul lor este positiv, este luminat. Rasul lor este o bucata din dorul nostru de vieata.

Humorul este bland; batjocura este cruda. Humorul este uman; rasul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezenta in humor ca si in batjocura, dar aceasta aleasa insusire a omului este aci curata, nu este pervertita, draceasca cum e in al doilea caz.

(Din volumul „Indemn la simplitate – Mãrturisiri pentru un om nou”, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!